Fapta conducătorului unui autoturism care, din cauza omisiunii de a se asigura la traversarea căii ferate, în pasajul de trecere la nivel cu calea ferată a ocupat gabaritul de liberă trecere şi a intrat în coliziune cu un automotor pentru transport călători – faptă prin care s-a pus în pericol siguranţa mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe calea ferată – întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă săvârşită din culpă, prevăzută în art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., în modalitatea aşezării de obstacole pe linia ferată.
Prin sentinţa penală din 15 mai 2019 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi, în baza art. 396 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit faţă de inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă din culpă, prevăzută în art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., pedeapsa de 8 luni închisoare.
În baza art. 83 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei de 8 luni închisoare pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 85 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 30 zile, la Primăria Municipiului B. sau Primăria Comunei C., afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.
S-au pus în vedere inculpatului prevederile art. 88 C. pen. privind revocarea amânării aplicării pedepsei ca urmare a neîndeplinirii măsurilor şi obligaţiilor impuse de instanţă, precum şi în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni cu intenţie, pe perioada termenului de supraveghere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, din actele de urmărire penală efectuate în cauză, a rezultat că, la data de 24 iunie 2017, orele 16:15, inculpatul A. a condus autoturismul pe drumul comunal DC 40, din direcția Gura Solcii în direcția Slobozia Sucevei. În pasajul de trecere la nivel cu calea ferată nepăzit situat la intrarea în HM Milișăuți, de la km CFR 466+315, a fost surprins și lovit de automotorul pentru transport călători cu numărul de tren R-5635, care circula din direcția stația CF Dărmănești spre stația CF Dornești, producându-se vătămarea corporală a două persoane, ambele aflându-se în interiorul autoturismului în momentul impactului, respectiv A., în calitate de conducător auto și soția sa, D., iar în urma acordării primelor măsuri medicale de urgență s-a decis transportarea celor două victime la spital.
În urma impactului dintre autoturism și locomotivă s-a produs avarierea autoturismului în proporție de 50%, avarii la automotor și întârzierea trenului.
Evenimentul de cale ferată s-a produs din cauza neatenției și neopririi la indicatoarele rutiere „STOP” și „Crucea Sf. Andrei” amplasate în pasajul de trecere la nivel cu calea ferată nepăzit, de la km CFR 466+315, a autovehiculului condus de inculpatul A.
Prin încheierea nr. 456 din 25 martie 2019, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii.
Inculpatul A. a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în judecată şi a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cererea sa fiind admisă.
Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, instanţa a reţinut aceeaşi situaţie de fapt mai sus expusă.
În drept, s-a stabilit că fapta inculpatului A., care la data de 24 iunie 2017, orele 16:15, a condus autoturismul pe drumul comunal DC 40 și, din cauza faptului că nu s-a asigurat, în pasajul de trecere la nivel cu calea ferată nepăzit, de la km CFR 466+315, a fost surprins și lovit de automotorul pentru transport călători cu numărul de tren R-5635, urmare a accidentului de cale ferată punându-se în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată, prin ocuparea gabaritului de liberă trecere și așezarea de obstacole pe calea ferată și producându-se avarii la automotor și întârzierea trenului, întruneşte, sub aspectul laturii obiective şi al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută în art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen.
Împotriva sentinţei penale nr. 400 din 15 mai 2019 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, precum şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. (1) şi (2), art. 420 C. proc. pen., Curtea de Apel Suceava a constatat că acesta este neîntemeiat, în principal, pentru următoarele considerente:
Prin hotărârea supusă analizei, instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi încadrarea în drept, dând o justă interpretare mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală.
Inculpatul apelant a comis, din culpă, în mod nejustificat şi imputabil, fapta pentru care a fost trimis în judecată. Că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată s-a cantonat în sfera ilicitului penal în modalitatea imputată a rezultat din atitudinea sa procesuală corectă, de recunoaştere şi regret (acesta uzând de procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii), dar şi din mijloacele de probă aflate la dosarul de urmărire penală.
Astfel, la data de 24 iunie 2017, orele 16:15, inculpatul A. a condus autoturismul pe drumul comunal DC 40, din direcția Gura Solcii în direcția Slobozia Sucevei și, din cauza faptului că nu s-a asigurat, în pasajul de trecere la nivel cu calea ferată nepăzit de la km CFR 466+315, a fost surprins și lovit de automotorul pentru transport călători cu numărul de tren R-5635, la intrarea în HM Milișăuți, care circula din direcția stația CF Dărmănești spre stația CF Dornești, urmare a accidentului de cale ferată punându-se în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată, prin ocuparea gabaritului de liberă trecere și așezarea de obstacole pe calea ferată și producându-se avarii la automotor și întârzierea trenului.
Inculpatul a susţinut că în cauză nu sunt întrunite cumulativ toate condiţiile de existenţă a infracţiunii prevăzute de textul incriminator, sub aspectul laturii sale obiective. Astfel, elementul material al laturii obiective se realizează prin trei modalităţi normative alternative: distrugere, degradare şi aducere în stare de neîntrebuinţare, în speţă, a automotorului pentru transport călători implicat în incidentul feroviar care a avut loc. Or, potrivit declaraţiilor martorilor şi a adresei Sucursalei Feroviare de Transport Călători Iaşi, acesta a suferit doar avarii uşoare la caroserie, care nu au împiedicat circulaţia sa ulterioară, fiind şi în prezent utilizat fără a fi fost reparat.
Instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, potrivit adresei la care s-a făcut referire în paragraful precedent, reiese că autotrenul a suferit avarii uşoare, iar actele dosarului nu confirmă că au fost până în prezent remediate ori că acesta nu ar fi, la acest moment, funcţional şi utilizat potrivit destinaţiei.
Într-un atare context, se poate reţine temeinic că nu este dată în cauză modalitatea normativă a elementului material al laturii obiective a infracţiunii constând în oricare dintre cele trei variante arătate în cele ce preced, însă potrivit art. 332 alin. (1) C. pen., distrugerea sau semnalizarea falsă prezintă şi o altă modalitate normativă (alternativă) de săvârşire, şi anume prin acţiunea subiectului activ de a aşeza obstacole pe linia ferată şi căreia în realitate i se circumscrie activitatea inculpatului, prin aceea că, aflat la volanul maşinii, fără să se asigure la traversarea căii ferate, a poziţionat autoturismul perpendicular pe şine, ocupând gabaritul de liberă trecere a automotorului aflat în circulaţie. Or, prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii tocmai în această modalitate normativă a elementului material al laturii ei obiective, existenţa ei fiind probată prin actele existente la dosar.
Inculpatul a mai arătat că pentru existenţa infracţiunii trebuia să se producă urmarea imediată constând în punerea efectivă, şi nu doar ipotetică, în pericol a siguranţei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată, cerinţă neîndeplinită însă în speţă.
Referitor la această critică, instanţa de apel a reţinut că, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei în materie, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca obstacolul în cauză, prin dimensiune, greutate şi locul aşezării, să constituie un pericol real, care poate conduce la distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de comunicaţii feroviare sau a oricăror altor bunuri aferente infrastructurii feroviare. Nu este necesar să se producă şi impactul între un vehicul feroviar şi obstacol, în sensul ca materialul rulant să lovească obstacolul, infracţiunea consumându-se în momentul în care făptuitorul a aşezat pe linia ferată acel obiect.
Or, nu se poate reţine că un autoturism aşezat pe calea ferată, prin caracteristicile sale fizice, nu ar fi de natură să producă astfel de consecinţe la impactul cu un autotren, ştiut fiind că frânarea şi oprirea acestuia din urmă pe o distanţă scurtă nu sunt practic posibile.
Prin urmare, s-a constatat că, în mod temeinic, instanţa de fond a stabilit că fapta întruneşte, sub aspectul laturii ei obiective (şi a celei subiective), elementele constitutive ale infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Reţinând vinovăţia (culpa) acuzatului, instanţa de fond a stabilit în sarcina acestuia o pedeapsă cu închisoarea, individualizată în raport de criteriile generale prevăzute în art. 74 C. pen., a cărei aplicare a amânat-o, în condiţiile art. 83 şi urm. C. pen.
Pentru considerentele arătate, prin decizia nr. 747 din 11 septembrie 2019 a Curţii de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 400 din 15 mai 2019 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi.
Împotriva deciziei nr. 747 din 11 septembrie 2019 a Curţii de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În esență, în motivarea recursului în casaţie, recurentul inculpat a susţinut că fapta de a conduce autoturismul, ocazie cu care, din cauza neasigurării la trecerea la nivel cu calea ferată, a fost surprins şi lovit de automotorul pentru transport călători, nu constituie infracţiunea de distrugere sau semnalizare falsă din culpă, în modalitatea așezării de obstacole pe calea ferată.
Inculpatul a susţinut că traversarea liniei ferate cu autoturismul fără a se asigura corespunzător nu poate echivala cu acţiunea de așezare a unui obstacol pe calea ferată, cele două acţiuni având un înţeles fundamental diferit. A menţionat că legiuitorul nu defineşte verbul „a aşeza”, nu-i atribuie un înţeles propriu în legea penală, distinct de înţelesul comun al termenului, astfel încât acesta nu poate avea în contextul art. 332 C. pen. o altă semnificație decât cea curentă.
Prin urmare, recurentul a arătat că acţiunea de a aşeza un obstacol pe linia ferată presupune o activitate prin care un anumit bun, devenit astfel obstacol, este poziționat pe calea ferată şi lăsat în acel loc o durată mai mare de timp, până la o eventuală intervenţie contrară, prin care să fie îndepărtat, înlăturat şi fără de care bunul ar rămâne în acelaşi loc. Acţiunea de a aşeza, ca element material al laturii obiective, presupune poziționarea unui bun în chip statornic, durabil, stabil, depunerea sa într-un anumit loc cu caracter durabil, lăsarea bunului într-o stare de nemișcare într-un anumit loc şi care presupune intervenţia unei forțe externe pentru a fi îndepărtat. Spre exemplu, infracţiunea poate fi comisă, în modalitatea aşezării unui obstacol, prin poziţionarea unui bolovan pe calea ferată, a unui buștean sau a oricărui bun care prin mărimea şi greutatea sa creează o stare de pericol pentru circulaţia feroviară. În opinia recurentului, şi un autovehicul poate fi aşezat pe calea ferată, însă o asemenea ipoteză poate fi reţinută doar în cazul în care este lăsat în nemişcare, abandonat în acest loc, nu şi la o simplă trecere, traversare a căii ferate, când autovehiculul se află pe calea ferată doar pe durata strict necesară traversării sale, aflându-se în permanentă mişcare.
Raportat la sensul verbului „a aşeza”, recurentul a solicitat să se observe că acţiunea de traversare a căii ferate cu autovehiculul nu se subsumează ideii de aşezare, conform normei de incriminare, astfel încât fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, impunându-se pronunţarea unei soluţii de achitare.
În concluzie, recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă din culpă (art. 332 alin. 1 şi 4 C. pen.), în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 3 decembrie 2019 a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 747 din 11 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, cauza fiind trimisă completului, în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie.
În considerentele acestei încheieri s-a reținut că hotărârea recurată face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată de către recurentul inculpat A. în termenul legal, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 – art. 436 C. proc. pen.
De asemenea, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile de formă prevăzute în art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., cuprinzând numele şi prenumele părţii care a exercitat calea extraordinară de atac, hotărârea care se atacă şi semnătura părţii. S-a apreciat că este îndeplinită şi condiţia de formă prevăzută în art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât a fost indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii. Astfel, în ceea ce priveşte condiţia prevăzută în art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pentru a putea fi considerată îndeplinită, trebuie să existe o corespondenţă între motivele invocate şi cazurile de casare prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. sunt incidente în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăţia prevăzută de lege.”
Prin raportare la cazul de casare invocat şi motivul de recurs în casaţie, astfel cum a fost dezvoltat în scris de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie a apreciat că acesta se circumscrie, formal, cazului prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), tipicitatea reprezentând tocmai concordanţa între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare.
Prin urmare, s-a constatat că este admisibil recursul în casaţie formulat de inculpatul A. referitor la criticile privind lipsa de tipicitate obiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat, precum și lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, strict în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.
În aceste limite, soluționând recursul în casație formulat de inculpatul A., în conformitate cu dispoziţiile art. 447 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Acest caz de casare are în vedere acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii.
Astfel cum s-a menţionat şi în încheierea de admitere în principiu a recursului în casaţie, sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăția prevăzută de lege.”
Drept urmare, verificarea tipicităţii faptei în calea extraordinară a recursului în casaţie implică analizarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, respectiv dacă se realizează o corespondență deplină între fapta comisă şi tiparul de incriminare corespunzător infracțiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Având în vedere că recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, deci care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică doar corespondența formală între elementele faptice reținute în hotărârile recurate şi conținutul constitutiv al infracțiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.
În speță, faţă de inculpatul A. s-a stabilit pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă din culpă, prevăzută în art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
În fapt, s-a reținut că, la data de 24 iunie 2017, orele 16:15, inculpatul A. a condus autoturismul pe drumul comunal DC 40, din direcția Gura Solcii în direcția Slobozia Sucevei și, din cauza faptului că nu s-a asigurat, în pasajul de trecere la nivel cu calea ferată nepăzit de la km CFR 466+315, a fost surprins și lovit de automotorul pentru transport călători cu numărul de tren R-5635, la intrarea în HM Milișăuți, care circula din direcția stația CF Dărmănești spre stația CF Dornești, urmare a accidentului de cale ferată punându-se în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată, prin ocuparea gabaritului de liberă trecere și așezarea de obstacole pe calea ferată și producându-se avarii la automotor și întârzierea trenului.
Potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., „(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a instalațiilor de cale ferată ori a celor de comunicații feroviare, precum și a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare ori așezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (…) (4) Când faptele prevăzute în alin. (1) – (3) sunt săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.”
Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute în art. 332 C. pen. este format din relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu siguranţa circulaţiei şi transporturilor pe calea ferată, relaţii ce presupun asigurarea funcţionării normale a sistemului circulaţiei şi a transporturilor feroviare, prin ocrotirea mijloacelor prin care se asigură executarea acestor activităţi.
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acţiuni diferite, cum ar fi distrugere, degradare, aducerea în stare de neîntrebuinţare, aşezarea de obstacole pe linia ferată şi semnalizare falsă. Obstacolele la care se referă textul trebuie să fie de aşa natură încât, prin dimensiunile, substanţa şi modul amplasării lor, să poată crea un pericol pentru siguranţa circulaţiei.
Urmarea imediată constă în apariţia unei situaţii de fapt periculoase pentru siguranţa mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată. Pentru existenţa infracţiunii nu se cere ca acţiunea care constituie elementul material să fi adus vreo vătămare mijloacelor de transport ale căilor ferate, întrucât urmarea (rezultatul) nu constă într-o vătămare, ci într-o stare de pericol.
Cu privire la infracțiunea de distrugere sau semnalizare falsă din culpă, prevăzută în art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., ce face obiectul cauzei de față, în modalitatea constând în așezarea de obstacole pe linia ferată, în literatura de specialitate s-a reţinut că pentru existenţa infracţiunii este necesar ca obstacolul în cauză, prin dimensiune, greutate şi locul aşezării, să constituie un pericol real, care poate conduce la distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de comunicaţii feroviare sau a oricăror altor bunuri aferente infrastructurii feroviare. Nu este necesar să se producă şi impactul între un vehicul feroviar şi obstacol, în sensul ca materialul rulant să lovească obstacolul, infracţiunea consumându-se în momentul în care făptuitorul a aşezat pe linia ferată acel obiect.
Raportând considerentele teoretice anterior menţionate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este neîntemeiată susţinerea recurentului, în sensul că acţiunea de traversare a căii ferate cu autovehiculul nu se subsumează ideii de aşezare a unui obstacol pe linia ferată în sensul normei de incriminare (art. 332 alin. 1 şi 4 C. pen.).
În speţă, se constată că în sarcina inculpatului A. s-a reţinut comiterea faptei de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută în art. 332 alin. (1) și (4) C. pen., prin ocuparea gabaritului de liberă trecere și așezarea de obstacole pe calea ferată, iar activitatea inculpatului, astfel cum a fost reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, se circumscrie acestei modalităţi normative (inculpatul, aflat la volanul maşinii, fără să se asigure la traversarea căii ferate, a poziţionat autoturismul perpendicular pe şine, ocupând gabaritul de liberă trecere a automotorului aflat în circulaţie).
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa în materie. Astfel, prin sentinţa penală nr. 37 din 25 februarie 2014 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 238 din 5 septembrie 2014, s-a reţinut că este îndeplinit elementul material în modalitatea constând în așezarea de obstacole pe calea ferată în cazul inculpatului care, conducând autovehiculul compus din cap tractor (…) şi semiremorca cisternă (…), nu a manifestat o prudenţă sporită la apropierea şi traversarea liniilor de cale ferată la trecerea la nivel a autovehiculelor peste calea ferată a tronsonului CF nr. 203 (Braşov – Zărneşti) situat la km feroviar 21+350, conduită ce a condus la ciocnirea trenului automotor 14705 ce circula pe ruta Braşov – Zărneşti cu autovehiculul indicat, urmarea accidentului fiind deraierea trenului automotor 14705, avarierea acestuia şi a semiremorcii în proporţie de 80%, pierderea a 4.000 litri de motorină şi afectarea circulaţiei trenurilor de călători pe această rută.
De asemenea, prin decizia nr. 1505/1980 (Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 94-95), Tribunalul Suprem a reţinut că fapta inculpaţilor de a fi aşezat, în mod repetat, pe calea ferată doi stâlpi pe care înfăşuraseră o plasă de sârmă, provocând oprirea a 4 trenuri din cauza decuplării tuburilor de aer de la locomotive şi de la vagoane, constituie infracţiunea prevăzută în art. 276 alin. (1) C. pen. anterior, atâta vreme cât, aşa cum rezultă din probele administrate, obstacolele aşezate pe linia ferată ar fi putut pune în pericol siguranţa circulaţiei materialului rulant.
Într-o altă speță s-a reținut că, pentru încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de distrugere din culpă având ca rezultat o catastrofă de cale ferată prevăzută în art. 276 alin. (4) teza a III-a raportat la art. 277 C. pen. anterior, nu prezintă relevanţă natura obstacolului, nici modul în care acesta a fost aşezat pe calea ferată înainte de impact, astfel că orice corp, static sau în mişcare, constituie obstacol dacă prin dimensiunile şi structura sa poate determina punerea în pericol a mijloacelor de transport. (…) Ca urmare, fapta unui conducător de autobuz de a nu respecta obligaţia de a se asigura la o trecere de nivel de cale ferată, care a dus la surprinderea autobuzului de un tren, constituie infracţiunea de distrugere din culpă având ca rezultat o catastrofă de cale ferată, în măsura în care s-au produs consecinţe de natura celor prevăzute în art. 277 alin. (2) C. pen. anterior. (…) (În fapt, s-a reţinut că, în ziua de 3 martie 1996, la o trecere de nivel de cale ferată, inculpatul nu a oprit autobuzul cu călători pe care îl conducea, pentru a se asigura că nu este pericol, deşi există indicator de avertizare, precum şi semnalizare acustică şi luminoasă. În aceste condiţii, autobuzul a fost surprins pe calea ferată de un tren care circula în acel moment. În urma impactului, autobuzul a fost distrus în proporţie de 70 %, locomotiva a fost avariată, 7 persoane au decedat şi s-au cauzat vătămări mai multor persoane) – Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 3162/1998 în Revista de drept penal, nr. 2/2000, p. 149-150.
Față de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta reținută în sarcina recurentului, astfel cum a fost descrisă în cuprinsul hotărârii recurate, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă din culpă, prevăzută în art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., în modalitatea normativă constând în așezarea de obstacole pe linia ferată.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 747 din 11 septembrie 2019 a Curții de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
