Una dintre condiţiile de admisibilitate a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză este aceea ca însărăcitul să nu aibă, din punct de vedere legal, la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva îmbogăţitului.
Trebuie precizat că acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu devine admisibilă prin simplul fapt al respingerii acţiunii principale, dacă aceasta din urmă, deşi considerată admisibilă, a fost totuşi apreciată ca nefondată şi, din acest motiv, respinsă. Altfel spus, doar atunci când acţiunea exercitată în principal ar fi respinsă ca inadmisibilă, zicându-se că nu ea este mijlocul pus la dispoziţie de lege pentru realizarea creanței însărăcitului, „actio de in rem verso” poate fi admisă, considerându-se că, în circumstanţele specifice situaţiei juridice a părţilor această din urmă acţiune rămâne unicul remediu aflat la dispoziţia însărăcitului.
Astfel, câtă vreme acţiunea întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale exercitată de reclamanţi în precedentul proces, privitoare la aceleaşi pretenţii, a constituit un demers procedural util şi admisibil, însă neîntemeiat pe fondul lui, deci sub aspectul justeţii pretenţiilor formulate, exercitarea ulterioară a unei noi acţiuni în justiţie în legătură cu aceleaşi sume de bani, sub forma unei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză, apare ca inadmisibilă.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad – Secţia I civilă la 26.02.2016, reclamanţii A. şi B., prin mandatar A., au solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor S.C. C. S.R.L., D. şi E., la plata sumelor în cuantum de 210.000 euro şi 77.800 dolari americani, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii, precum şi a cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 604 din 27.09.2016, Tribunalul Arad, Secţia I civilă a respins acţiunea şi i-a obligat pe reclamanţi să achite, în solidar, pârâtei S.C. C. S.R.L. suma de 3.600 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii de primă instanţă au exercitat apel reclamanţii.
Prin decizia civilă nr. 94 din 25.05.2017, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a respins apelul, iar apelanţii-reclamanţi au fost obligaţi la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale, în favoarea intimaţilor pârâţi.
Această ultimă decizie a fost recurată de reclamanţi, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II – a civilă, prin decizia civilă nr. 272 din 4.02.2020, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
Prin decizia civilă nr. 219 din 26.11.2020 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii F., G. şi H., ultimele în calitate de succesori ai apelantului A., împotriva sentinţei civile nr. 604 din 27.09.2016 a Tribunalului Arad. Au fost obligaţi apelanţii la plata, către intimata S.C. C. SRL, a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.570 lei, reprezentând onorariu avocaţial.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat, în esenţă, următoarele aspecte:
Recurenţii au considerat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1348 C.civ. în materia îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât instanţa de apel a menţinut, în mod nelegal, raţionamentul instanţei de fond în ceea ce priveşte încălcarea caracterului subsidiar al acţiunii privind îmbogăţirea tară justă cauză, reţinând că reclamanţii au exercitat o acţiune în răspundere civilă delictuală, respinsă irevocabil în dosarul nr. x/108/2013 al Tribunalului Arad.
Or, în verificarea caracterului subsidiar al acţiunii având ca obiect îmbogăţirea tară justă cauză, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă reclamanţii au avut dreptul la o altă acţiune prin care puteau obţine în mod cert ceea ce era datorat. În speţă, dosarul nr. x/108/2013 nu reprezintă o astfel de acţiune, deoarece constatarea acelui drept le-a fost respinsă de instanţe; nulitatea contractelor de închiriere ca şi capăt principal de cerere a fost respinsă pe excepţie, apreciindu-se că reclamanţii nu au interes legitim în a solicita nulitatea unor contracte, de asemenea, acţiunea în răspundere civilă delictuală a fost respinsă pe considerentul că pârâţii nu au săvârşit un fapt ilicit.
Raportat la considerentele sentinţei civile nr. 976 din 16.10.2014, „închirierea în condiţiile menţionate nu constituie o faptă ilicită”, a deciziei civile nr. 91 A/2015, „închirierea spaţiilor deţinute este expresia drepturilor lor legitime şi nu a unui delict civil” şi a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „reclamanţii nu pot solicita contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobil, nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale” se desprinde concluzia că acţiunea formulată anterior nu reprezintă o acţiune prin care reclamanţii puteau obţine ceea ce le este datorat, prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile prescrise de art. 1348 C.civ.
Au mai arătat că promovarea oricărei alte acţiuni, dacă nu are ca finalitate posibilitatea reală de a obţine ceea ce este datorat, nu este de natură să conducă la respingerea cererii având ca obiect îmbogăţirea fără justă cauză şi încălcarea caracterului subsidiar.
Or, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/108/2013 s-a reţinut că reclamanţii nu pot recupera ceea ce le este datorat printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală şi că nu au dreptul la o astfel de acţiune, fiindu-le respins capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractelor de închiriere, deoarece nu ar justifica un interes legitim.
Prin urmare, respingerea acţiunii având ca obiect nulitatea contractelor de închiriere în baza cărora pârâţii au încasat sumele solicitate în prezenta acţiune, cât şi a solicitării ca aceştia să fie obligaţi, în temeiul răspunderii civile delictuale, la restituirea sumelor încasate, reprezintă dovada certă că hotărârea este nelegală, pentru considerentele ce se regăsesc în cuprinsul acesteia.
În concluzie, recurenţii au solicitat admiterea recursului.
Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:
Astfel cum bine au statuat prima instanță şi cea de apel, una dintre condiţiile de admisibilitate a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză este aceea ca însărăcitul să nu aibă, din punct de vedere legal, la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva îmbogăţitului.
Această obligatorie exigenţă trebuie înțeleasă în sensul că atunci când, în scopul realizării creanţei sale, legea îi pune la dispoziţie celui care se pretinde însărăcit o altă acţiune în justiţie prin intermediul căreia şi-ar putea realiza creanţe (sub condiţia, desigur, de a fi îndeplinite cerinţele legale în raport de care o asemenea acţiune, deşi admisibilă, poate fi considerată întemeiată), această acţiune trebuie exercitată nu doar prioritar, ci şi exclusiv. Într-o asemenea situaţie, acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză devine inadmisibilă, caracteristica ei esenţială şi definitorie fiind aceea a subsidiarităţii, ceea ce înseamnă că această acţiune cu statut special poată fi primită doar atunci când, din punct de vedere legal, creditorul este lipsit de orice al mijloc procesual prin intermediul căruia să obţină recunoașterea şi realizarea creanţei sale.
Trebuie precizat, în context, şi că acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu devine admisibilă prin simplul fapt al respingerii acţiunii principale, dacă aceasta din urmă, deşi considerată admisibilă, a fost totuşi apreciată ca nefondată şi, din acest motiv, respinsă. Altfel spus, doar atunci când acţiunea exercitată în principal ar fi respinsă ca inadmisibilă, zicându-se că nu ea este mijlocul pus la dispoziţie de lege pentru realizarea creanței însărăcitului, „actio de in rem verso” poate fi admisă, considerându-se că, în circumstanţele specifice situaţiei juridice a părţilor această din urmă acţiune rămâne unicul remediu aflat la dispoziţia însărăcitului.
Prin raportare la aceste dezlegări cu valoare teoretică şi generală, observă Înalta Curte că în prezentul proces corect au reţinut că pretenţiile deduse judecăţii au făcut şi obiectul unui alt proces (în dosarul nr. x/108/2013) în care reclamanţii nu şi-au întemeiat pretenţiile pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, ci pe cea a răspunderii civile delictuale, în relaţie cu prevederile art. 21 alin.(5) din Legea nr.10/2001.
În respectivul proces acţiunea în despăgubire exercitată de reclamanţi nu a fost apreciată ca inadmisibilă şi lăsată necercetată pe fondul ei; dimpotrivă, instanţele au analizat, sub aspectul temeiniciei lor, pretenţiile deduse judecăţii, trăgând concluzia că, în concret, nu se justifică admiterea acţiunii.
Într-adevăr, prin sentinţa civilă nr. 976 din 16.10.2014 a Tribunalului Arad, pronunţată în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/108/2013, acţiunea în pretenţii a reclamanţilor a fost respinsă cu argumentul esenţial că „Închirierea în condiţiile menţionate nu constituie o faptă ilicită, pârâţii fiind proprietarii apartamentelor la data contractării, aveau dispoziţie juridică asupra acestora…”.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia civilă nr. 21/A din 26.5.2015 a Curţii de Apel Timişoara, în considerentele acestei decizii arătându-se, între altele, că „… nu se poate dispune în sarcina acestora din urmă (a pârâţilor, n.n.) plata despăgubirilor reprezentând beneficiile financiare rezultate din exploatarea imobilului”, că „… pretenţiile în acest sens ale reclamanţilor sunt neîntemeiate şi în raport cu dispoziţiile legale circumscrise instituţiei răspunderii civile delictuale având în vedere faptul că beneficiile menţionate obţinute de pârâţii D. şi E. s-au realizat într-o perioadă în care ei, în virtutea unor contracte permise de lege şi în fiinţă în acel moment aveau păstrate integral prerogativele lor de proprietate (…) astfel încât închirierea spaţiilor deţinute este exprese drepturilor lor legitime iar nu a unui delict civil”, precum şi că „…nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor faţă de reclamanți, în absenţa unui delict civil….”.
În fine, prin decizia civilă nr. 1364 din 14.06.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 91/A/2015 a Curţii de Apel Timişoara, fiind confirmat raționamentul juridic al instanței de apel cu motivarea, între altele, că „… sumele încasate de pârâţii D., E. şi SC C. SRL în baza contractelor de închiriere şi subînchiriere încheiate cu pârâta J. Bank SA au fost obţinute pentru o perioadă în care titlul lor de proprietate nu era desfiinţat şi le conferea toate prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv a celor decurgând din dreptul de folosinţă, în cazul subînchirierii”, precum şi „Ca urmare, reclamanţi nu pot solicita contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobil, aferentă perioadei în care aceştia nu au avut calitatea de proprietari, în cauză nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale”.
Rezultă din toate aceste statuări înzestrate cu autoritate de lucru judecat că în procesul anterior prima instanţă şi cele de control judiciar nu au apreciat că pretenţiile reclamanţilor, întemeiate fiind pe regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală, ar fi inadmisibile în considerarea acestui fundament juridic al lor, după cum nu au apreciat nici că respectiva acţiune nu putea fi considerată un remediu judiciar oportun şi adecvat, astfel încât să se înţeleagă că acţiunea civilă ce ar fi trebuit promovată să fie aceea în îmbogăţire fără justă cauză.
Dimpotrivă, instanţele nu au dezavuat tipul de acţiune civilă exercitat de reclamante, însă au apreciat, în urma analizei pe fondul lor a pretenţiilor deduse judecăţii, că acestea sunt neîntemeiate întrucât, în esenţă, însuşirea beneficiilor financiare de către pârâţi a avut un caracter licit, ea decurgând din calitatea lor de proprietari, pentru respectivele perioade, asupra apartamentelor.
Din toate cele de mai sus rezultă cu suficientă claritate că acţiunea exercitată de reclamanţi în precedentul proces, privitoare la aceleaşi pretenţii, a constituit un demers procedural util şi admisibil, însă neîntemeiat pe fondul lui, deci sub aspectul justeţii pretenţiilor formulate, ceea ce face ca exercitarea ulterioară a unei noi acţiuni în justiţie în legătură cu aceleaşi sume de bani, sub forma unei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză, să apară ca inadmisibilă.
Cele hotărâte în precedentul proces trebuie înţelese prin raportare la întregul conţinut argumentativ al hotărârilor pronunţate, iar nu prin luarea în considerare a unor aserţiuni izolate, precum o fac recurenţii în cuprinsul cererii de recurs.
Astfel fiind, conchide Înalta Curte că pe deplin legal au hotărât instanţele în prezentul proces că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă şi trebuie respinsă, nefiind deci încălcată nicio dispoziţie de drept material, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ.
Recursul a fost respins, ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 496 alin.(1) C.proc.civ.
