Prin Decizia nr. 43/2023 publicată în M.Of. nr. 646 din 14 iulie 2023 ÎCCJ a admis sesizările formulate de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, respectiv Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
“Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare are competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?”;
“Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa soluţionării pe fond a contestaţiei, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă, în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost avută în vedere în procesul de analiză a legii penale aplicabile cauzei?; şi
Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală?” .
Înalta Curte a stabilit următoarele:
1. Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale ce s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză.
2. Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.
În motivarea deciziei, ÎCCJ arată că prioritar, se reţine că a arătat, în considerentele Deciziei nr. 82/2022, că analiza legii penale mai favorabile este o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare.
Pe de altă parte, tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 67/2022, conform pct. I subpct. 1 din dispozitivul acesteia, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale, prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din Codul penal.
În considerentele acestei decizii, s-a arătat, prin trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că normele care se referă la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor cad sub incidenţa legii penale mai favorabile şi că prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale.
De asemenea, s-a arătat, în mod specific, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal actual constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
La rândul său, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele Deciziei nr. 358/2022, că prescripţia răspunderii penale aparţine dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal, fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale (paragraful 41).
Ca atare, aplicarea (pretins) greşită, într-o cauză pendinte, a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, care se referă la norme de drept penal material (substanţial), precum cele privind prescripţia răspunderii penale, prin reţinerea unei anume legi, în mod global (astfel cum a impus Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 265/2014), drept lege penală mai favorabilă, nu poate constitui decât o eroare de judecată, iar nu una de procedură şi, drept urmare, nu poate fi remediată pe calea contestaţiei în anulare.
Astfel, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale, şi nu a celor de drept penal material.
De asemenea, astfel cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, contestaţia în anulare este o cale de atac cu o natură juridică mixtă, atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, cât şi de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării unor erori de procedură.
Contestaţia în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin exclusiv erori de drept grefate pe nulităţi ale actelor de procedură, adică pe încălcări ale dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal, sancţionabile cu nulitatea absolută sau relativă.
Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial printr-o hotărâre penală definitivă nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, deoarece, în această ipoteză, statuările în drept ale instanţei de apel se bucură de autoritate de lucru judecat, iar repunerea lor în discuţie ar echivala cu reevaluarea în substanţă a fundamentului juridic al soluţiei în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală presupune o error in procedendo constând în eroarea procedurală a instanţei de a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) din Codul de procedură penală pentru care existau probe în cauză. Acest caz nu presupune o error in iudicata, fiindcă rolul său nu este acela de a înlătura o greşită interpretare şi aplicare a legii în ipoteza din cuprinsul hotărârii ce a intrat în puterea lucrului judecat.
Natura de error in procedendo a acestui caz este subliniată şi în Decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că, “în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal”.
Prin decizia anterior menţionată s-a reţinut că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au statuat că nu pot fi invocate, pe calea contestaţiei în anulare, chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), ci numai nulitatea unor anumite acte de procedură, şi nu a oricărui act de procedură efectuat cu încălcarea legii. Înlăturarea erorilor de procedură nu înseamnă încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, deoarece fapta şi vinovăţia sunt stabilite prin hotărâre definitivă, instanţa învestită cu o astfel de cerere neputând judeca, din nou, fondul cauzei penale.
Sunt relevante considerentele deciziei sus-menţionate, potrivit cărora “cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat lipsa incidenţei cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare.
(…) poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia celei referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală”.
În situaţia particulară a cazului prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, aceasta însemnă că retractarea unei hotărâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanţa de apel care a pronunţat decizia definitivă a omis să evalueze, în mod efectiv, probele ce evidenţiau existenţa cauzei de încetare a procesului penal, deoarece numai o atare omisiune generează o eroare de procedură. Prin urmare, dovada existenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie să fie la dosar până la momentul pronunţării deciziei în apel, depunerea ulterioară, după rămânerea definitivă a hotărârii, fiind ineficientă.
Aceasta deoarece principiul securităţii raporturilor juridice se opune ca o parte să poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se pot aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (hotărârea din 7 iulie 2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României; hotărârea din 24 iulie 2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei).
În acelaşi sens, în considerentele Deciziei nr. 453/2020, instanţa de contencios constituţional a arătat că, în vederea respectării autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, care este de o importanţă fundamentală, şi a principiului securităţii raporturilor juridice (ca element fundamental al supremaţiei dreptului), care impune ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi supusă rejudecării şi ca niciuna dintre părţi să nu fie abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa, intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţii excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală (paragrafele 18 şi 19).
Drept urmare, aprecierea pretins eronată a instanţei de apel, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 din Codul penal, constituie o eroare de judecată, respectiv o greşeală de drept ce ar impune reevaluarea fondului cauzei, care nu se poate realiza pe calea contestaţiei în anulare.
Stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţelor învestite cu judecarea fondului cauzei (în primă instanţă şi în faza căii ordinare de atac a apelului), doar acestea fiind îndreptăţite să facă, în ceea ce priveşte normele de drept material, într-o cauză pendinte, aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, iar acest aspect nu poate fi cenzurat pe calea contestaţiei în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală.
Trebuie subliniat şi că, în cazul deciziilor Curţii Constituţionale şi al hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea prevede două cazuri distincte de revizuire, aceasta fiind calea extraordinară de atac prin care se pot îndrepta erorile de judecată.
Relevante în acest sens sunt şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Mitrea contra României (hotărârea din 29 iulie 2008, paragrafele 23-24) şi în Cauza Urbanovici contra României (hotărârea din 23 septembrie 2008, paragrafele 29 şi 33): “unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu mai poată fi repusă în discuţie (…). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata (…), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu”. Curtea a subliniat că “statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât să identifice procedurile înrudite şi, acolo unde este necesar, să le conexeze sau să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeaşi chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluţionate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele” (Cauza Urbanovici contra României, paragraful 33; mutatis mutandis cauzele Roşca contra Moldovei, nr. 6.267/02 din 22 martie 2005, paragraful 25; Gjonbocari şi alţii contra Albaniei, nr. 10.508/02 din 23 octombrie 2007, paragraful 59, şi Driza contra Albaniei, nr. 33.771/02, paragraful 69).
În considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), s-a reţinut, printre altele, pe de o parte, că, prin efectele produse, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea “oricărui act de procedură în cauză”, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau.
Pe de altă parte, s-a subliniat că, în condiţiile stabilirii acestei naturi juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei legale sancţionate, urmarea fiind aceea a constatării, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, a inexistenţei în fondul activ al legislaţiei a vreunui caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Valorificarea prevederilor art. 5 din Codul penal – chiar şi atunci când legea penală dobândeşte caracter mai favorabil ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate – nu este posibilă în cauzele definitiv soluţionate anterior actului de jurisdicţie constituţională, cu singura excepţie a cauzelor în care a fost invocată respectiva excepţie.
Natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 şi efectele produse din perspectiva art. 5 din Codul penal în privinţa aplicării prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal referitoare la întreruperea cursului prescripţiei au fost tranşate de instanţa de contencios constituţional, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin mecanismul de unificare a practicii judiciare, rezultând neechivoc modalitatea în care, în cauzele aflate în curs de soluţionare, în acord cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, se impun interpretarea şi aplicarea normelor incidente în materia întreruperii prescripţiei.
În acest context, devin relevante statuările anterioare ale Curţii Constituţionale în materia aplicării deciziilor sale în cauzele definitiv judecate.
Astfel, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), instanţa de contencios constituţional a reamintit “caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)]” (paragraful 52).
Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituţională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional (…), acele situaţii care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere (…) În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.
S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată (…); din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, astfel că “incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive”.
S-a mai arătat că, întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice – element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (paragraful 34).
Raţionamentul Curţii Constituţionale a fost reafirmat ulterior, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018), prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională.
În considerentele acestei decizii, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, s-a reţinut că “legiuitorul a reglementat în Codul de procedură penală un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală (…)”. Făcând trimitere la Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea a reţinut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (cauze pendinte), în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, (…) în privinţa cauzelor care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, decizia de admitere va produce efecte juridice, doar în condiţii strict limitative, respectiv numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.
Astfel, Curtea a statuat că raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când priveşte orice decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea limitei maxime a pedepsei (paragraful 47).
Atunci însă când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare, aceste argumente fiind valabile şi pentru deciziile Curţii Constituţionale care au ca efect micşorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege (paragrafele 48 şi 53).
Concluziile Curţii sunt, aşadar, neechivoce şi edificatoare în privinţa limitelor în care se aplică retroactiv deciziile sale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând norme de drept penal substanţial. Numai în ipotezele în care neconstituţionalitatea vizează o normă de incriminare (art. 4 din Codul penal) ori o normă referitoare la limita maximă a pedepsei (art. 6 din Codul penal) deciziile de neconstituţionalitate pot fi valorificate în cauzele definitiv judecate şi numai pe calea prevăzută de art. 595 din Codul de procedură penală, în toate celelalte situaţii unicul remediu procesual fiind acela al revizuirii, în limitele trasate prin Decizia nr. 126/2016.
Or, a admite valorificarea retroactivă, pe calea contestaţiei în anulare, a unei norme de drept penal substanţial referitoare la prescripţia răspunderii penale, declarate neconstituţionale, echivalează cu extinderea sferei de aplicare a legii penale mai favorabile, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dincolo de ceea ce dispoziţiile exprese ale legii penale (art. 4 şi 6 din Codul penal), pe de o parte, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pe de altă parte, admit a fi posibil.
Nu există un argument juridic de ordin normativ sau jurisprudenţial care să legitimeze limitarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive în această ipoteză, Curtea Constituţională însăşi neantamând, nici măcar tangenţial, o atare ipoteză, în considerentele Deciziei nr. 358/2022.
De asemenea, prin Decizia nr. 5/2019 referitoare la interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a indicat modalitatea de aplicare în timp a deciziilor Curţii Constituţionale, făcând trimitere la diferite repere jurisprudenţiale, şi a reamintit că deciziile respective, indiferent de tipul acestora, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Instanţa supremă a subliniat că: “În privinţa efectelor Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, sub aspectul aplicării ei în timp, soluţia se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016; Decizia nr. 126/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016; Decizia nr. 651/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 21/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 13 noiembrie 2014). Or, în aceste condiţii, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aspectele învederate în conţinutul celor două sesizări echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate”.
În altă ordine de idei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie remarcă faptul că actul de jurisdicţie constituţională urmează regulile prevăzute de legislaţia procesual civilă, cu derogările prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale ori desprinse din jurisprudenţa curţii. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din acest act normativ, procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte.
Prin urmare, actului de jurisdicţie constituţională nu îi pot fi asociate caracteristicile unei legi – act normativ emis de autoritatea legiuitoare -, pentru a-i fi aplicabile prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
În concluzie, în condiţiile în care a intrat în autoritatea de lucru judecat evaluarea instanţei cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile şi, implicit, calculul termenelor de prescripţie, aceste aspecte nu mai pot fi reiterate în calea extraordinară de atac, excedând competenţei instanţei care este învestită cu o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. Critica raţionamentului judiciar făcut de instanţa de apel cu privire la cauza de încetare a procesului penal, cauză analizată cu prilejul soluţionării apelului, presupune o reevaluare şi un nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin invocarea unei căi extraordinare de atac, ceea ce ar transforma contestaţia în anulare într-un apel deghizat.
Nu poate constitui eroare de procedură stabilirea, de către instanţa de apel, în raport cu data faptei, a legii penale mai favorabile, prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, întrucât acea lege încorporează numai norme de drept penal material (substanţial), cum sunt şi cele referitoare la termenul de prescripţie a răspunderii penale şi întreruperea cursului acesteia (sens în care s-a statuat prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform pct. I subpct. 1 din dispozitivul acesteia), şi, astfel, referindu-se la fondul cauzei, aplicarea sa poate reprezenta doar o eroare de judecată, respectiv o greşeală de drept, care nu poate fi îndreptată pe această cale.
Câtă vreme hotărârea contestată este definitivă, aplicarea legii penale mai favorabile nu se poate realiza, prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Codul penal (care, prin definiţie, se referă la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei), pe calea contestaţiei în anulare.
Chiar în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat, relevante fiind considerentele Deciziei nr. 265/2014, că instanţele judecătoreşti pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din Codul penal, numai în intervalul cuprins între momentul săvârşirii faptei şi momentul judecării definitive (paragraful 33).
În altă ordine de idei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine şi faptul că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 82/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (raportate la dispozitivul Deciziei nr. 67/2022), nu s-a impus instanţei sesizate cu o cerere de contestaţie în anulare analizarea, pe fond, în orice condiţii, a prescripţiei răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal, fiind folosită expresia “poate analiza”, ceea ce determină concluzia că, pentru realizarea unei astfel de analize, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, trebuie îndeplinite, pe lângă condiţia referitoare la omisiunea anterior menţionată, şi alte cerinţe, care ţin de temeinicia respectivei căi de atac.
În acelaşi sens, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele Deciziei nr. 453/2020 (paragraful 34), reluate în considerentele Deciziei nr. 120/2022 (paragraful 22), că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal “poate face” obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, simpla existenţă a unei astfel de omisiuni nefiind, prin urmare, suficientă pentru a determina analizarea, pe această cale, în afara unui cadru legal, a incidenţei prescripţiei răspunderii penale, ca instituţie de drept penal material, într-o cauză definitiv judecată.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 10/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, cu caracter general, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acesteia, invocând, printre argumente, că a interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.
În egală măsură, pentru situaţia în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, atunci când aceasta se grefează, în mod esenţial, pe o normă de drept penal material (substanţial), a cărei neaplicare nu putea constitui decât o eroare de judecată, determinată de modul generalizat de interpretare şi aplicare greşită a unei decizii a Curţii Constituţionale, care a împiedicat, până la intervenirea unei noi decizii a instanţei de contencios constituţional cu privire la aceeaşi normă, identificarea existenţei unei succesiuni de legi penale (din perspectiva existenţei sau nu a unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale) şi, drept urmare, punerea în discuţie şi aplicarea celei mai favorabile, contestaţia în anulare nu se poate transforma nici într-o revizuire deghizată, aceasta fiind calea extraordinară de atac prin care se urmăreşte eliminarea erorilor de judecată (astfel cum s-a arătat şi în considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).
În plus, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, calea extraordinară de atac a revizuirii este anume reglementată de lege pentru aplicarea, după rămânerea definitivă a hotărârii ce conţine o rezolvare a fondului cauzei, a unei decizii a Curţii Constituţionale, exercitarea ei fiind circumscrisă însă sferei persoanelor care au declanşat controlul de constituţionalitate.
Mai mult, aceeaşi împrejurare, referitoare la aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale după judecarea definitivă a cauzei, nu poate constitui motiv de exercitare a două căi extraordinare de atac (revizuirea şi contestaţia în anulare), care, prin natura lor, au condiţii stricte de exercitare şi sunt supuse unui formalism mai ridicat decât cel incident în cazul căilor ordinare de atac, întrucât, prin intermediul lor, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat dobândite de o hotărâre definitivă şi la afectarea gravă a principiului securităţii raporturilor juridice.
În acelaşi timp, potrivit art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, pentru a fi incident cazul de contestaţie în anulare, cauza de încetare a procesului penal trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii definitive de condamnare, existând, tot la acel moment, şi probe în acest sens.
Or, noţiunea de probă, astfel cum este definită în art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, se referă la elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal.
Din acest punct de vedere, prin Decizia nr. 453/2020, instanţa de contencios constituţional a concluzionat că această cale de atac a contestaţiei în anulare pentru cazul dat vizează în mod corect doar situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei cauze cu privire la care existau toate datele la dosar în cursul judecăţii apelului (paragrafele 31-35).
