Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”, iar conform art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ, „dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei”.
Deşi art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogăţirea fără just temei, dispoziţiile art. 8 alin. (1) sunt aplicabile şi acţiunii întemeiate pe plata nedatorată, întrucât ambele tipuri de acţiuni vizează răspunderea civilă extracontractuală.
Această interpretare decurge din aplicarea principiului conform căruia ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie).
Textele de lege anterior evocate relevă că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 14 ianuarie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N. a solicitat obligarea pârâtei Banca A. S.A. la restituirea sumei de 1.094.429,36 lei, reprezentând garanţia aferentă scrisorilor de garantare nr. 120 şi 121 din 20 februarie 2009, emise în baza convenţiei pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate, înregistrată sub nr. 97 din 8 decembrie 2008, achitată pârâtei de către reclamant, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plăţii şi până la data restituirii integrale a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1092 C. civ. din 1864 şi art. 194 C. proc. civ.
Pârâta A. S.A. a depus întâmpinare la 4 martie 2016, prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2982 din 13 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N., în contradictoriu cu pârâta Banca A. S.A.
Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamantul a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 1248 din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N. împotriva sentinţei primei instanţe.
Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
În concret, autorul căii de atac a susţinut că acţiunea în restituirea plăţii nedatorate este supusă prescripţiei prevăzute de dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la art. 6 alin. 4 C. civ.
În continuare, recurentul-reclamant a învederat că momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, coincide cu cel la care a cunoscut caracterul nedatorat al plăţii şi că această plată a produs o pagubă în patrimoniul său.
În condiţiile în care acţiunea a fost introdusă la 14 ianuarie 2016 rezultă că termenul de prescripţie extinctivă nu se împlinise la acel moment.
Astfel, actul generator de efecte juridice este decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de plata nedatorată efectuată în beneficiul intimatei-pârâte şi în raport de care se calculează termenul de prescripţie.
Prin cererea de recurs a fost criticat şi considerentul prin care instanţa de apel s-a raportat la data întocmirii de către Curtea de Conturi a raportului de control din 14 decembrie 2012 pentru determinarea momentului de la care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.
În combaterea acestui considerent, recurentul-reclamant a evocat dispoziţiile pct. 174 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi din 29 mai 2014, care prevăd că după momentul întocmirii raportului de control se emite o decizie pentru aplicarea măsurilor de valorificare, act care reprezintă, în accepţiunea legii, actul final de control.
În urma evocării dispoziţiilor pct. 181 şi pct. 204 din acelaşi regulament, autorul căii de atac a arătat că doar împotriva actului final de control reprezentat de decizia Curţii de Conturi putea fi formulată contestaţie.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, motiv pentru care acest termen nu era împlinit la data introducerii acţiunii. În acest sens, autorul căii de atac a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 alin. 4 C. civ. şi art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Pe de altă parte, intimata-pârâtă susţine, în esenţă, că recurentul-reclamant a cunoscut caracterul nedatorat al plăţii la data efectuării acesteia, moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, fiind astfel împlinit acest termen la data introducerii acţiunii.
Aşadar, chestiunea aflată în divergenţă şi de care depinde soluţionarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă.
În legătură cu această chestiune, instanţa supremă constată că cererile de plată a sumelor cuprinse în scrisorile de garantare nr. 120 şi 121 din 20 februarie 2009 au fost primite de recurentul-reclamant la 4 iunie 2009.
Cererile respective au fost însoţite de înştiinţările de neplată emise de intimata-pârâtă la 26 mai 2009, în cuprinsul cărora s-a menţionat data trecerii integrale la restanţă a creditului (19 mai 2009) şi că la 24 februarie 2009 s-a deschis procedura insolvenţei împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., iar la 3 aprilie 2009, intimata-pârâtă a depus cererea de admitere a creanţelor.
În urma analizării cererilor de plată formulate în temeiul scrisorilor garantare, recurentul-reclamant nu făcut nicio mențiune cu privire la eventuala nerespectare a termenului de transmitere a înștiințărilor de plată, prevăzut de art. 6.4 din convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 97 din 8 decembrie 2008, ci a efectuat plata garanțiilor în sumă de 1.094.429,36 lei la 3 iulie 2009.
Prin urmare, cel mai târziu la data efectuării plăţii garanţiilor, respectiv la 3 iulie 2009, recurentul-reclamant deţinea înscrisurile şi informaţiile necesare stabilirii caracterului datorat sau nedatorat al plăţii.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”, iar conform art. 8 alin. 2 din acelaşi act normativ, „dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei”.
Deşi art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogăţirea fără just temei, dispoziţiile art. 8 alin. 1 sunt aplicabile şi acţiunii întemeiate pe plata nedatorată, întrucât ambele tipuri de acţiuni vizează răspunderea civilă extracontractuală.
Această interpretare decurge din aplicarea principiului conform căruia ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie).
Textele de lege anterior evocate relevă că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă apreciază că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plăţii garanţiilor, respectiv la 3 iulie 2009, întrucât la acest moment recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască atât paguba (caracterul nedatorat al plăţii), cât şi pe cel care răspunde de ea (accipiens), conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
În aceste condiţii, susţinerea recurentului-reclamant în sensul că momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, coincide cu cel la care a cunoscut caracterul nedatorat al plăţii nu poate fi primită, întrucât art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 instituie în mod alternativ atât un moment subiectiv (a cunoscut), cât şi un moment obiectiv (trebuia să cunoască), în funcţie de care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.
Or, în prezenta cauză, momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă coincide cu data plăţii garanţiilor, când recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască caracterul nedatorat al plăţii pe baza înscrisurilor şi informaţiilor pe care le deţinea.
Mai mult decât atât, în chiar cuprinsul cererii de recurs s-a susţinut că acţiunea în restituirea plăţii nedatorate este supusă prescripţiei prevăzute de dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
În aceste condiţii, autorul căii de atac acreditează implicit concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2011, respectiv înainte de 1 octombrie 2011.
Aceasta întrucât art. 6 alin. 4 C. civ. prevede că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Având în vedere că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă la 3 iulie 2009, fără să fi intervenit vreun caz de suspendare sau întrerupere în sensul art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că acest termen s-a împlinit la 3 iulie 2012.
Prin urmare, formularea cererii de chemare în judecată la 14 ianuarie 2016 s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea în restituirea plăţii nedatorate stingându-se prin prescripţie, conform art. 1 alin. 1 din acelaşi act normativ.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanţei de apel.
Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.
