Potrivit dispoziţiilor art. 2.322 alin. (1) C. civ., scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său. Emitentul nu va putea opune creditorului nicio apărare sau excepţie derivând din raportul obligaţional dintre creditor şi debitor.
Din definiţia dată de legiuitor scrisorii de confort nu rezultă că asumarea unei obligaţii de a face de către emitent, „în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său”, este întotdeauna o obligaţie de rezultat.
Definiţia legală face referire la o gamă largă de obligaţii ce pot fi asumate irevocabil de emitent în scopul susţinerii debitorului, ce pot fi obligaţii fie de rezultat (de exemplu, de a finanţa pe debitor), fie de diligenţă (de exemplu, de supraveghere a debitorului în executarea obligaţiilor sale), însă, niciodată activitatea asumată de către emitentul scrisorii de confort, rezultatul prefigurat şi bine stabilit, nu se confundă cu rezultatul obligaţiei asumate de debitorul însuşi.
Prin urmare, scrisoarea de confort nu asigură executarea obligaţiei de către debitor şi nu obligă pe emitentul garant la executarea obligaţiei neexecutate a debitorului.
Conform alineatului (2) al art. 2322 C. civ., creditorului îi revine sarcina de a dovedi că emitentul scrisorii de confort nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin scrisoarea de confort, ceea ce înseamnă că neexecutarea obligaţiilor asumate de debitor în cadrul raportului juridic stabilit între acesta din urmă şi creditor nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii contractuale a emitentului.
Prin acţiunea formulată la data de 5 decembrie 2014 şi înregistrată sub nr. x/3/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta A. SA Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Economiei, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 693.141,94 Euro şi 5959,44 Ron, plus, în principal, la plata dobânzii penalizatoare convenite în clauza 2.5 din contractul de credit facilitate revolving nr. 8 din 14 februarie 2006, modificat prin actul adiţional nr. 10 din 31 octombrie 2008 sau, în subsidiar, la plata dobânzii prevăzute de art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 12/2011, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data executării integrale a obligaţiei de plată.
A solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 7865 din 12 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului. A respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiată.
Totodată, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A. SA, înregistrat la data de 18 august 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Instanţa de apel a respins această cale de atac, ca nefondată, prin decizia nr. 2128/A din 21 noiembrie 2017.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
A constatat că la data de 14 februarie 2016 între SC A. SA, în calitate de creditor şi SC B. SA, în calitate de împrumutat a fost încheiat contractul de credit facilitate revolving pentru capital de lucru nr. 8 din 14 februarie 2006. Potrivit acestui contract şi a celor 31 de acte adiţionale încheiate, instituţia bancară a pus la dispoziţia împrumutatului un credit – facilitate revolving pentru capital de lucru în sumă iniţială de 2.000.000 EUR (ulterior majorată), pentru o perioadă de creditare care a fost succesiv modificată prin intermediul actelor adiţionale încheiate. În considerarea actului adiţional nr. 20 din 15 octombrie 2010, B. SA avea obligaţia de a prezenta până la data de 12 noiembrie 2010 o scrisoare de confort emisă de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri în garantarea facilităţii acordate în baza contractului. În acest sens, la data de 4 noiembrie 2010, a fost emisă scrisoarea de susţinere nr. 3273 de către de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Suplimentar, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 52 din 24 ianuarie 2013 a Consiliului de Administrație al B. s-a aprobat înregistrarea cererii de deschidere a procedurii insolvenței solicitate de debitorul însuși. La data de 30 ianuarie 2013, prin sentința nr. 617, Tribunalul Vâlcea a admis cererea debitoarei B. SA de deschidere a procedurii generale a insolvenței.
Raportat la aceste împrejurări, reclamanta A. SA a considerat că emitentul scrisorii de susținere și-a încălcat obligațiile cuprinse în aceasta.
A constatat Curtea că o primă critică formulată în calea de atac privește soluția instanței de fond în legătură cu excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, cuprinsă în încheierea din 24 aprilie 2015, cu efectul respingerii acțiunii formulate împotriva acestui pârât, prin sentința civilă nr. 7865 din 12 decembrie 2016.
În opinia Curții, contrar celor arătate de către apelanta reclamantă, dispozițiile art. 155 C. proc. civ. și art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, nu fundamentează, prin ele însele, calitatea procesuală pasivă a pârâtului indicat. Astfel, dispozițiile art. 155 C. proc. civ. vizează exclusiv locul citării și pot fi valorificate numai în măsura în care Statul participă în mod nemijlocit la raportul juridic litigios. În prezenta cauză, astfel cum în mod corect s-a reținut de către instanța fondului, reclamanta valorifică răspunderea civilă contractuală, în raport de pretinsele obligații născute în sarcina pârâților în baza scrisorii de susținere. Or, acest intimat pârât nu este semnatar al scrisorii, așa încât nu se poate reține participarea Statului în mod nemijlocit la raportul juridic ce face obiectul analizei, drept pentru care nu este îndeplinită, în ceea ce privește acest pârât, condiția de exercitare a acțiunii civile prevăzută de dispozițiile art. 32 alin. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin urmare, acest motiv de apel a fost considerat nefondat.
Cu referire la criticile aduse de către apelanta reclamantă în susținerea netemeiniciei și nelegalității soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, Curtea a notat că argumentația apelantei pornește de la calificarea naturii juridice a scrisorii de susținere, emisă la data de 4 noiembrie 2010 de către Guvernul României Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri pentru beneficiarul A. SA, referitor la Compania B. SA, precum și de la identificarea normelor de drept substanțial în raport de care să se stabilească natura, întinderea și efectele obligațiilor emitentului scrisorii. Din punctul de vedere al Curții, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, este fără îndoială că la momentul semnării acestui document legislația națională nu cunoștea o reglementare expresă a scrisorii de susținere, aflându-ne în prezența unui contract nenumit.
Contrar celor afirmate de către apelantă, Curtea a constatat că instanța de fond nu a aplicat în speță dispozițiile Secțiunii nr. 11 a O.G. nr. 86/2003, dispoziții legale abrogate în anul 2005. Judecătorul a înțeles, în mod argumentat, legal și pertinent, să înlăture incidența dispozițiilor art. 2322 noul C. civ. normă legală al cărei conținut a fost folosit ca premisă în construirea raționamentului pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată. Împrejurarea potrivit cu care instanța a expus normele care, anterior emiterii scrisorii, au reglementat o astfel de formă de angajament, nu determină nicidecum concluzia că judecătorul a înțeles să le aplice nemijlocit. Dimpotrivă, modul în care au fost detaliate considerentele ce sprijină soluția adoptată de către instanță arată că judecătorul a evaluat succesiunea în timp a prevederilor legale ce ar fi putut reprezenta un reper în legătură cu actul emis de Guvernul României Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri pentru beneficiarul A. SA, dar a tranșat în mod neechivoc că la momentul adoptării scrisorii niciuna dintre aceste norme nu era în vigoare. Această concluzie se impune și prin raportare la faptul că instanța a analizat natura obligației încorporate de dispozițiile art. 5 din scrisoare, prin cercetarea nemijlocită a conținutului acestora, fapt ce ar fi fost de prisos în cazul incidenței art. 13 alin. 1 și 2 din O.G. nr. 86/2003.
Revenind la reperul pe care A. SA îl reiterează în calea sa de atac, respectiv art. 2322 noul C. civ., Curtea a arătat că publicarea în cursul anului 2009 a acestor dispoziții nu poate determina cu certitudine concluzia că el a influențat părțile în litigiu. A observat Curtea că la momentul publicării documentului în Monitorul Oficial s-a menționat în mod expres în cuprinsul actului inițierea unui proiect de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil (art. 2664), iar evoluția ulterioară a procesului legislativ demonstrează că acest act a suferit modificări (chiar și în ceea ce privește conținutul art. 2322).
În opinia Curții, aceste împrejurări nu afectează obligația instanței de a face o corectă calificare a actului supus verificării sale. În acest sens, Curtea a arătat că analiza scrisorii de susținere determină concluzia că aceasta reprezintă un contract unilateral, cu caracter autonom, care încorporează angajamente intuitu personae, asumate față de beneficiarul A. SA de către Guvernul României Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în calitate de acționar principal al Companiei SC B. SA.
Cu privire la angajamentul cuprins în art. 5, despre care apelanta reclamantă afirmă că a fost încălcat, Curtea, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, a concluzionat că privește o obligație de diligență, iar nu de rezultat. Așa cum s-a arătat în considerentele precedente, judecătorul nu a calificat în acest mod obligația prin raportare la incidența art. 13 alin. 1 și 2 din O.G. nr. 86/2003; de altfel, nici din perspectiva art. 2322 noul C. civ., chiar prin valorificarea acestor norme doar cu titlu de reper, nu se poate concluziona că cele asumate de către intimatul pârât reprezintă obligații de rezultat.
În acest sens, Curtea a arătat că, potrivit textului menționat, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a declarat: suntem de acord, și este în interesul nostru, ca Împrumutatul să-și respecte obligațiile financiare generale, în timp util conform Acordurilor de finanțare. În acest sens vom monitoriza și vom lua decizii adecvate pentru a asigura Împrumutatul de menținerea nivelurilor de capital și de lichiditate pentru a permite acestuia în orice moment, să își îndeplinească obligațiile financiare în timp util și în conformitate cu acordurile de finanțare, cu respectarea standardelor de prudență în general acceptate pentru domeniul de activitate al Împrumutatului.
Curtea a învederat că traducerea autorizată pusă la dispoziția instanței de judecată utilizează termenul de Beneficiar, iar nu de Împrumutat, chestiune de natură a genera o interpretare eronată atât timp cât, în mod evident, textul original face referire la A. SA ca și beneficiar (Beneficiary), în timp ce B. SA este indicat atât în partea introductivă, cât și în conținutul documentului, ca și Borrower or the Company.
În legătură cu această clauză cuprinsă în scrisoarea de susținere Curtea, procedând și la verificarea celorlalte clauze, a constatat că obligația asumată nu are natura unei obligații de rezultat, ci de diligență. Astfel, din analiza conținutului acestei scrisori, singurul de natură a releva intenția sau voința autorului ei de a se angaja, Curtea a identificat elemente pe care emitentul le-a definit clar, precis (ex. pct. 1, în cadrul căruia se reglementează obligația acționarului de a informa imediat beneficiarul de orice fel de modificare a statutului Companiei B. SA), în timp ce în cazul altor situații, precum cea din pct. 5, a utilizat termeni care nu permit identificarea unui rezultat precizat al angajamentului. Formularea determină concluzia că emitentul s-a angajat să facă demersuri, în calitate de acționar al B. SA, constând în monitorizarea și adoptarea unor decizii adecvate care să permită împrumutatului să onoreze obligațiile financiare din cuprinsul convenției de creditare, cu respectarea standardelor de prudență; or, acest tip de obligație are, cu precădere, aparența unei obligații de supraveghere a activității debitorului în executarea contractului de finanțare, supraveghere exercitată de acționar (calitate evidențiată în scrisoare), în limitele drepturilor pe care legea i le conferă.
În ceea ce privește argumentele aduse de către apelanta reclamantă prin valorificarea literaturii de specialitate, Curtea a subliniat împrejurarea potrivit căreia scrisoarea de susținere emisă de autoritatea publică în cauza prezentă nu prevede o obligație explicită de plată a emitentului.
Drept urmare, Curtea a considerat că în mod temeinic instanța de fond a evaluat natura obligației cuprinse de pct. 5 și a explicat, în consecință, necesitatea probării premiselor angajării răspunderii pârâtului.
Referitor la motivarea subsidiară a apelantei, care reclamă o greșită și nelegală interpretare a efectelor juridice ale asumării obligației stipulate de pct. 5, chiar și în situația calificării obligației ca fiind una de diligență, Curtea a constatat că în cauză nu se poate reține o echivalență între intrarea în insolvență a B. SA și încălcarea, cu intenție, a obligației de a face asumate.
Astfel, s-a reținut de către instanța de apel că prin decizia nr. 52 din 24 ianuarie 2013 Consiliul de Administrație al B. SA a aprobat depunerea la Tribunalul Vâlcea a cererii de deschidere a procedurii de insolvență împreună cu declarația privind intenția de reorganizare; în acest context, demersul inițiat de organele de conducere ale debitoarei, companie cu capital majoritar de stat, urmărea reorganizarea societății, împrejurare care permitea plata datoriei creditoarei A. SA, iar nu declararea falimentului, cum se afirmă în cuprinsul motivelor de apel.
A fost considerată întemeiată susținerea apelantei reclamante potrivit căreia declararea voluntară a stării de insolvență reprezintă o decizie de business, dar în același timp Curtea înțelege să sublinieze că reprezintă și o obligație legală instituită de dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 (debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi), raportat la cumulul datoriilor debitorului.
Scrisoarea de susținere nu face referire, punctual, la un angajament al acționarului majoritar în sensul excluderii inițiativei de declanșare a procedurii insolvenței, situație care, de altfel, ar crea premisele încălcării textului legal anterior menționat.
Din această perspectivă, în opinia instanței de apel, judecătorul fondului în mod corect a evaluat raporturile dintre debitor și creditorul beneficiar, evidențiind că, pe de o parte, declararea insolvenței a fost previzionată de către A. SA, fiind menționată în contractul de finanțare ca și caz de neîndeplinire sau culpă, iar, pe de altă parte, că modul de derulare a relației contractuale (31 de acte adiționale) demonstrează că reclamanta a avut cunoștință de situația financiară a B. SA și a acceptat-o inclusiv prin prelungirea perioadei de disponibilitate.
În consecință, în lipsa identificării demersului materializat prin emiterea deciziei nr. 52 din 24 ianuarie 2013 de către Consiliul de Administrație al B. SA cu încălcarea obligației asumate de acționarul majoritar al societății prin scrisoarea de susținere, Curtea a concluzionat că în mod temeinic instanța de fond a reținut că fapta ilicită nu există.
În ceea ce privește argumentele cuprinse în cererea de apel prin care se face referire la utilizarea unor mijloace dolosive care să justifice angajarea răspunderii sale materiale, din perspectiva obligațiilor cuprinse în scrisoarea de confort, Curtea a notat că referirile părții privesc decizia de a aproba intrarea în insolvență; or, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 953, art. 960 și art. 961 C. civ., dolul reprezintă viciul de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În acest context, din analiza cuprinsului cererii de chemare în judecată, dar și a cererii de apel, Curtea a observat că partea nu a indicat actul juridic pe care se presupune că l-a încheiat ca urmare a acțiunii dolosive a pârâtului din prezentul litigiu ori forma în care s-a concretizat mijlocul viclean ori dolosiv. Drept urmare, Curtea a reținut că prin cererea dedusă judecății partea nu a oferit minime repere care să fundamenteze evaluarea pretențiilor sale din perspectiva incidenței acestui viciu de consimțământ.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul indicat de către reclamantă, Curtea a arătat, în acord cu prima instanță, că declararea stării de insolvență nu a materializat încălcarea obligației prevăzute de pct. 5 din scrisoarea de confort și, prin urmare, nu a determinat o pagubă în patrimoniul reclamantei constând în debitul principal restant al B. față de A., dobândă penalizatoare și cheltuieli de evaluare.
Sub aspectul vinovăției Curtea, fără a reitera argumente cuprinse în considerentele anterioare, a înţeles să sublinieze că deschiderea procedurii insolvenței la inițiativa debitorului nu poate fi identificată ca și o acțiune intenționată cu scopul prejudicierii beneficiarului scrisorii de susținere, în condițiile în care aceasta este o obligație legală.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 480 alin. 1 C. proc. civ. Curtea a respins apelul ca nefondat, constatând că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală și se impune a fi menținută.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. SA Bucureşti, înregistrat la data de 4 mai 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este nelegală, fiind vorba de o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept, ce a determinat pronunţarea unei hotărâri cu nerespectarea regulilor de procedură, prin judecarea cauzei într-un cadru procesual incomplet (art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, a susţinut că debitoarea B. SA este o societate cu capital majoritar de stat, Statul Român deţinând o participaţie de 54,8% prin structurile sale centralizate, respectiv prin Ministerul Economiei.
A mai susţinut recurenta că Scrisoarea de confort nr. 3273 din 4 noiembrie 2010 a fost emisă de Statul Român, prin structura sa executivă centrală, respectiv Guvernul României şi, în condiţiile în care la data de 30 ianuarie 2013, societatea B. SA şi-a declarat voluntar insolvenţa, urmare a deciziei adoptate de Statul Român, prin structura sa, Ministerul Economiei şi Comerţului, rezultă că, în raport cu A., Statul Român şi-a încălcat atât obligaţiile asumate prin contractul de credit, cât şi obligaţiile de a face asumate expres de Stat prin scrisoarea de confort.
Fiind vorba despre o acţiune în despăgubiri, apreciază recurenta că Statul Român va răspunde prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile art. 155 C. proc. civ. şi potrivit prevederilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.
O altă critică invocată prin cererea de recurs constă în greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale din materia răspunderii civile contractuale, respectiv a prevederilor art. 1082 şi urm., coroborate cu art. 998 şi art. 999 C. civ. din 1864 (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).
Astfel, recurentul a arătat că, contrar celor reţinute de către instanţele de fond, scrisoarea de confort dă naştere unei obligaţii de rezultat, iar nu de diligenţă.
Deşi, în adevăr, în anul 2010, legislaţia naţională nu cunoaşte o reglementare expresă a scrisorii de confort, definirea acestui contract prin noul Cod civil reprezintă un veritabil reper în legătură cu drepturile şi obligaţiile părţii derivând dintr-o atare convenţie emisă chiar şi în condiţiile legislaţiei civile anterioare.
Apreciază recurenta că, fără nici o justificare, instanţa de apel a refuzat să se raporteze la definiţia dată de art. 2322 C. civ. scrisorii de confort, pe care a substituit-o cu propria definiţie, deşi noua lege nu a făcut altceva decât să ofere o reglementare in terminis a unui instrument juridic uzitat şi anterior în circuitul civil, în aceleaşi condiţii.
Aşadar, potrivit definiţiei proprii a instanţei de apel decurgând din interpretarea art. 5 din scrisoarea de confort, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că obligaţia emitentului este o obligaţie de diligenţă, iar nu de rezultat, întrucât termenii folosiţi nu permit identificarea unui rezultat precizat al angajamentului. Concret, s-a reţinut asumarea unei obligaţii de supraveghere a activităţii debitorului în executarea contractului de finanţare, supraveghere exercitată în limitele dreptului de acţionar, fără asumarea nici unei obligaţii explicite de plată, în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte propriile obligaţii.
Citând conţinutul art. 5 din convenţie, recurenta concluzionează că este vorba de asumarea unei obligaţii de rezultat, a cărei neexecutare creează o prezumţie de culpă în sarcina emitentului şi dreptul la despăgubiri în favoarea beneficiarului.
A mai relevat recurenta că obligaţia de emitere a unei scrisori de confort de către acţionarul majoritar al B. a fost expres agreată prin încheierea actului adiţional nr. 20 din 15 octombrie 2010 la contractul de credit, în art. 6, şi că din interpretarea coroborată a actului adiţional şi a scrisorii de confort rezultă că intenţia părţilor a fost aceea de a asigura o garanţie a restituirii creditului.
În sfârşit, recurenta citează literatura de specialitate care a apreciat că, în măsura în care scrisorile de confort emise de persoanele juridice de drept public sunt redactate de o manieră care le face similare ca efecte scrisorilor de garanţie, ele trebuie calificate ca garanţii publice.
În raport de această interpretare doctrinară, consideră că este evident că intimatul-pârât Ministerul Economiei şi Comerţului şi-a asumat obligaţia fermă şi irevocabilă de a pune la dispoziţia B. SA sumele necesare pentru ca aceasta să îşi poată executa propriile obligaţii de restituire a creditului.
Aşadar, apreciază recurenta că emitentul şi-a asumat o obligaţie de a face faţă de creditor şi că interpretarea actului juridic de către instanţele de fond, în sensul în care acesta nu produce nici un efect juridic, contravine dispoziţiilor art. 978 C. civ. din 1864.
În subsidiar, chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că obligaţia asumată de intimatul-pârât ar fi o obligaţie de diligenţă, a susţinut că, oricum, instanţa de apel a analizat greşit consecinţele neîndeplinirii unei atare obligaţii.
Consideră că a dovedit că pârâtul nu a depus toată stăruinţa şi diligenţa necesară pentru îndeplinirea obligaţiei asumate.
Astfel, deschiderea procedurii B. SA nu a fost dispusă la cererea unui creditor, ci a fost deschisă la cererea debitoarei, în decizia declarării voluntare a insolvenţei votul majoritar aparţinând chiar pârâtului însuşi, în calitate de acţionar majoritar.
Faptul că societatea lipsită de lichidităţi este obligată a-şi declara insolvenţa nu schimbă datele problemei, întrucât prin art. 5 din scrisoarea de confort pârâtul şi-a asumat chiar obligaţia de a evita intrarea în insolvenţă, stare definită de art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006.
Or, pârâtul nu doar că nu a stăruit în aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate, prin monitorizarea şi luarea deciziilor adecvate, ci a acţionat chiar în contra obligaţiilor asumate prin scrisoarea de confort.
În final, recurenta a combătut argumentul instanţei de apel, potrivit căruia intrarea în insolvenţă a B. a fost o împrejurare previzionată şi asumată de bancă, susţinând că menţionarea unei anumite clauze în contractul de credit nu reprezintă decât inserarea unei clauze standard, expres permisă de art. 86 din Legea nr. 85/2006 şi că, chiar dacă riscul insolvabilităţii împrumutatului este prezent în orice relaţie de afaceri, tocmai acesta este rolul garanţiilor, de a proteja creditorul de astfel de riscuri. Acesta a fost rolul scrisorii de confort, de a angaja pârâtul-emitent, care a devenit un garant personal al B. SA.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Economiei a solicitat, în principal, să se dispună anularea recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.
Prin încheierea din 17 ianuarie 2019, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii de atac, cu citarea părţilor, la data de 21 martie 2019, în condiţiile art. 493 alin. 7 C. proc. civ.
La termenul din 21 martie 2019, s-a constatat, pe de o parte că Banca C. SA este succesorul universal al recurentei-reclamante iniţiale, A. SA şi că, prin urmare, a intervenit transmisiunea calităţii procesuale. Totodată, s-a constatat că dreptul litigios a fost transmis prin act între vii cu titlu particular, respectiv cesiune de creanţă intervenită între cedenta A. SA şi cesionara D. SA, cu sediul în Atena, Grecia. Drept urmare, s-a dispus ca judecata să continue între succesorul universal al reclamantei şi pârâţii iniţiali şi, totodată, a fost introdus în cauză şi succesorul cu titlu particular, conform art. 39 alin. 1 teza I şi alin. 2 teza I C. proc. civ.
Recursul de faţă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Criticile referitoare la menţinerea, de către instanţa de apel, a soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu pot fi primite.
Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.
Aşadar, dacă Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are sau nu calitatea de subiect pasiv al raportului juridic obligaţional supus analizei de faţă reprezintă, în primul rând, o chestiune referitoare la aplicarea şi interpretarea normelor de drept material, ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 C. proc. civ., iar nu referitoare la pretinsa încălcare a regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În al doilea rând, constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că prevederile art. 155 alin. 1 pct. 1 stabilesc locul citării Statului Român şi organul desemnat să îl reprezinte, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, numai în situaţia în care statul justifică calitatea de subiect de drepturi şi obligaţii în raportul juridic litigios de drept material.
Or, instanţa a fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală, cauza cererii constând în pretinsa nerespectare a unor obligaţii asumate printr-o scrisoare de confort, al cărui emitent a fost Ministerul Economiei, în calitate de acţionar al societăţii debitoare B.
Este adevărat că, potrivit art. 2 alin. 2 lit. c) din H.G. nr. 34/2009 Ministerul Finanţelor Publice îndeplineşte funcţii de reprezentare, în numele statului român şi al Guvernului României, însă numai în limitele stabilite prin actele normative în vigoare.
Însă, în ce priveşte reprezentarea statului român în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin în calitate de acţionar, această atribuţie este limitată numai la societăţile prevăzute în Anexa 2 la H.G. nr. 34/2009, printre care nu figurează B. SA (art. 3 pct. 41 din H.G. nr. 34/2009).
De altfel, şi din prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, invocat de recurentă prin motivele de recurs, rezultă că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor şi în orice alte situaţii în care acesta participă, nemijlocit, în nume propriu, „dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ”.
Or, la data perfectării scrisorii de confort în discuţie, legea stabilea un alt organ al administraţiei publice centrale abilitat să exercite toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar a statului şi să administreze participaţiile acestuia la societăţile comerciale, anume Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, emitentul actului juridic în discuţie (art. 3 pct. 13 din H.G. nr. 1634/2009, act normativ în prezent abrogat şi Anexa 2 pct. 32, în care figurează B. SA). Continuatorul acestui organ al administraţiei publice centrale, supus reorganizării de-a lungul timpului, este Ministerul Economiei a cărui activitate este reglementată în prezent de H.G. nr. 27/2017, care asigură reprezentarea statului, în calitate de acţionar şi administrarea participaţiilor acestuia la companiile şi societăţile cu capital de stat (art. 4 pct. 3).
Aşadar, în mod corect au reţinut instanţele de fond că Statul Român nu este parte în actul juridic ce reprezintă cauza cererii de chemare în judecată şi că nu are o răspundere subsidiară pentru obligaţiile asumate de o autoritate publică, cu personalitate juridică, cum este Ministerul Economiei.
Referitor la criticile privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale din materia răspunderii civile contractuale, constată că nici acestea nu pot fi primite.
Sub un prim aspect, câtă vreme, la data perfectării scrisorii de confort, în anul 2010, contractul în discuţie nu era reglementat expres de lege şi nu avea o denumire stabilită pe cale normativă, este evident că instanţele de fond nu puteau să îl încadreze decât în categoria contractelor nenumite. Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, instanţa de apel nu a opus definiţiei codificate de noul Cod civil, prin art. 2322, propria definiţie, ci doar a analizat conţinutul obligaţiilor asumate de emitentul scrisorii, prin raportare la conţinutul concret al actului juridic, dând preeminenţă principiului libertăţii contractuale, potrivit căruia părţile pot încheia orice convenţie, în care să introducă tot felul de clauze, în măsura în care nu aduc atingere normelor imperative sau unor aspecte care ţin de ordinea publică.
Este adevărat că art. 2322 noul C. civ. confirmă şi validează efectele juridice pe care scrisoarea de confort le avea în anterior adoptării noului Cod civil. Însă, nici din perspectiva noului Cod civil nu rezultă, expressis verbis, asumarea de către emitentul scrisorii de confort doar a unei obligaţii de rezultat, de a face sau de a nu face.
Nici vechiul Cod civil din 1864 şi nici actualul Cod civil nu clasifică obligaţiile, pornind de la natura prestaţiei datorate de subiectul pasiv, în obligaţiile determinate (obligaţii de rezultat) şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă (obligaţii de mijloace).
Doar literatura juridică a realizat o atare clasificare şi oricum, utilitatea unei atare clasificări a fost, de foarte multe ori, negată de o parte a doctrinei. În general, ceea ce este caracteristic pentru obligaţia determinată este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfăşurând o anumită activitate să atingă un rezultat bine stabilit. Neatingerea rezultatului prevăzut face să se presupună că debitorul nu a fost suficient de diligent, că s-a aflat în culpă, şi că deci este răspunzător de urmările neîndeplinirii obligaţiei.
Pe de altă parte, caracteristica obligaţiei de prudenţă şi diligenţă (a obligaţiei de mijloace) este aceea că obligaţia debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.
Unul din principalele aspecte ale distincţiei dintre obligaţiile determinate (de rezultat) şi obligaţiile de prudenţă şi diligenţă (de mijloace) se situează pe terenul probatoriu. În prima situaţie, neatingerea rezultatului dorit constituie, ipso facto, o dovadă a culpei debitorului – prezumţie de culpă a acestuia; neatingerea rezultatului în cel de al doilea caz nu mai este, prin ea însăşi, o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus, pentru atingerea rezultatului precizat, prudenţa şi diligenţa care erau obligatorii.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice, urmează a constata că, din definiţia dată de legiuitor scrisorii de confort, nu rezultă că asumarea unei obligaţii de a face de către emitent, „în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său”, este întotdeauna o obligaţie de rezultat.
Definiţia legală face referire la o gamă largă de obligaţii ce pot fi asumate irevocabil de emitent în scopul susţinerii debitorului, ce pot fi obligaţii fie de rezultat (de exemplu, de a finanţa pe debitor), fie de diligenţă (de exemplu, de supraveghere a debitorului în executarea obligaţiilor sale cum sunt de exemplu, în prezenta speţă, asigurările date de acţionarul majoritar al debitoarei persoană juridică, că va supraveghea activitatea generală a împrumutatului B., pentru ca acesta din urmă să îşi menţină „nivelurile de capital şi de lichiditate”). Însă, contrar celor afirmate de către recurentă, niciodată activitatea asumată de către emitentul scrisorii de confort, rezultatul prefigurat şi bine stabilit, nu se confundă cu rezultatul obligaţiei asumate de debitorul însuşi. Altfel spus, scrisoarea de confort nu asigură executarea obligaţiei de către debitor şi nu obligă pe emitentul garant la executarea obligaţiei neexecutate a debitorului.
Aşa cum rezultă în mod explicit din alin. 2 al art. 2322 noul C. civ., creditorului îi revine sarcina de a dovedi că emitentul scrisorii de confort nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin scrisoarea de confort, ceea ce înseamnă că neexecutarea obligaţiilor asumate de debitor în cadrul raportului juridic stabilit între acesta din urmă şi creditor nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii contractuale a emitentului.
Aşadar, chiar dacă instanţa de apel, în analiza naturii obligaţiilor asumate de către emitent, ar fi pornit de la reperele ce rezultă din noul Cod civil (act normativ inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii, aşa cum s-a mai arătat), ar fi ajuns la aceeaşi concluzie, corectă, anume că obligaţia pârâtului era una de mijloace (de prudenţă şi diligenţă), iar nu de rezultat.
De altfel, şi din doctrina citată de recurentă în cuprinsul motivelor de recurs rezultă că scrisorile de confort emise de persoanele juridice de drept public pot fi calificate ca garanţii publice numai în măsura în care astfel de instrumente juridice sunt redactate de o manieră care le face similare ca efecte scrisorilor de garanţie. Or, în speţă, este evident că scrisoarea de confort emisă de pârât nu a fost redactată în termeni care să permită un asemenea rezultat, ci din art. 5 al acestuia rezultă numai asumarea unei obligaţii de a face, respectiv de a supraveghea activitatea generală a debitorului, în măsura în care acţionarul majoritar al societăţii debitoare deţine astfel de pârghii, în scopul susţinerii acesteia în vederea executării obligaţiilor debitorului – împrumutat faţă de banca creditoare.
Aşadar, emitentul scrisorii de confort nu este nici un garant personal al împrumutatului, nici un asigurator pentru riscul de neplată (risc de credit), astfel că acţiunea de faţă a pornit de la o premisă greşită. În concret, prin prezenta acţiune reclamanta nu a solicitat obligarea intimatului la plata de daune interese, întrucât intrarea în insolvenţă a debitorului care nu şi-a executat propria obligaţie, poate determina fie restituirea cu întârziere a împrumutului, fie chiar o rambursare parţială a creditului, ci a solicitat însăşi executarea obligaţiei neexecutate a împrumutatului, respectiv întregul credit restant şi toate accesoriile a acestuia.
În acest context, contrar celor susţinute de către recurentă, instanţele de fond nu au interpretat acest act juridic în sensul în care acesta nu produce nici un efect juridic, contrar prevederilor art. 978 C. civ. Dimpotrivă, ceea ce au reţinut, în mod corect, instanţele de fond este doar faptul că scrisoarea de garanţie a dat naştere unei obligaţii de mijloace, de diligenţă şi că reclamanta nu a dovedit că pârâtul-emitent nu şi-a executat, în mod culpabil, propriile obligaţii, de a face, asumate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că nu poate exista raport de cauzalitate între pretinsa neexecutare şi prejudiciul pretins (întregul credit restant şi accesoriile acestuia), întrucât pârâtul nu este un garant personal al debitoarei B. SA.
Celelalte critici, formulate în subsidiar, de către recurentă, referitoare la întrunirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului, întrucât ar fi dovedit neîndeplinirea, culpabilă, de către acesta, a obligaţiilor de diligenţă asumate, nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, ce nu pot face obiectul prezentei căi extraordinare de atac. Astfel, potrivit art. 483 alin. 3 C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În acest context, se impune doar precizarea că declararea voluntară a insolvenţei debitoarei B. SA, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, nu poate reprezenta o încălcare, cu intenţie, a obligaţiilor asumate prin art. 5 din scrisoarea de confort, prin raportare la art. 3 pct. 1 din acelaşi act normativ, întrucât insolvenţa înseamnă chiar lipsa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor. Ceea ce susţine recurenta este nu faptul că pârâtul nu a stăruit în monitorizarea şi luarea deciziilor adecvate de către împrumutat, ci că emitentul şi-ar fi asumat obligaţia ca B. SA să nu intre în insolvenţă. Or, acţionarul unei societăţi nu îşi poate asuma obligaţia ca persoana juridică la care deţine participaţii să nu intre în insolvenţă, întrucât aceasta ar fi o obligaţie imposibilă, starea unui patrimoniu nefiind doar consecinţa directă şi necesară a deciziilor manageriale şi de afaceri, ci a unui ansamblu de factori, care include şi pe cei externi voinţei sociale (mediul în care evoluează, starea economiei, factorii de piaţă, etc.).
În sfârşit, decizia declarării voluntare a insolvenţei nu este luată cu votul majoritar al acţionarilor, aşa cum pretinde recurenta, ci de către cei care au calitatea de a reprezenta persoanele juridice debitoare. În speţă, de altfel, a existat o decizie a consiliului de administraţie, iar nu o hotărâre a adunării generale a acţionarilor, în acest sens. Aşadar, câtă vreme debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 (art. 27 alin. 1 din acest act normativ), iar cererea va fi semnată doar de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor au calitatea de a reprezenta debitorul persoană juridică (art. 27 alin. 3), este evident că nu este necesară o hotărâre a adunării generale a acţionarilor pentru luarea unei atare decizii.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
