Prin decizia nr. 2199 din 16 noiembrie 2023 Secţia I civilă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanţa de recurs a reţinut că, în mod greşit, instanţele de fond au constatat că, în cazul acţiunii în răspundere contractuală izvorâtă din contractul de mandat, termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, a început să curgă, potrivit regulii generale din art. 7 din același decret, la data încetării mandatului, prin executarea acestuia produsă la momentul când au fost lichidate depozitele și închise conturile bancare de către mandatar.
Astfel, s-a reţinut că domeniul de aplicare a regulii speciale consacrate de art. 8 alin. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958, este unul care acoperă întreaga răspundere civilă, atât ipoteza de răspundere delictuală, cât și pe cea de răspundere contractuală, întrucât legea nu distinge între felul răspunderii civile, ci stabilește in terminis condiția existenței unui prejudiciu cauzat printr-o „faptă ilicită”.
În ceea ce priveşte „fapta ilicită”, prin decizia instanţei de recurs, s-a arătat că aceasta poate fi de natură atât extracontractuală (în special delictuală), cât și contractuală, cum prin ipoteză este și cazul faptei mandatarului de nerespectare a obligației contractuale de a da socoteală potrivit art. 1541 din Codul civil din 1864 și a remite sumele de bani rezultate din lichidarea depozitelor bancare și neutilizarea fondurilor bănești în interesul mandantului.
Prin urmare, s-a reţinut că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 nu pot primi o interpretare restrictivă, care să limiteze sfera de aplicabilitate numai la dreptul la acțiune în repararea prejudiciului izvorât din „delictul civil” ce antrenează răspunderea civilă delictuală, întrucât rațiunea regulii speciale stipulate în norma juridică precitată se regăsește, în egală măsură, și în ipoteza răspunderii civile contractuale, precum în speța analizată, astfel că devine incident argumentul de interpretare logică consacrat prin adagiul „ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio”.
A admite contrariul și a exclude din domeniul său de reglementare o categorie largă de „fapte ilicite”, așa cum sunt cele pe care se grefează o acțiune în răspundere ex contractu, în condițiile în care ipoteza normei cuprinse în art. 8 alin. (1) din decret nu introduce vreo distincție în raport cu acest element general al răspunderii civile, nu ar putea semnifica decât ignorarea în mod nepermis a unei reguli de bază în materie de interpretare logică, cunoscută prin adagiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
