Dispoziţiile art. 1669 din Codul civil din 1864, aflate în cuprinsul Sectiunii a II-a intitulate Despre efectele fidejusiunii între debitor şi cauţionator (fidejusor) a Capitolului 2 din cadrul Titlului XIV din cod, referitor la fidejusiune, nu sunt aplicabile în cazul formulării acțiunii în regres de către garantul ipotecar împotriva debitorului principal și a fidejusorului.
În lipsa unor dispoziții exprese în cadrul Titlului XVIII al Codului civil, intitulat ”Despre privilegii și ipoteci”, este incident dreptul comun, respectiv normele privind subrogația legală în drepturile creditorului prin plata creanței.
Astfel, Codul civil din 1864 a prevăzut la art. 1106 – 1109 posibilitatea ca o plată să se facă și prin subrogare (înlocuire), caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care plătește (solvens), care era terț față de raportul inițial dintre creditor și debitor, subrogaţia fiind prin definiţie un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și accesoriile sale, către un terț care a plătit creanța creditorului inițial, în locul debitorului.
De asemenea, potrivit art. 1108 pct. 3 C.civ., subrogaţia se face de drept, în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface, iar conform art. 1109 teza I C.civ. ea operează atât în contra fidejusorului, cât şi în contra debitorului.
Prin urmare, câtă vreme garantul ipotecar a plătit o sumă de bani pentru altul, potrivit art. 1108 pct. 3 C.civ., subrogarea acestuia presupune înlocuirea creditorului iniţial strict pentru sumele care au fost încasate de către acesta şi nu şi pentru alte daune interese, a căror solicitare presupunea temeiuri de drept diferite – cum ar fi răspunderea civilă delictuală.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 11.07.2018, reclamantul A. a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, SC B. SRL, C. şi D., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 207.000 lei (echivalentul în lei a sumei de 45.000 euro), reprezentând preţul de piaţă a imobilului apartament – situat în Deva, proprietatea sa, valorificat pe calea executării silite în vederea achitării unui credit bancar angajat şi garantat de pârâţi, precum şi a dobânzilor legale aferente sumei respective, începând cu data valorificării bunului imobil şi până la restituirea efectivă a sumei.
Prin sentinţa civilă din 28.07.2020, Tribunalul Hunedoara, Secţia I civilă, a admis în parte, acţiunea civilă formulată de către reclamantul A., împotriva pârâţilor SC B. SRL, C. şi D. şi, în consecinţă: a obligat pârâţii să plătească reclamantului, în solidar, suma de 90.000 lei, reprezentând valoarea imobilului apartament, situat în Deva, ipotecat şi executat silit în dosarul nr. x/2006 al SCP a Executorilor Judecătoreşti X., plus dobânda legală aferentă acestei sume, pe perioada 21.06.2017 şi până la data plăţii efective, precum şi suma de 7.245 lei, cheltuieli de judecată; a respins, în rest, acţiunea civilă.
Prin decizia civilă din 20.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 914/2020, pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secția I civilă; a schimbat, în parte, sentința atacată, sub aspectul cuantumului sumei acordată reclamantului şi rejudecând în aceste limite: a obligat pârâții SC B. SRL, C. şi D. să plătească reclamantului A. suma de 103.376,25 lei, precum și suma de 20 euro (echivalentul în lei la data plății) cu dobânda legală aferentă acestor sume calculată de la data de 21.06.2017 până la data plăţii efective; a menţinut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a obligat intimații SC B. SRL, C. şi D. la plata sumei de 389,4 lei, cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxa de timbru, în limita pretențiilor admise; a respins apelul declarat de pârâții SC B. SRL, C. şi D. împotriva aceleiași sentințe.
Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.
Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., se solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, în principal, să se admită în întregime acţiunea introductivă, în sensul de a dispune obligarea pârâţilor – intimaţi B. SRL, C. şi D., în solidar, la plata în ceea ce-l priveşte a sumei de 207.000 lei (echivalentul în lei al sumei de 45.000 euro), reprezentând prejudiciu efectiv suferit, cuantificat la nivelul preţului de piaţă al imobilului – apartament valorificat în procedura executării silite şi a dobânzii legale aferente, de la data valorificării la licitaţie a imobilului şi până la data restituirii efective a sumei.
În subsidiar, având în vedere că valoarea de circulaţie a apartamentului, stabilită prin Raportul de evaluare întocmit în cadrul procedurii executării silite a fost stabilită la suma de 40.900 euro (198.365 lei), solicită a se dispune obligarea intimaţilor la plata acestei sume, la care să se adauge dobânda legală, de la data valorificării la licitaţie a imobilului şi până la data restituirii efective a sumei.
Critica deciziei recurate se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut că “pretenţiile referitoare la repararea integrală a prejudiciului nu fac obiectul cauzei, fiind dezvoltate pentru prima dată în cadrul cererii de apel”.
Apreciază recurentul că acest lucru este inexact, câtă vreme acţiunea a vizat, încă de la momentul introducerii ei, obligarea intimaţilor, în solidar, la plata sumei de 207.000 lei (echivalentul în lei al sumei de 45.000 euro), reprezentând preţul de piaţă al imobilului, arătând că, potrivit art. 1669 C.civ. “(1) cauționatorul ce a plătit are regres contra debitorului principal,… (3) fidejusorul are regres şi pentru dobânda sumei ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobânda, şi încă şi pentru daune – interese, dacă se cuvine“.
S-a arătat, încă de la prima instanţă – Tribunalului Hunedoara -, că, pentru reclamant, valoarea pretinsă prin acţiune reprezintă pierderea efectiv suferită, pentru care se cuvine a fi dezdăunat de intimaţi, în solidar. Contrar susţinerilor acestora, nu ar putea fi vorba despre o îmbogăţire fără justă cauză, câtă vreme aceasta este valoarea reală cu care patrimoniul reclamantului a fost diminuat prin executarea silită a unui debit care le aparţinea exclusiv.
Apreciază astfel, că subrogația legală nu exclude posibilitatea solicitării şi acordării de daune – interese, în limita prejudiciului efectiv suferit, așa cum este cazul în speţă, sens în care consideră că instanţa de apel, strict sub acest aspect, a aplicat greşit normele de drept material.
Faţă de cele mai sus arătate, solicită a se dispune admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
În cauză, părţile nu au depus întâmpinare.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu titlu prealabil, se constată că situaţia de fapt stabilită de instanţa anterioară, necontestată în prezenta cale de atac este următoarea:
Prin contractul de credit facilitate revolving plus nr. 10610/2007 pârâtei SC B. SRL, având calitatea de împrumutat, reprezentantă de administrator/asociat D. i s-a aprobat acordarea de către E. SA a unei facilități de credit pentru capital de lucru în sumă de 90.000 lei. Reclamantul A., în calitate de garant, a consimţit în baza acestui contract de credit la constituirea ipotecii asupra apartamentului aflat în proprietatea sa, situat în Deva, înscris în CF x03, încheind contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1890/2007 la BNP Y.
Ulterior, părţile au încheiat acte adiţionale prin care a fost prelungită succesiv scadența liniei de credit/perioada în care Banca a pus la dispoziția împrumutatului sumele reprezentând credit, ce au fost semnate atât de pârâții C. și D. (în calitate de asociați ai SC B. SRL, iar începând cu actul adițional nr. 4/12.01.2011 şi în calitate de fidejusori), cât și de reclamantul A., în calitate de garant ipotecar.
Întrucât pârâta SC B. SRL nu şi-a executat la termen obligaţia de rambursare a sumelor de care a beneficiat în calitate de împrumutat, banca creditoare s-a adresat executorului judecătoresc, fiind demarată executarea silită ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, în cadrul căreia a fost vândut la licitație apartamentul ipotecat, proprietatea reclamantului A., pentru suma de 25.000 euro, așa cum rezultă din procesul verbal de licitație nr. 2/21.06.2017, fiind emis actul de adjudecare din data de 21.06.2017 în favoarea adjudecatarului F.
Instanţa de apel a arătat că reclamantul a chemat în judecată atât debitorul principal, pârâta SC B. SRL, cât și fidejusorii C. și D. (asociații societății), în temeiul dreptului de regres, întrucât a garantat în calitate de terț ipotecar creanța debitorului, care a fost stinsă prin executarea ipotecii.
De asemenea, a constatat că, deși a indicat textele legale de la fidejusiune, temeiul juridic al acțiunii reclamantului este regresul garantului ipotecar al cărui imobil a fost adjudecat la licitație, fiind aplicabile dispozițiile art. 1108 pct. 3 C.civ. 1864 – subrogația legală, iar nu răspunderea civilă delictuală, astfel încât pretențiile referitoare la repararea integrală a prejudiciului nu fac obiectul cauzei, fiind dezvoltate pentru prima dată în cadrul cererii de apel.
O primă critică a recurentului vizează concluzia instanţei ce se desprinde tocmai din aceste considerente, apreciind că acţiunea a vizat, încă de la momentul introducerii ei, obligarea intimaţilor, în solidar, la plata sumei de 207.000 lei (echivalentul în lei al sumei de 45.000 euro), reprezentând preţul de piaţă al imobilului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, pe de o parte, că instanţa de apel a făcut referire la lipsa întemeierii acţiunii pe dispoziţile legale privind atragerea răspunderii civile delictuale. Or, reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în regres invocând ca temei juridic dispozițiile art. 1666, art. 1669, art. 1670 și art. 1674 din vechiul Cod civil şi nicidecum dispoziţiile art. 998-998 şi urm. C.civ. privind răspunderea pentru fapta delictuală proprie sau a altei persoane, astfel încât concluziile acesteia, redate anterior, sunt corecte.
Pe de altă parte, instanţa de apel a explicat că temeiurile juridice cu care reclamantul a învestit instanţa de fond referitoare la subrogație operează numai în măsura plății efectuate, subrogatul luând locul creditorului numai pentru ceea ce a plătit efectiv, astfel încât, față de dispozițiile contractuale și temeiul juridic al acțiunii formulate, care determină limitele regresului, a fost respinsă critica vizând neacordarea sumelor pretinse prin acțiune, care reprezintă pierderea efectiv suferită (valoarea reală cu care patrimoniul său a fost diminuat din culpa pârâților).
Instanţa de recurs constată că deşi este real că suma reprezentând diferenţa dintre suma achitată băncii ca urmare a executării silite şi valoarea de circulaţie sau de evaluare a apartamentului vândut la licitaţie, respectiv pierderea efectiv suferită, a fost cerută prin acţiunea iniţială, temeiul juridic al cererii a vizat dispoziţiile legale aplicabile acţiunii în regres, care nu îi permiteau recuperarea acesteia, instanţa de apel explicând în concret raţionamentul său cu privire la acest aspect.
Astfel, s-a arătat că în cazul garantului ipotecar al cărui imobil a fost executat silit în vederea acoperirii datoriei debitorului, în lipsa unei convenții încheiate între debitor și garantul ipotecar care să stabilească limitele și condițiile acțiunii în regres, prin subrogație legală conform art. 1108 pct. 3 C.civ., garantul ipotecar este îndreptățit să se regreseze împotriva debitorului numai în limita sumei achitată creditorului ca urmare a executării silite asupra imobilului ipotecat, neavând relevanță valoarea la care a fost evaluat imobilul în cadrul executării silite ori valoarea actuală a imobilului.
Cum în cauză, din încheierea nr. 8 din 25.08.2017 emisă de executorul judecătoresc în dosarul de executare silită nr. x/2016 a rezultat că din suma încasată prin vânzarea la licitație a imobilului apartament proprietatea reclamantului au fost virate în contul creditoarei E. SA suma de 102.033,72 lei, reprezentând debit, suma de 20 euro, reprezentând debit și suma de 1.342,53 lei reprezentând cheltuieli judiciare, instanţa de apel a constatat că reclamantul se subrogă în drepturile creditoarei E. SA doar pentru aceste sume, la care pârâții au fost obligaţi prin decizia recurată.
Recurentul susţine că şi în baza textului legal invocat prin acţiunea sa, respectiv art. 1669 C.civ. se prevede posibilitatea obţinerii de daune interese şi că subrogația legală nu exclude posibilitatea solicitării şi acordării de daune – interese, în limita prejudiciului efectiv suferit, așa cum este cazul în speţă, sens în care consideră că instanţa de apel, strict sub acest aspect, a aplicat greşit normele de drept material.
Instanţa de recurs constată că dispoziţiile art. 1669 C.civ. invocate de recurent se află la Sectiunea II intitulată Despre efectele fidejusiunii între debitor şi cauţionator (fidejusor) a Capitolului 2 din cadrul Titlului XIV al Codului civil de la 1864, referitor la fidejusiune, care prin definiţia de la art. 1652 C.civ. presupune garantarea unei obligaţii de către o persoană ce se leagă către creditor de a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte.
Or, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile pentru formularea acțiunii în regres de către garantul ipotecar împotriva debitorului principal și a fidejusorilor, ci, cum în mod corect a constatat instanţa de apel, în lipsa unor dispoziții exprese în cadrul Titlului XVIII al Codului civil, intitulat ”Despre privilegii și ipoteci”, este incident dreptul comun, respectiv normele privind subrogația legală în drepturile creditorului prin plata creanței, concluzie care nu a fost contestată prin prezenta cerere de recurs.
Astfel, Codul civil a prevăzut la art. 1106 – 1109 posibilitatea ca o plată să se facă și prin subrogare (înlocuire), caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care plătește (solvens), care era terț față de raportul inițial dintre creditor și debitor, subrogaţia fiind prin definiţie un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și accesoriile sale, către un terț care a plătit creanța creditorului inițial, în locul debitorului.
Potrivit art. 1108 pct. 3 C.civ., subrogaţia se face de drept, în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface, iar conform art. 1109 teza I C.civ. ea operează atât în contra fidejusorului, cât şi în contra debitorului.
Câtă vreme garantul ipotecar – reclamantul din prezenta cauză a plătit o sumă de bani pentru altul – debitoarea SC B. SRL, potrivit art. 1108 pct. 3 C.civ., subrogarea acestuia presupune înlocuirea creditorului iniţial – E. SA, strict pentru sumele care au fost încasate de către acesta şi nu şi pentru alte daune interese, a căror solicitare presupunea temeiuri de drept diferite – cum ar fi răspunderea civilă delictuală, care nu au format obiectul prezentului litigiu, art. 1669 C.civ. nefiind aplicabil, astfel cum s-a arătat anterior.
Prin urmare, instanţa de apel a aplicat în mod corect normele de drept material, astfel încât nu pot fi primite motivele de recurs încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Faţă de cele mai sus arătate, în baza dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ., a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr.822 din 20.05.2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă.
