Potrivit dispoziţiilor art.4 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 („Roma II”), legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.
Astfel, din moment ce accidentul de tramvai a avut loc pe teritoriul statului ungar, normele de conduită rutieră sau normele circulaţiei publice la care trebuiau să se supună atât conducătorul de tramvai, cât şi pietonul accidentat sunt cele prevăzute de legislaţia ungară, iar pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală a autorului faptei cauzatoare de prejudicii, eventuala vinovăţie a acestuia trebuie să rezulte din încălcarea unor prevederi din legislaţia naţională în materia circulaţiei tramvaielor sau a circulaţiei pe drumurile publice.
Ca atare, având în vedere țara în care s-a produs prejudiciul, este aplicabil Codul civil maghiar care, la art.339, prevede că orice persoană care provoacă daune altei persoane în mod ilegal, este obligată să o despăgubească, fiind eliberat de răspundere cel care dovedeşte că a acţionat într-un mod care în mod normal ar fi de aşteptat într-o asemenea situaţie, fiind înlăturate dispoziţiile O.U.G. nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
În raport cu aceste dispoziţii legale, faţă de împrejurarea din care a rezultat că reclamanta nu a adus probe care să evidenţieze vinovăţia pârâtului, care să infirme cele consemnate de organele de poliţie ungară în ordonanaţa de încetare a urmăririi penale, în sensul că acesta ar fi avut o conduită nelegală sau că ar fi acţionat într-un mod care nu era de aşteptat în acele circumstanţe excepţionale, când un minor în vârstă de 13 ani, lăsat nesupravegheat, a coborât intempestiv de pe peron pe linia de tramvai la pătrunderea în staţie a acestui vehicul, este corectă concluzia instanţei de apel că nu poate fi angajată răspunderea sa delictuală pentru o faptă ilicită şi, ca atare, nu poate subzista nici obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubiri sub forma daunelor morale.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Deva la 2.04.2018, şi, ulterior, la Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă la 28.01.2019, (judecata cauzei fiind declinată în favoarea acestei din urmă instanţe prin sentinţa civilă nr.2449/2018 a Judecătoriei Deva), reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Societatea C., Societatea de Asigurare D. şi Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin accidentarea mortală a fiului său, minorul E.
În susţinerea cererii, a invocat doctrina şi jurisprudenţa în baza cărora instanţele de judecată pot stabili un echivalent bănesc pentru prejudiciile morale produse în asemenea situaţii, Regulamentul UE 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului Europei şi art.1358 C.civ.
Pârâtele Societatea de Asigurare D. şi Societatea C. au fost introduse în cauză prin încheierea din 21.05.2019, pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă, în urma precizării acţiunii de către reclamantă.
Pârâţii B. şi C. au invocat, prin întâmpinare, excepţia necompetenței generale a instanţelor din România, în raport de prevederile art.1066 C.proc.civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de faptul că pentru vehiculul implicat în accident există o poliţă de asigurare RCA valabilă, încheiată la Societatea de Asigurare F. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât de la data producerii accidentului şi până la data înregistrării acţiunii au trecut aproximativ 5 ani.
Pârâta D., prin corespondentul său de asigurări din România, F. SA, a invocat prin întâmpinare, aceleaşi excepţii.
Pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocând decizia nr.2003/564/CE şi prevederile art.21 alin.3 coroborate cu cele ale art.28 şi art.31 alin.1 şi 2 lit.a din O.U.G. nr.54/2016, conform cărora BAAR, în calitatea sa de Birou Naţional Auto, este mandatarul legal al asigurătorilor din străinătate, numai în situaţia în care accidentele cauzatoare de prejudicii se produc pe teritoriul României.
Prin sentinţa nr.668 din 7.07.2020, Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă a respins excepţiile invocate de pârâţii B., C. şi D. prin întâmpinare.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din Romania, invocată prin întâmpinare.
A admis, în parte, acțiunea civilă precizată, formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Societatea de Asigurare D., prin corespondent F. SA, Societatea C. şi B. A obligat-o pe pârâta Societatea de Asigurare D., prin corespondentul său F. SA, să plătească reclamantei suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale.
Prin decizia nr.903 din 2.06.2021, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I civilă a admis apelurile declarate de pârâții B., Societatea C. și D., prin corespondent F. SA, împotriva sentinţei nr.668/2020, pronunţate de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot acţiunea civilă precizată, formulată de reclamanta A., împotriva pârâţilor D., prin corespondent F. SA, B. şi Societatea C. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii B. şi Societatea C. împotriva încheierii din 21.05.2019, pronunţate de Tribunalul Hunedoara. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
A obligat-o pe apelanta-reclamantă A. să plătească apelanţilor-pârâţi B. şi Societatea C. suma de 1.922,84 lei, iar apelantei-pârâte D., prin corespondent F. SA, suma de 2.463 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. A stabilit că spezele procesuale avansate de stat, în sumă de 940 lei, odată cu ajutorul public judiciar acordat apelantei-reclamante A., în modalitatea asistenţei juridice prin avocat, rămân în sarcina acestuia.
Împotriva deciziei nr.903/2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia a formulat recurs principal reclamanta A. şi recurs incident, pârâţii B. şi Societatea C.
Invocând cazul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material aplicabile în cauză, în raport de probatoriul administrat.
A arătat că eronat a stabilit curtea că sunt incidente dispoziţiile art.339 din Codul civil maghiar, potrivit cărora este exonerat de răspundere cel care dovedeşte că a acţionat într-un mod care ar fi de aşteptat într-o anumită situaţie.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că pârâtul B. nu a redus viteza, acesta fiind singurul demers pe care, în calitatea sa de vatman de tramvai, trebuia să îl facă la intrarea în staţie. Acesta nu trebuia doar să respecte limita legală de viteză, ci să reducă viteza astfel încât să evite producerea accidentelor.
A considerat că este temeinică hotărârea instanţei de fond care a reţinut cel puţin o minimă culpă în sarcina pârâtului B.
Referitor la aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la faptul că reclamanta trebuia să solicite efectuarea unei expertize tehnice în vederea stabilirii vitezei de deplasare a tramvaiului, a arătat că, pe de o parte, nu dispunea de mijloace financiare pentru administrarea acestei probe, iar, pe de altă parte, trecuse mult timp de la producerea accidentului.
Invocând în drept dispoziţiile art.488 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a respins excepţiile pe care le-au invocat.
În ceea ce priveşte competenţa generală a instanţelor române, respectiv a excepţiei tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată, au susţinut că ambele hotărâri pronunţate anterior în cauză au fost date cu încălcarea Regulamentului UE nr.1215/2012, întrucât ipoteza cauzei nu se subsumează art.11 alin.1 lit.b din acest act normativ, acţiunea fiind formulată împotriva altor persoane decât asigurătorul. Acesta a fost introdus ulterior în cauză, cu încălcarea art.204 C.proc.civ.
Recurenţii-pârâţi au menţionat că, în mod greşit instanţele de fond şi apel au respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, considerând că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 19.02.2018, când aceasta s-a prezentat la Inspectoratul de Poliţie din Ungaria şi a ridicat încheierea din 1.09.2014 prin care s-a dispus respingerea contestaţiei pe care a formulat-o împotriva ordonanţei de încetare a cercetărilor în cauză. A apreciat că ambele hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art.2523 şi art.2528 C.civ.
Au susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă, cel puţin, de la data la care reclamanta a cunoscut rezultatul verificărilor efectuate de organele de poliţie, respectiv 30.06.2014.
Intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi solicitând menţinerea sentinţei instanţei de fond pe acest aspect.
Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de reclamantă, recurenţii-pârâţi B. şi Societatea C. au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil (susţinând că prin intermediul acestuia se tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, în sensul stabilirii culpei pârâtului B. în producerea accidentului) şi în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenţii-pârâţi, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi solicitând menţinerea sentinţei instanţei de fond pe acest aspect.
Părţile nu au depus răspuns la întâmpinare.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Recursul principal al recurentei-reclamante A.
Situaţia de fapt referitoare la împrejurările în care a avut loc accidentul de tramvai urmat de moartea minorului E. reţinută de instanţa anterioară, ce nu poate face obiectul cenzurii recursului date fiind dispoziţiile art. 488 C.proc.civ. referitoare la cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege în care se poate dispune casarea unei hotărâri, în această cale extraordinară de atac, este următoarea:
Curtea de Apel a reţinut că, potrivit procesului-verbal încheiat la verificarea, inspectarea accidentului de circulaţie la faţa locului întocmit de Poliţia Budapesta-Departamentul Poliţiei Rutiere, Secţia accidente de circulaţie, minorul a fost surprins şi accidentat în data de 19.11.2013, la ora 11:16, de tramvaiul numărul 6 pe linia numărul 2040 în Budapesta, sectorul VIII, bulevardul Jozsef, la staţia de tramvai din zona 32, tramvaiul fiind condus de pârâtul B.. A mai rezultat că în momentul în care tramvaiul a pătruns în staţie, viteza sa maximă permisă fiind de 35 km/h, minorul a apărut în mod neaşteptat în faţa tramvaiului, de la locul de impact şi până la locul în care a fost găsit pietonul după accident fiind o distanţă de 10,5 m. Nu s-au constatat situaţii care să se refere la defecţiuni tehnice ale tramvaiului, iar la testarea alcoolemiei pârâtului B. rezultatul a fost negativ.
Poliţia ungară, în ordonanţa de încetare a urmării penale a reţinut că prin comportamentul său minorul E. a încălcat prevederile art.21 aliniatele 6 şi 8 din Ordinul comun nr.1/1975 din 05 februarie emis de Ministerul Transporturilor şi Poştelor – Ministerul de Interne privind circulaţia pe drumurile publice, fără a se putea stabili încălcarea de către pârâtul B. a unor prevederi regulamentare, procedura de cercetare fiind încheiată deoarece nu există indicii privind săvârşirea vreunei infracţiuni.
Curtea de apel a concluzionat că în procesul-verbal de cercetare la faţa locului poliţia ungară a notat că viteza maximă a tramvaiului este de 35 km/h, iar în ordonanţa de încetare a urmăririi penale se reţine poziţia pârâtului B. care a declarat că s-a apropiat de intrarea în staţie conducând tramvaiul cu viteza de aproximativ 30 km/h şi că reclamanta nu a dovedit contrariul, respectiv că la intrarea în acea staţie tramvaiul avea o viteză foarte mare.
Astfel, s-a reţinut că deşi a beneficiat şi la fond ca şi în apel de ajutor public judiciar în modalitatea unui avocat din oficiu, reclamanta nu a solicitat administrarea unor probe pentru a dovedi o stare de fapt contrară celor consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi în ordonanţa de încetare a urmării penale emise de autorităţile de poliţie ungare, nefiind propusă nici administrarea unei expertize tehnice pentru stabilirea vitezei cu care a circulat tramvaiul.
Recurenta reclamantă, susţine, referitor la aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la faptul că trebuia să solicite efectuarea unei expertize tehnice în vederea stabilirii vitezei de deplasare a tramvaiului, că nu dispunea de mijloace financiare pentru administrarea acestei probe şi trecuse mult timp de la producerea accidentului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, pe de o parte, acestea nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii atacate, încadrabile în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ., iar pe de altă parte, potrivit art. 6 alin. 1 lit. b din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, ajutorul public judiciar se poate acorda şi sub forma plăţii expertului, astfel încât reclamanta putea solicita acordarea acestei forme de ajutor public judiciar, aşa cum a solicitat şi a obţinut ajutor judiciar sub forma asigurării asistenţei prin avocat. De asemenea, factorul timp nu poate constitui de planoun criteriu de lipsă a utilităţii acestei probe, câtă vreme, aşa cum a reţinut instanţa de apel, la dosarul autorităţilor ungare care au cercetat acest eveniment existau suficiente probe ce puteau fi analizate, inclusiv CD-ul aflat la dosarul de apel, mijloc material de probă în sensul art.341 alin.2 C.proc.civ., care conţine imaginile video premergătoare accidentului şi din momentul impactului dintre tramvai şi pieton.
De altfel, analizând această probă, instanţa de apel a constatat că din imagini se poate observa că minorul E. aflat pe peronul staţiei de tramvai păşeşte cu spatele coborând pe culoarul liniei de tramvai cu câteva secunde înainte de pătrunderea tramvaiului în staţie, ca atare cele consemnate în raportul din data de 25.11.2013 al poliţiei ungare sunt reale, în sensul că minorul nu a privit în direcţia tramvaiului, nu s-a asigurat la trecerea liniei de tramvai, ivindu-se în mod intempestiv în faţa acestuia, prin urmare câtă vreme nu există vreo dovadă că vatmanul a intrat în staţia de tramvai cu viteza mai mare de 35 km/h, nu se poate afirma că acesta ar fi avut o conduită nelegală sau că ar fi acţionat într-un mod care nu era de aşteptat în acele circumstanţe excepţionale când un minor în vărstă de 13 ani lăsat nesupravegheat a coborât de pe peron pe linia de tramvai la pătrunderea în staţie a acestui vehicul.
Această concluzie este consecinţa interpretării probatoriului administrat în cauză şi reprezintă modul în care instanţele anterioare au stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii şi nicidecum modul în care au interpretat dispoziţiile legale incidente.
Recurenta susţine că din contră, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că pârâtul B. nu a redus viteza astfel încât să evite producerea accidentului, acesta fiind singurul demers pe care, în calitatea sa de vatman de tramvai, trebuia să îl facă la intrarea în staţie, şi nu doar să respecte limita legală de viteză.
Trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C.proc.civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C.proc.civ.
Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în această cale de atac extraordinară, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.
Ca atare, pornind de la situaţia de fapt astfel constatată, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că nu poate fi reţinută vinovăţia pârâtului B., nici măcar sub forma unei culpe minime.
Recursul declarat de reclamantă vizează soluţia de respingere, pe fond, a cererii de chemare în judecată fiind invocat cazul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material“, fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.
Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
Sub acest aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a stabilit în mod eronat că sunt incidente dispoziţiile art.339 din Codul civil maghiar, potrivit cărora este exonerat de răspundere cel care dovedeşte că a acţionat într-un mod care ar fi de aşteptat într-o anumită situaţie.
Având în vedere dispoziţiile art.4 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”), legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.
Or, din moment ce accidentul de tramvai a avut loc la Budapesta, normele de conduită rutieră sau normele circulaţiei publice la care trebuiau să se supună atât conducătorul de tramvai, cât şi pietonul accidentat sunt normele prevăzute de legislaţia ungară, iar pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală a pârâtului B. eventuala vinovăţie a acestuia trebuie să rezulte din încălcarea unor prevederi din legislaţia ungară în materia circulaţiei tramvaielor sau a circulaţiei pe drumurile publice.
Ca atare, având în vedere țara în care s-a produs prejudiciul, în mod corect s-a constatat că este aplicabil Codul civil maghiar care, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond, la art.339 prevede că orice persoană care provoacă daune altei persoane în mod ilegal, este obligată să o despăgubească, fiind eliberat de răspundere cel care dovedeşte că a acţionat/procedat într-un mod care în mod normal ar fi de aşteptat într-o asemenea situaţie, fiind înlăturate dispoziţiile OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice care ar fi atras obligaţia conducătorului de tramvai de a lua toate măsurile necesare pentru evitarea oricărui pericol.
Aplicând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută prin hotărârea asupra căreia se exercită controlul judiciar, din care a rezultat că reclamanta nu a adus probe care să evidenţieze vinovăţia pârâtului B., în sensul că acesta ar fi avut o conduită nelegală sau că ar fi acţionat într-un mod care nu era de aşteptat în acele circumstanţe excepţionale, când un minor în vârstă de 13 ani, lăsat nesupravegheat, a coborât intempestiv de pe peron pe linia de tramvai la pătrunderea în staţie a acestui vehicul, se constată că este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că nu poate fi angajată răspunderea sa delictuală pentru o faptă ilicită şi, ca atare, nu poate subzista nici obligaţia pârâţilor de a plăti despăgubiri sub forma daunelor morale pentru moartea minorului E.
Faţă de considerentele mai sus arătate, fiind stabilită în mod corect legea incidentă în cauză şi aplicate în mod corespunzător dispoziţiile acesteia, au fost respinse criticile recurentei privind nelegalitatea hotărârii din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recursul reclamantei fiind respins ca nefondat.
Recursul incident formulat de pârâţii B. şi Societatea C.
Invocând în drept dispoziţiile art.488 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a respins excepţiile pe care le-au invocat referitoare la competenţa generală a instanţelor române, respectiv a excepţiei tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.
Sub un prim aspect se observă că din sintagma – văzând recursul reclamantei A., subsemnaţii promovăm prezentul recurs incident- de la pagina 2, paragraful 2 al cererii de recurs a pârâţilor, rezultă că atitudinea procesuală a recurenţilor pârâţi este generată şi determinată doar de promovarea recursului de către reclamantă.
Aceste menţiuni, coroborate şi cu susţinerile orale ale acestora, prin apărător, expuse la solicitarea Înaltei Curţi de a preciza contextul în care solicită analiza recursului incident, conform cărora s-a arătat în mod expres că recursul recurenţilor-pârâţi B. şi Societatea C. se impune a fi examinat doar în situaţia în care recursul principal urmează a fi admis, conduc la concluzia că recurenţii au înţeles a supune analizei instanţei de control judiciar aspectele invocate doar în ipoteza admiterii recursului părţii adverse, ceea ce nu s-a întâmplat, conform celor arătate la punctul 6.1 al acestei hotărâri.
În aceste condiţii, văzând şi dispoziţiile art. 496 alin. 1 C.proc.civ., instanţa a respins atât recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr.903/2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă, cât şi recursul incident declarat de pârâţii B. şi Societatea C. împotriva aceleiaşi decizii.
