Potrivit dispozițiilor art. 1564 C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiunea revocatorie se prescrie în termen de un an, de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Un creditor care dorește să promoveze o acțiune revocatorie (pauliană) cu privire la un anumit act încheiat de debitor, trebuie să verifice dacă actul respectiv este sau nu de natură să îi producă un prejudiciu, încă din momentul în care are cunoștință despre încheierea lui.
Prin urmare, din momentul luării la cunoștință despre un act de dispoziție cu privire la bunurile debitorului încheiat de către acesta cu un terț, creditorul trebuie și poate să verifice dacă respectivul act este sau nu prejudiciabil pentru el.
În cazul înstrăinării unor imobile prin acte autentice, termenul de prescripție începe să curgă de la data îndeplinirii formalităților de publicitate – acesta fiind momentul la care creditorul „ar fi trebuit să cunoască” înstrăinarea de care se leagă prejudiciul suferit de creditor și pe care urmărește să-l acopere prin promovarea acțiunii pauliene.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Mureș la 16 ianuarie 2020 sub număr de dosar x/1371/2020, reclamanta A. KFT a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, declararea inopozabilității față de reclamantă a Contractului de Vânzare Cumpărare încheiat între pârâtele de rd. 1 și 2, contract autentificat sub nr. 2312 din data de 22.08.2016 de BNP D., privind imobilele înscrise în CF nr. (…) Călărași, jud. Cluj (CF vechi … Călărași), nr. cad. 1 1, 1 1 – Cl și 11 -C2, respectiv în CF (…) Călărași (CF vechi … N), nr. cad. 12, în limita sumei de 500.000 lei, sumă datorată ei de pârâta B. SRL și, pe cale de consecință, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul Contractului de Vânzare sus-menționat până la realizarea integrată a creanței indicate la pct. 1, deținute de reclamantă față de pârâta de rd. 1, respectiv obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin întâmpinarea înregistrată la 3 martie 2020, pârâta SC C. SRL a solicitat respingerea acțiunii revocatorie, ca tardiv formulată și ca netemeinică și nelegală.
Pe cale de excepție, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune a reclamantei, privind formularea acțiunii revocatorie, în conformitate cu prevederile imperative ale art. 1564 C.civ.
Față de aceste dispoziții legale, a apreciat că termenul de un an a început să curgă la momentul când reclamanta creditoare a cunoscut de act și de cauza care determină desființarea lui.
Acest moment este data la care în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2312 din 22 august 2016 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea societății C. în cartea funciară nr. (…) Călăraș cu nr. cad. 11, prin încheierea de cf. nr. 20281 din data de 23.08.2016, dată la care s-a realizat publicitatea tranzacției prin înscrierea în registrele de cadastru și publicitate imobiliară.
Reclamanta a formulat acțiunea revocatorie la data de 16.01.2020, mult după termenul de prescripție care s-a împlinit la 23.08.2017, astfel că acţiunea a fost tardiv introdusă la Tribunalul Specializat Mureș.
Prin sentința civilă nr. 57 din 22 octombrie 2020, Tribunalul Specializat Mureș a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâta SC C. SRL; a respins ca neîntemeiată acțiunea revocatorie formulată de reclamanta A. KFT, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL, în insolvență, prin lichidator judiciar E. IPURL și SC C. SRL și a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 3.000 lei către pârâta SC C. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului de a promova acțiunea revocatorie, prima instanţă a apreciat că reclamanta putea cunoaște prejudiciul ce l-ar fi putut produce încheierea contractului atacat, doar după deschiderea procedurii insolvenței față de societatea vânzătoare a imobilului, raportat la care nu este împlinit termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 1564 C.civ., motiv pentru care instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.
În privința fondului cauzei, tribunalul a reţinut, în esenţă, că nu este îndeplinită în cauză condiția ca actul atacat să fi cauzat o însărăcire debitoarei care să fi provocat sau accentuat starea de insolvabilitate a acesteia.
Aşa fiind, constatând că nu este îndeplinită în cauză condiția acțiunii revocatorii privind prejudiciul creditorului care să constea în faptul că debitorul și-ar fi provocat sau și-ar fi mărit, prin încheierea actului atacat, o stare de insolvabilitate, Tribunalul Specializat Mureș a apreciat că nu este necesară analiza ultimelor două condiții ale acțiunii revocatorii, iar în temeiul celor reținute, a respins ca fiind neîntemeiată acțiunea revocatorie formulată de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. K.F.T. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost aceasta formulată, respectiv declararea inopozabilității față de apelanta reclamantă a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2312 din data de 22.08.2016 de BNP D., încheiat între pârâtele intimate de rândul 1 și 2, privind imobilele înscrise în CF nr. (…) Călărași, jud. Cluj (CF vechi … Călărași), nr. cad. 11, 11 – C1 și 11 -C2, respectiv în CF (…) Călărași (CF vechi … N), nr. cad. 12, în limita sumei de 500.000 lei, sumă datorată apelantei reclamante de către pârâta-intimată B. SRL, și, pe cale de consecință, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare menționat până la realizarea integrală a creanței indicate, deținute de apelanta reclamantă față de pârâta intimată de rândul 1.
Odată cu întâmpinarea, C. SRL a formulat și apel incident, prin care a solicitat schimbarea în parte a încheierii pronunțate de prima instanță în ședința publică din 16 iunie 2020, prin care s-a respins proba cu expertiza tehnică contabilă și admiterea acestei probe, precum și schimbarea în parte a sentinței nr. 57/22.10.2020 în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și respingerii acțiunii revocatorie, formulată de A. Kft. (SRL), ca tardiv formulată, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 64/A din 9 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul incident promovat de apelantul C. SRL împotriva sentinței nr. 57/22.10.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/1371/2020, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de către pârâta-apelantă SC C. SRL și, în consecință: s-a respins ca fiind prescrisă acțiunea revocatorie formulată de reclamanta A. KFT, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. IPURL și SC C. SRL.
S-a menţinut restul dispozițiilor din sentința atacată, cu referire la obligația vizând cheltuielile de judecată în fața primei instanțe.
A fost respins ca neîntemeiat apelul principal promovat de apelantul A. KFT împotriva sentinței nr. 57/22.10.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/1371/2020.
A fost obligată intimata-apelantă A. KFT la plata către apelanta-intimată C. SRL a sumei de 5803 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxă de timbru în faza procesuală a apelului.
În termen legal, împotriva acestei decizii, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., reclamanta A. KFT (S.R.L.) a declarat recurs.
În argumentarea recursului, a susţinut, în esenţă, nelegalitatea hotărârii atacate, motivat de faptul că aceasta a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1564 şi art. 1562 C.civ., pe care le redă.
Din conţinutul art. 1564 C.civ., precizează recurenta, rezultă că legiuitorul nu a legat debutul termenului de prescripţie de momentul încheierii actului prejudiciabil – aşa cum a apreciat instanţa de apel – ci de momentul la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul faţă de acesta rezultat din act (prejudiciu paulian, în sensul art. 1562 alin. 1 C.civ., adică crearea sau mărirea stării de insolvabilitate a debitorului).
Aşadar, în reanaliza excepţiei prescripţiei, instanţa de apel trebuia să se preocupe de stabilirea în concret a momentului posibilităţii obiective a cunoaşterii prejudiciului (crearea sau mărirea stării de insolvabilitate) şi nicidecum să stabilească că, de principiu, acest moment este cel al încheierii actului (sau al cunoaşterii încheierii actului de către creditorul care înţelege să formuleze acţiunea revocatorie).
Consideră că această interpretare şi aplicare a art. 1564 C.civ. constituie o adăugare la lege. Dacă ar fi fost preocupat să lege momentul de început al prescripţiei de momentul încheierii actului, legiuitorul ar fi prevăzut-o expres. Or, legiuitorul a stabilit ca punct de reper posibilitatea obiectivă a conştientizării de către creditor a prejudiciului, nu al încheierii actului.
De asemenea, în opinia recurentei, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare şi înscrierea acestuia în evidenţele de carte funciară nu poate conduce automat la concluzia că acel act este încheiat în frauda creditorilor chirografari, iar faţă de aceştia începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii pauliene.
Modul de interpretare de către instanţa de apel a art. 1564 C.civ. a antrenat şi greşita aplicare a art. 24, raportat la art. 20 C.civ., precum şi a Legii nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară.
Contrar susţinerilor instanţei de apel, arată că prevederile legale aplicabile în materia publicităţii imobiliare fac distincţie între accesul la cartea funciară a unui imobil (după care se poate obţine un extras, fără a fi necesară justificarea unui interes) şi accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierilor din cartea funciară (în concret, la contractul de vânzare-cumpărare în discuţie).
Această distincţie neobservată de instanţa de apel este marcată de art. 983 alin. 1 C.civ.: „orice persoană, fără a fi ţinută să justifice un interes, poate cerceta orice carte funciară, precum şi celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciara poate fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (subl. ns.)”.
Rezultă, aşadar, că art. 24 C.civ. constituie norma generală privitoare la publicitate (a se vedea şi art. 18 alin. 2 C.civ.), iar în materia publicităţii imobiliare se aplică prevederea specială de la art. 983 alin. 1 C.civ., care stabileşte condiţia suplimentară a justificării interesului pentru a obţine accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierii în cartea funciară. În concret, subliniază că recurenta putea obţine cel mult un extras de carte funciară din care să rezulte încheierea tranzacţiei în discuţie, însă nu putea avea acces la conţinutul actului de transfer, pentru a putea eventual stabili un eventual caracter prejudiciabil al acestuia în sens paulian.
Precizează că nu a pretins că termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la momentul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de intimata de rând 1, B. S.R.L., moment avut în vedere de instanţa de apel.
Simpla deschidere a procedurii insolvenţei faţă de debitorul său nu îl îndreptăţeşte pe creditor să formuleze acţiunea revocatorie.
Recurenta a cunoscut prejudiciul în sensul art. 1562 alin. 1 C.civ. la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 23221/05.12.2019 a Raportului administratorului judiciar, în care sunt precizate aspectele rezultate din Inspecţia fiscală realizată de ANAF.
Or, până la acel moment, nici recurenta, nici orice alt creditor al pârâtei-intimate de rd.1 B. nu putea avea reprezentarea prejudicierii (crearea sau mărirea stării de insolvabilitate) rezultate din actul atacat. Prejudiciul paulian real s-a conturat odată cu publicarea informaţiilor din Raportul de activitate, iar până la acel moment creditorii nu deţineau elemente din care să rezulte că tranzacţiile debitorului ar fi fost realizate în alte scopuri decât realizarea de profit.
În al doilea rând, consideră că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că în privinţa analizării prescripţiei noţiunea de „insolvabilitate”, prevăzută de art. 1562 alin. 1 C.civ., ar fi distinctă sau nu ar avea legătură cu noţiunea de „insolvenţă”, definită de art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014.
În opinia recurentei, cei doi termeni sunt echivalenţi, iar prin deschiderea procedurii insolvenţei se stabileşte judiciar că un debitor nu deţine lichidităţile suficiente pentru plata datoriilor sale. Acelaşi sens îl are şi „insolvabilitatea” pauliană, din art. 1562 alin.1 C.civ. rezultând că, prin încheierea frauduloasă a unor acte juridice, debitorul se pune pe el însuşi în situaţia de a nu putea onora datoriile acumulate faţă de creditorii săi.
În vederea legalei aplicări a art. 1562 şi art. 1564 alin. 1 C.civ., consideră că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi momentul la care recurenta-reclamantă a obţinut o recunoaştere judecătorească a debitului datorat de pârâta-intimată de rd.1, respectiv sentinţa Tribunalului Specializat Mureş nr. 39/06.09.2019.
Intimata-pârâtă C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.
Recurenta-reclamantă A. KFT (S.R.L.) a depus răspuns la întâmpinare.
La termenul din 16 martie 2022, Înalta Curte, constatând că recursul a fost declarat cu respectarea termenului prescris de lege, a respins excepţia tardivităţii invocată de intimata-pârâtă C. SRL.
Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.
Reclamanta A. KFT (S.R.L.) a formulat o acţiune întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1562 C.civ., prin care a solicitat declararea inopozabilității față de reclamantă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele B. S.R.L. şi C. SRL, privind imobilele înscrise în CF nr. (…) Călărași, respectiv în CF (…) Călărași (CF vechi … N), în limita sumei de 500.000 lei, sumă datorată ei de pârâta B. SRL și, pe cale de consecință, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare menționat.
Recursul de față vizează soluția instanței de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile art. 1562 raportat la art. 1564 C.civ., fără a adăuga la lege, cum în mod eronat pretinde recurenta, iar criticile vizând aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate.
Conform art.1.562 C.civ., dacă se dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarat inopozabil faţă de el un act încheiat de debitor în frauda drepturilor sale, cum este actul prin care creditorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate, iar potrivit art. 1564 C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiunea revocatorie se prescrie în termen de un an, de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Ceea ce susţine recurenta-reclamantă, în contradicţie cu motivarea instanţei de apel, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de un an instituit de prevederile art. 1564 C.civ.
Astfel, invocând prevederile art. 1562 alin. 1 C.civ., recurenta apreciază că prescripţia extinctivă a început să curgă de la data la care aceasta a cunoscut prejudiciul, respectiv de la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 23221/05.12.2019 a Raportului administratorului judiciar, în care sunt precizate aspectele rezultate din Inspecţia fiscală realizată de ANAF.
Se constată că recurenta încearcă să creeze în mod artificial o distincție între cunoașterea actului prejudiciabil și cunoașterea prejudiciului produs, pentru a putea beneficia de un alt moment de la care să curgă termenul de prescripţie, or, trebuie subliniat că un creditor care dorește să promoveze o acțiune revocatorie (pauliană) cu privire la un anumit act încheiat de debitor trebuie să verifice dacă actul respectiv este sau nu de natură să îi producă un prejudiciu, încă din momentul în care are cunoștință despre încheierea lui.
Prin urmare, din momentul luării la cunoștință despre un act de dispoziție cu privire la bunurile debitorului încheiat de către acesta cu un terț, creditorul trebuie și poate să verifice dacă respectivul act este sau nu prejudiciabil pentru el.
Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar, în cazul înstrăinării unor imobile prin acte autentice (situaţia din speţă), termenul de prescripție începe să curgă de la data îndeplinirii formalităților de publicitate – acesta fiind momentul la care creditorul „ar fi trebuit să cunoască” înstrăinarea de care se leagă prejudiciul suferit de creditor și pe care urmărește să-l acopere prin promovarea acțiunii pauliene.
Deși recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispozițiile art. 983 alin. 1 C.civ., față de conținutul textului legal pe care îl redă, este evidentă eroarea materială strecurată în cuprinsul cererii de recurs, aceasta având în vedere, în realitate, art. 883 C.civ. vizând cercetarea Cărții Funciare, în analiza criticilor formulate instanța de recurs urmând a se raporta la acest din urmă text de lege.
Potrivit art. 883 alin. 1 C.civ.: „Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciară, precum şi celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date”.
Astfel, pentru consultarea cărţilor funciare şi a înscrisurilor întregitoare, solicitantul nu trebuie să-şi justifice interesul său în faţa biroului de cadastru şi publicitate imobiliară.
Raţiunea publicităţii imobiliare nu constă doar în scopul acesteia, care este al evidenţierii imobilelor şi al înscrierii drepturilor tabulare cu privire la acestea.
Publicitatea se întregeşte prin accesul asigurat subiecţilor de drept la datele şi informaţiile cuprinse în mijlocul de evidenţă al cărţii funciare, acest caracter fiind de natură să confere publicităţii imobiliare o trăsătură deschisă, neîngrădită, publică.
Contrar susţinerilor recurentei, s-a reţinut în mod legal că, în conformitate cu prevederile art. 24 coroborat cu art. 20 C.civ. și prevederile Legii nr. 7/1996, orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate în condițiile legii să consulte registrele publice privitoare la un drept, astfel că reclamanta avea posibilitatea de a verifica situația cărților funciare în permanență, în acest sens fiind și prevederile art. 883 alin. 1 C.civ., de care se prevalează aceasta.
Astfel, persoanele care consultă registrele publice, chiar în lipsa unui interes, au dreptul să obţină extrase sau copii certificate de pe acestea, funcţionarul însărcinat cu atribuţii în materia publicităţii neputând solicita persoanei dovezi ale interesului, ca şi în cazul consultării, deoarece dispozițiile legii nu disting, iar acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Prin urmare, nu se poate reproșa instanței că nu a avut în vedere prevederile art. 883 C.civ., reglementarea cuprinsă de acest text legal întărind cele edictate de art. 24 C.civ.
De altfel, susținerile recurentei vizând o pretinsă condiţie suplimentară a justificării interesului în ceea ce privește accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierilor din cartea funciară echivalează cu invocarea propriei culpe, or, potrivit adagiului latin: „nemo auditor propriam turpitudinem allegans” (nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.
În condițiile în care termenul de prescripție curge de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul debitorului a bunurilor respective, acesta fiind momentul subiectiv în care creditorul a putut lua cunoștință de actul încheiat de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, reţinând că termenul de prescripţie curge de la data efectuării înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară (23.08.2016), dată de la care drepturile reale dobândite de pârâta-apelantă C. SRL au devenit opozabile erga omnes prin îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, inclusiv față de reclamanta care nu a promovat acțiunea pauliană în termenul de prescripție de un an, aceasta fiind demarată abia la 16 ianuarie 2020.
Nu pot fi primite nici susținerile recurentei conform cărora instanța de apel trebuia să aibă în vedere şi momentul la care recurenta-reclamantă a obţinut o recunoaştere judecătorească a debitului datorat de pârâta-intimată de rând 1, B. S.R.L., respectiv sentinţa Tribunalului Specializat Mureş nr. 39/06.09.2019.
Aceasta întrucât, nu există nicio legătură între începerea executării silite în temeiul unui titlu executoriu – sentința nr. 39/06.09.2019 a Tribunalului Specializat Mureş şi termenul în care trebuia formulată acţiunea pauliană ce face obiectul pricinii de faţă.
Astfel cum a arătat și instanța de apel, acţiunea pauliană nu reprezintă un act de executare, ci o revocare a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, iar recurenta creditoare chiar și înainte de obținerea titlului executoriu reprezentat de sentința nr. 39/06.09.2019 a Tribunalului Specializat Mureş putea solicita luarea unor măsuri asiguratorii cu privire la bunurile debitoarei, care să privească inclusiv imobilele deduse judecății în prezentul litigiu.
Actul declarat inopozabil trebuie să fie prejudiciabil încă de la momentul încheierii sale, și nu ulterior, iar recurenta, astfel cum s-a arătat, putea și trebuia să cunoască efectele produse de actul atacat încă de la momentul efectuării publicității imobiliare a vânzării în discuție, când, în urma unor demersuri simple de informare la oficiul de cadastru și publicitate imobiliară, ar fi putut constata condițiile contractului de vânzarea-cumpărare contestat în instanță.
Totodată, nu există nicio legătură între cunoașterea pentru prima dată a caracterului prejudiciabil al actului atacat și momentul întocmirii în cadrul procedurii de insolvență deschise față de debitor a unor rapoarte de activitate de către practicianul în insolvență.
Este știut că în cadrul acţiunii revocatorii (pauliene) creditorul trebuie să invoce o creanţă certă la data introducerii acţiunii, context în care instanța de apel a reținut că la data la care creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă (în speță, fiind vorba despre facturi emise cu scadența la 90 de zile emise pentru livrări efectuate în perioada decembrie 2015 – aprilie 2016), creditoarea trebuia să facă demersuri pentru a se informa cu privire la starea de solvabilitate a debitorului.
În mod greșit recurenta-reclamantă susține că noțiunea de insolvență este echivalentă cu noțiunea de insolvabilitate.
Se impune precizarea că noțiunea de insolvență se referă exclusiv la faptul că o persoană nu mai are banii necesari pentru acoperirea datoriilor sale, iar nu la faptul că valoarea bunurilor pe care le deține ar fi mai mică decât valoarea obligațiilor sale (cazul insolvabilității), iar în anumite situații insolvabilitatea poate duce la insolvență.
În acest sens, instanța de apel a reținut cu justețe că în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014 judecătorul sindic verifică îndeplinirea condiției insolvenței debitorului și nu insolvabilitatea acestuia; că art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 definește insolvența ca „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile” fiind vorba despre o noțiune distinctă de cea de insolvabilitate.
Aşa fiind, în condiţiile în care, termenul de prescripţie de un an instituit de art. 1564 C.civ. calculat de la 23.08.2016 (data efectuării transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară) a fost depăşit în raport de data formulării acţiunii revocatorii (pauliene) ce formează obiectul prezentului litigiu (16.01.2020), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține ca fiind nefondate criticile recurentei vizând greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Este de amintit că în ceea ce priveşte reglementarea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).
Pentru raţiunile înfăţişate, în raport cu reţinerea corectă a instanţei de apel vizând soluţionarea cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin.1 C.proc.civ., văzând și prevederile art. 499 C.proc.civ., a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A. KFT (S.R.L.) împotriva deciziei nr. 64/A din 9 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.
Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei C. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. 1 C.proc.civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. KFT (S.R.L.) la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. SRL, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.
