Prin Hotărârea Curții din 27 iunie 2024 în cauza C-284/23 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolele 10 și 12 din Directiva 92/85/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează [A zecea directivă specială în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 89/391/CEE] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia o lucrătoare gravidă care nu a avut cunoștință de sarcina sa decât după expirarea termenului prevăzut pentru a formula o acțiune împotriva concedierii sale este obligată, pentru a putea formula o astfel de acțiune, să introducă o cerere de admitere a acțiunii tardive într‑un termen de două săptămâni, cu condiția ca modalitățile procedurale care însoțesc această cerere de admitere, în măsura în care determină inconveniente de natură să facă excesiv de dificilă punerea în aplicare a drepturilor pe care lucrătoarele însărcinate le au în temeiul articolului 10 din această directivă, să nu respecte cerințele principiului efectivității.
TC a fost angajată, începând cu 1 august 2022 și pe baza unui contract de muncă pe durată determinată de un an, ca infirmieră în cadrul Haus Jacobus. Prin scrisoarea din 6 octombrie 2022, Haus Jacobus a concediat‑o pe TC cu efect la 21 octombrie 2022. La 9 noiembrie 2022, s‑a constatat medical că TC era gravidă de șapte săptămâni. Haus Jacobus a fost informată de TC în legătură cu acest fapt la 10 noiembrie 2022.
Printr‑o scrisoare din 13 decembrie 2022, TC a formulat o acțiune la Arbeitsgericht Mainz (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Mainz, Germania), care este instanța de trimitere, împotriva concedierii sale, pentru motivul că, la data acesteia, era gravidă.
Instanța de trimitere arată că, potrivit jurisprudenței Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania), articolul 4 a patra teză din KSchG, care prevede că, în cazul în care concedierea este supusă aprobării unei autorități, termenul de sesizare a Arbeitsgericht (Tribunalul pentru Litigii de Muncă) nu începe să curgă decât de la notificarea deciziei autorității către lucrător, nu este aplicabil atunci când angajatorul este informat cu privire la sarcină după concediere, astfel încât, potrivit articolului 7 din KSchG, concedierea este considerată valabilă după expirarea termenului de trei săptămâni prevăzut la articolul 4 prima teză din această lege, în pofida protecției speciale împotriva concedierii prevăzute la articolul 17 din MuSchG, cu excepția cazului în care este introdusă o cerere de admitere a acțiunii tardive în conformitate cu articolul 5 din KSchG.
Astfel, din moment ce TC nu a introdus o asemenea cerere, acțiunea sa ar trebui respinsă în conformitate cu aceste dispoziții din KSchG. Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la conformitatea lor cu dreptul Uniunii, în special având în vedere Hotărârea din 29 octombrie 2009, Pontin (C‑63/08, denumită în continuare „Hotărârea Pontin”, EU:C:2009:666), în care Curtea ar fi statuat că reglementarea privind căile de atac de care dispune o femeie gravidă trebuie să respecte principiul efectivității.
În această privință, instanța de trimitere arată, pe de o parte, că, potrivit unei părți a doctrinei germane, reglementarea națională în discuție în litigiul principal ar face excesiv de dificilă protecția jurisdicțională a femeilor gravide, din cauza coexistenței unor termene diferite deosebit de scurte, care pot, fiecare, să conducă la excluderea de la protecția împotriva concedierii și care ar fi cu atât mai scurte în cazul în care persoana interesată nu ia cunoștință de sarcina sa decât după concedierea sa, ori din cauza obligațiilor care trebuie îndeplinite atât față de angajator, cât și față de Arbeitsgericht (Tribunalul pentru Litigii de Muncă).
Pe de altă parte, instanța de trimitere afirmă că articolul 17 din MuSchG permite, în conformitate cu dreptul Uniunii, unei lucrătoare gravide să invoce protecția specială împotriva concedierii prin comunicarea sarcinii angajatorului său ulterior concedierii sale, inclusiv după expirarea termenului de trei săptămâni pentru contestarea acesteia, prevăzut la articolul 4 din KSchG, și după expirarea termenului de două săptămâni prevăzut la articolul 17 din MuSchG. În acest caz, instanța de trimitere consideră că nimic nu pare să justifice, în raport cu principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, obligația unei lucrătoare gravide de a respecta procedura prevăzută la articolul 5 din KSchG pentru ca acțiunea sa în justiție să fie admisibilă. Astfel, atunci când o lucrătoare își informează fostul angajator, după expirarea termenului menționat de două săptămâni, că era însărcinată la momentul la care a fost concediată, angajatorul nu poate înțelege această informare altfel decât ca un mod de a invoca nulitatea concedierii sale.
În aceste condiții, Arbeitsgericht Mainz (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Mainz) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„[…] [D]ispozițiile naționale germane ale articolelor 4 și 5 [din KSchG], în temeiul cărora chiar și o femeie care beneficiază, în calitate de femeie însărcinată, de o protecție specială împotriva concedierii este în mod necesar obligată, în vederea păstrării acestei protecții, să formuleze o acțiune în termenele prevăzute de aceste dispoziții, [sunt] compatibile cu [Directiva 92/85?]”
Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 10 și 12 din Directiva 92/85 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia o lucrătoare gravidă care nu a avut cunoștință de sarcina sa decât după expirarea termenului prevăzut pentru a formula o acțiune împotriva concedierii sale este obligată, pentru a putea formula o astfel de acțiune, să introducă o cerere de admitere a acțiunii tardive într‑un termen de două săptămâni.
În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 10 punctul 1 din Directiva 92/85, statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a interzice concedierea lucrătoarelor, în sensul articolului 2 din această directivă, în perioada de la începutul sarcinii până la terminarea concediului de maternitate menționat la articolul 8 alineatul (1) din aceasta, cu excepția cazurilor speciale care nu au legătură cu starea lor, admise de legislațiile și/sau practicile naționale și, dacă este cazul, pentru care autoritatea competentă și‑a dat acordul.
Potrivit articolului 12 din Directiva 92/85, statele membre sunt obligate de asemenea să introducă în ordinile lor juridice interne măsurile necesare pentru a permite oricărei lucrătoare care se consideră nedreptățită prin nerespectarea obligațiilor care decurg din această directivă, inclusiv a celor care decurg din articolul 10 din aceasta, să își valorifice drepturile în special pe cale jurisdicțională. Punctul 3 al acestui articol 10 prevede în mod specific că statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru protecția lucrătoarelor însărcinate față de consecințele concedierii care este ilegală potrivit punctului 1 al articolului menționat.
Aceste dispoziții, în special articolul 12 din Directiva 92/85, constituie o expresie specifică, în contextul acestei directive, a principiului protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii (Hotărârea Pontin, punctul 41).
În plus, din jurisprudență rezultă că, deși statele membre nu sunt obligate, în temeiul articolului 12 din Directiva 92/85, să adopte o anumită măsură, nu este mai puțin adevărat că măsura aleasă trebuie să fie de natură să asigure o protecție judiciară efectivă și eficientă, trebuie să aibă un efect disuasiv real în privința angajatorului și trebuie să corespundă în orice caz prejudiciului suferit (Hotărârea Pontin, punctul 42 și jurisprudența citată).
În ceea ce privește principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, potrivit unei jurisprudențe constante, modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare de natură internă (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea Pontin, punctul 43 și jurisprudența citată).
În ceea ce privește principiul echivalenței, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că reglementarea națională în discuție în litigiul principal nu este conformă cu acest principiu.
În ceea ce privește principiul efectivității, reiese din jurisprudența Curții că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, precum și de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia din urmă în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină seama, dacă este cazul, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank și alții, C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 304, precum și jurisprudența citată).
În această privință, Curtea a recunoscut astfel compatibilitatea cu dreptul Uniunii a stabilirii unor termene rezonabile de introducere a acțiunii sub sancțiunea decăderii, în interesul securității juridice, asemenea termene nefiind de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C‑2/06, EU:C:2008:78, punctul 58 și jurisprudența citată). În ceea ce privește termenele de decădere, Curtea a hotărât de asemenea că este de competența statelor membre să determine, pentru reglementările naționale care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, termene în funcție, printre altele, de importanța pentru persoanele interesate a deciziilor care trebuie adoptate, de complexitatea procedurilor și a legislației care trebuie aplicată, de numărul de persoane susceptibile de a fi vizate și de celelalte interese publice sau private care trebuie luate în considerare [a se vedea în acest sens Hotărârea Pontin, punctul 48, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 27 februarie 2020, Land Sachsen‑Anhalt (Remunerarea funcționarilor și a judecătorilor), C‑773/18-C‑775/18, EU:C:2020:125, punctul 69].
Astfel, având în vedere în special principiul securității juridice, cerințele principiului efectivității nu se opun, în principiu, în ceea ce privește o acțiune având ca obiect reinserția în cadrul întreprinderii în cauză a unei salariate concediate în mod nelegal, stabilirii unui termen de decădere relativ scurt. Astfel, ar putea exista un interes întemeiat pe securitatea juridică, atât pentru lucrătoarele gravide concediate, cât și pentru angajatori, ca posibilitatea de a sesiza o instanță cu o asemenea acțiune să fie limitată în timp, ținând seama în special de consecințele respectivei reinserții pentru toți actorii vizați, din moment ce aceasta ar interveni după un interval de timp important (a se vedea în acest sens Hotărârea Pontin, punctele 60 și 61).
Cu toate acestea, în ceea ce privește o reglementare națională care prevede un termen de decădere de cincisprezece zile aplicabil acțiunii în declararea nulității unei concedieri, Curtea a statuat, pe de o parte, că un astfel de termen trebuie considerat ca fiind deosebit de scurt, ținând seama în special de situația în care se găsește o femeie la începutul sarcinii, și, pe de altă parte, că ar fi foarte dificil, chiar respectând acest termen, pentru o lucrătoare concediată în timpul sarcinii să beneficieze de consultanță adecvată, precum și, dacă este cazul, să redacteze și să introducă o acțiune (Hotărârea Pontin, punctele 62 și 65).
Curtea a subliniat de asemenea, în raport cu reglementarea națională în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Pontin, că o lucrătoare gravidă care, dintr‑un motiv oarecare, a lăsat să treacă acest termen de cincisprezece zile nu ar mai dispune de o acțiune în justiție pentru a‑și valorifica drepturile ca urmare a concedierii sale (a se vedea în acest sens Hotărârea Pontin, punctul 66).
Pe baza în special a acestor constatări, Curtea a statuat că modalități procedurale precum cele care caracterizează reglementarea națională menționată, determinând inconveniente procedurale de natură să facă excesiv de dificilă punerea în aplicare a drepturilor conferite femeilor însărcinate în temeiul articolului 10 din Directiva 92/85, nu respectau cerințele principiului efectivității, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea Pontin, punctele 67 și 69).
În speță, din decizia de trimitere rezultă că, în conformitate cu articolul 4 prima teză din KSchG, o acțiune având ca obiect contestarea unei concedieri trebuie formulată în termen de trei săptămâni de la notificarea în scris a concedierii. Cu toate acestea, în temeiul articolului 5 din KSchG, o acțiune introdusă după acest termen de o lucrătoare însărcinată poate fi totuși admisibilă în cazul în care aceasta, luând cunoștință despre sarcină numai după expirarea termenului menționat de trei săptămâni, formulează cererea în acest sens. Această cerere trebuie formulată în termen de două săptămâni de la încetarea cauzei care a împiedicat formularea acțiunii.
Instanța de trimitere constată că lucrătoarea în discuție în litigiul principal, care nu a introdus o acțiune împotriva concedierii sale în termen de trei săptămâni de la notificarea scrisă a acesteia, nu a introdus nici o astfel de cerere, astfel încât acțiunea sa ar trebui respinsă, cu excepția cazului în care, astfel cum tinde să considere, reglementarea națională în discuție în litigiul principal este contrară principiului efectivității.
Această instanță arată că termenul de trei săptămâni de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 4 prima teză din KSchG urmărește să asigure respectarea securității juridice și că situația pare să fie aceeași în ceea ce privește termenul de două săptămâni pentru introducerea unei cereri de admitere a acțiunii tardive, prevăzut la articolul 5 alineatul (3) din KSchG.
În aceste condiții, după cum s‑a amintit la punctul 35 din prezenta hotărâre, în cadrul stabilirii termenelor de decădere, statele membre nu trebuie doar să țină seama de securitatea juridică. Trebuie luați în considerare și alți parametri precum importanța pentru persoanele interesate a deciziilor care trebuie luate sau alte interese publice sau private.
În această privință, protejarea lucrătoarelor gravide împotriva concedierii, așa cum este garantată la articolul 10 din Directiva 92/85, constituie un parametru important de care statele membre trebuie să țină seama.
Astfel, tocmai în considerarea riscului pe care îl implică o eventuală concediere asupra situației fizice și psihice a unei lucrătoare gravide, legiuitorul Uniunii a prevăzut, potrivit articolului 10 din Directiva 92/85, o formă de protecție specială pentru femei, stipulând această interdicție de concediere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2018, Porras Guisado, C‑103/16, EU:C:2018:99, punctul 46 și jurisprudența citată).
Desigur, din decizia de trimitere reiese că articolul 5 din KSchG permite, prin intermediul unei cereri de admitere, formularea unei acțiuni tardive atunci când termenul obișnuit de trei săptămâni pentru introducerea unei acțiuni împotriva concedierii a expirat în condițiile în care femeia, pentru un motiv care nu îi este imputabil, nu luase încă cunoștință de sarcina sa.
Cu toate acestea, este necesar să se arate, în primul rând, că această cerere de admitere a acțiunii tardive trebuie introdusă în termen de două săptămâni de la încetarea cauzei care a împiedicat formularea acțiunii, ceea ce, potrivit Curții, constituie un termen deosebit de scurt, ținând seama în special de situația în care se află o femeie la începutul sarcinii (Hotărârea Pontin, punctul 62).
În al doilea rând, trebuie subliniat că acest termen de două săptămâni este mai scurt decât termenul obișnuit de trei săptămâni, prevăzut la articolul 4 prima teză din KSchG, pentru a formula o acțiune împotriva unei concedieri.
Astfel, o lucrătoare gravidă care, la momentul concedierii sale, are cunoștință de starea sa de graviditate dispune de un termen de trei săptămâni pentru a formula o astfel de acțiune. În schimb, o lucrătoare care nu are cunoștință de sarcina sa înainte de expirarea acestui termen, pentru un motiv care nu îi este imputabil, nu dispune decât de două săptămâni pentru a solicita să poată formula o astfel de acțiune, ceea ce presupune o reducere considerabilă a termenului pentru a beneficia de o consultanță adecvată și, dacă este cazul, pentru a redacta și a introduce nu numai această cerere de admitere a acțiunii tardive, ci și acțiunea propriu‑zisă. Astfel, după cum arată Comisia în observațiile sale scrise, articolul 5 alineatul (2) din KSchG prevede că această acțiune este, în principiu, introdusă în același timp cu cererea menționată.
În această privință, Haus Jacobus afirmă, în observațiile sale scrise, că cererea de admitere a acțiunii tardive nu este supusă unor condiții de formă speciale și că aceasta poate fi chiar depusă oral la grefa oricărei instanțe, inclusiv a unei instanțe necompetente. În ceea ce o privește, Comisia afirmă că, deși simplul fapt de a introduce o acțiune împotriva concedierii nu este suficient pentru a considera că o astfel de cerere a fost introdusă, aceasta poate fi totuși formulată implicit.
În aceste condiții, chiar dacă precizările menționate s‑ar dovedi corecte, în urma verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, nu este mai puțin adevărat că, atunci când o lucrătoare află, precum în speță, că este însărcinată după expirarea unui termen de trei săptămâni de la concedierea sa, ea este obligată, sub sancțiunea decăderii, nu numai să introducă o acțiune, ci și să formuleze o cerere de admitere a acestei acțiuni tardive într‑un termen de două săptămâni, și anume într‑un termen mai redus decât cel de care ar fi dispus această lucrătoare dacă ar fi avut cunoștință de sarcină la momentul concedierii sale. Astfel, acest termen de două săptămâni poate avea ca efect să fie foarte dificil pentru lucrătoarea menționată să beneficieze de o consultanță utilă, precum și, dacă este cazul, să redacteze și să introducă cererea de admitere și acțiunea propriu‑zisă.
În al treilea rând, după cum arată de asemenea Comisia în observațiile sale scrise, momentul de la care începe să curgă termenul de două săptămâni prevăzut la articolul 5 alineatul (3) din KSchG, și anume momentul „încetării cauzei de împiedicare a formulării acțiunii”, nu pare lipsit de orice ambiguitate, ceea ce poate contribui la îngreunarea exercitării drepturilor garantate de Directiva 92/85.
În sfârșit, în al patrulea rând, rezultă din decizia de trimitere că, în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) a doua teză din MuSchG, lucrătoarea concediată este obligată să își informeze angajatorul fără întârziere cu privire la starea sa de graviditate. Ținând seama de această obligație, instanța menționată ridică problema dacă cerința suplimentară potrivit căreia această lucrătoare trebuie să introducă la o instanță o cerere de admitere a acțiunii tardive trebuie considerată incompatibilă cu cerințele principiului protecției jurisdicționale efective.
În această privință, trebuie să se constate că, desigur, faptul că lucrătoarea este obligată nu numai să își informeze angajatorul fără întârziere cu privire la starea sa de graviditate, ci și să introducă, în termen de două săptămâni, o cerere de admitere a acțiunii tardive la o instanță, precum și, în principiu, acțiunea propriu‑zisă, contribuie la demonstrarea complexității sistemului instituit prin reglementarea națională în discuție în litigiul principal, care prevede mai multe obligații concurente, care trebuie executate cu respectarea unor termene distincte care se suprapun, atât față de angajator, cât și față de o instanță.
Cu toate acestea, o simplă informare a angajatorului nu poate, în principiu, să fie considerată ca fiind echivalentă cu depunerea la o instanță a unui act impus de reglementarea procedurală națională pentru a contesta o concediere sau, a minima, pentru a suspenda termenul de decădere pentru contestarea acestei concedieri.
Rezultă că cerința de a introduce la o instanță o cerere de admitere a acțiunii tardive nu poate fi considerată, ca atare, incompatibilă cu cerințele principiului protecției jurisdicționale efective, chiar și atunci când reglementarea națională prevede, în plus, obligația lucrătoarei în cauză de a‑și informa fără întârziere angajatorul cu privire la starea sa de graviditate.
În schimb, modalitățile procedurale care reglementează o astfel de cerere de admitere a acțiunii tardive se pot dovedi, dacă este cazul, incompatibile cu cerințele principiului protecției jurisdicționale efective.
În cazul de față, trebuie să se constate că termenul de două săptămâni prevăzut la articolul 5 din KSchG pare, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, să determine inconveniente procedurale de natură a încălca principiul efectivității și, prin urmare, principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de Directiva 92/85. Astfel, acest termen, care este semnificativ mai scurt decât termenul obișnuit prevăzut la articolul 4 din această lege, pare, ținând seama de situația în care se află o femeie la începutul sarcinii, deosebit de scurt și de natură să aibă drept consecință să fie foarte dificil, pentru lucrătoarea gravidă, să beneficieze de o consultanță adecvată și, dacă este cazul, să redacteze și să introducă o cerere de admitere a acțiunii tardive, precum și acțiunea propriu‑zisă, mai ales în condițiile în care nu sunt de exclus incertitudini cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de două săptămâni menționat și la cumulul unor obligații, fiecare având termene distincte, care trebuie îndeplinite atât față de angajator, cât și față de o instanță.
Având în vedere toate motivele care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolele 10 și 12 din Directiva 92/85 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia o lucrătoare gravidă care nu a avut cunoștință de sarcina sa decât după expirarea termenului prevăzut pentru a formula o acțiune împotriva concedierii sale este obligată, pentru a putea formula o astfel de acțiune, să introducă o cerere de admitere a acțiunii tardive într‑un termen de două săptămâni, cu condiția ca modalitățile procedurale care însoțesc această cerere de admitere, în măsura în care determină inconveniente de natură să facă excesiv de dificilă punerea în aplicare a drepturilor pe care lucrătoarele însărcinate le au în temeiul articolului 10 din această directivă, să nu respecte cerințele principiului efectivității.
