Efectuarea plăţii pe care comitetul o realizează în numele prepusului său, în virtutea unei răspunderi obiective, independente de culpă și întemeiate pe ideea de garanție față de victimă, îl îndreptățește la regresul împotriva propriului prepus, iar atunci când acesta din urmă a săvârșit fapta prin vinovăție exclusivă la un regres integral.
Astfel, în condiţiile în care vinovăția pârâtului în legătură cu faptele cauzatoare de prejudicii a fost stabilită, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărâre penală, este eronată aprecierea instanței de apel potrivit căreia reclamanta, în calitate de angajator, nu și-ar fi îndeplinit corect atribuțiile de supraveghere și control, creând contextul favorabil ca pârâtul să-și manifeste comportamentul infracțional ceea ce ar avea drept consecință, în aplicarea art. 1.384 alin. (4) C.civ., suportarea a jumătate din cuantumul despăgubirilor achitate victimelor infracţiunilor la plata cărora a fost obligată în solidar cu pârâtul.
Pentru a se stabili o răspundere solidară în relația dintre comitent și prepus (cu consecința divizibilității ulterioare a obligației și deci, a limitării regresului) este necesar să existe o vinovăție proprie și o contribuție directă a comitentului în săvârșirea faptei (iar nu, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de supraveghere și control întrucât această situație premisă este doar de natură să-i atribuie calitatea de comitent și răspunderea față de victimă).
Totodată, trebuie făcută distincţia între culpa/vinovăția personală, proprie a prepusului – de natură să-i angajeze răspunderea exclusivă în legătură cu faptul prejudiciabil săvârșit – şi vinovăția sau culpa de serviciu, atunci când acesta a acționat în limitele funcției încredințate, prin executarea conformă a ordinelor, dispozițiilor și instrucțiunilor date de comitent, ceea ce înseamnă că acțiunea ilicită este în legătură cu serviciul și cu ordinele primite, astfel încât răspunderea nu mai aparține prepusului ci comitentului (cu rezerva situației în care prepusul ar executa un ordin vădit ilegal).
Astfel fiind, întrucât faptele ilicite săvârșite de pârât – fără nicio legătură cu atribuțiile de serviciu ci, dimpotrivă, prin încălcarea flagrantă a acestora, abuzând de funcţia şi sarcinile încredinţate de reclamantă – îl plasează pe terenul vinovăției personale și exclusive, fără a se putea prevala de o culpă de serviciu, care să ducă la vreo exonerare de răspundere pentru prejudiciul cauzat sau la o partajare a acestuia, proporțional cu vreo culpă a comitentului, în mod greşit instanța de apel a considerat că faptul prejudiciabil ar fi fost săvârșit deopotrivă de către comitent și prepus, așa încât acțiunea în regres a comitentului ar trebui să fie limitată (prin aplicarea prezumției egalității prevăzute de art. 1.456 alin. 2 C.civ.) de contribuția acestuia la producerea prejudiciului.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 11.02.2021, reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 243.000 lei, ce reprezintă contravaloarea daunelor morale stabilite prin decizia penală nr. 259 din 20.04.2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/1372/2015, pe care le-a achitat în integralitate părților civile, precum și la plata dobânzilor legale aferente debitului principal, începând cu data la care a achitat acest debit și până la plata integrală a acestuia.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1384, art. 1535 C.civ.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentința nr. 3719 din 26.04.2021, Judecătoria Brașov a declinat, în favoarea Tribunalului Brașov, competența materială de soluționare în fond a cauzei.
Prin sentinţa nr. 227 din 22.10.2021, Tribunalul Braşov-Secţia I civilă a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 121.700 lei, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe și până la plata integrală a debitului datorat; a respins restul pretențiilor formulate de partea reclamantă.
Prin decizia nr. 997/Ap din 15.06.2022, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a respins apelurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei; a păstrat sentinţa apelată; cheltuielile procesuale avansate de stat constând în taxa judiciară de timbru aferentă cererii de apel formulată de apelantul-pârât A. au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., reclamantaDirecția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov, arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1.383 şi art. 1.456 C.civ.
După expunerea situaţiei de fapt şi a istoricului litigiului, recurenta a arătat că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este o formă obiectivă a răspunderii pentru fapta altuia şi are ca fundament obligaţia de garanţie obiectivă faţă de terţi, derivată din riscul de activitate pe care comitentul îl introduce în societate, prin asocierea de prepuşi aflaţi sub autoritatea lui (art. 1.373 C.civ.). Faţă de victimă, comitentul şi prepusul răspund solidar, conform art. 1.383 şi art. 1.384 C.civ..
În situaţia în care unul din cei obligaţi solidar a suportat voluntar sau silit reparaţia datorată victimei, el are dreptul de a exercita regresul împotriva celuilalt codebitor, după împrejurări. Între codebitorii solidari nu există însă solidaritate, aceasta funcţionând exclusiv în raporturile dintre codebitori şi victima prejudiciată.
Comitentul care a reparat prejudiciul creat victimei prin fapta prepusului are drept de regres împotriva acestuia din urmă, care, finalmente, trebuie să suporte consecinţele faptei sale ilicite care a generat răspunderea delictuală.
Prin plata despăgubirilor, comitentul se subrogă de drept în drepturile victimei, în condiţiile art. 1.596 lit. c C.civ., fiind deci îndreptăţit să recupereze de la autorul faptei ilicite, în mod integral, sumele achitate cu titlu de despăgubire.
Prin întâmpinările/notele formulate la prima instanţă, pârâtul a susţinut că se impune divizarea obligaţiei de despăgubire între comitent şi prepus. Această solicitare nu are însă fundament legal, dimpotrivă, dispoziţiile legale incidente în materie – art. 1.384 alin. 4 C.civ. – admit o exonerare parţială de răspundere a prepusului doar în ipoteza în care acesta dovedeşte că la săvârşirea faptei ilicite a concurat, alături de propria sa vină, şi vinovăţia proprie a comitentului.
În acest caz, potrivit art. 1.383 C.civ., sarcina reparaţiei se împarte proporţional cu participarea la cauzarea prejudiciului, ori potrivit cu intenţia sau gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare dintre debitorii solidari va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.
În speţă însă, prejudiciul a fost cauzat exclusiv de către pârât, reclamanta răspunzând în calitate de parte responsabilă civilmente doar pentru a garanta realizarea obligaţiei de reparaţie fată de victimă. Aşa cum rezultă din considerentele deciziei penale nr. 259/Ap din 20.04.2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/1372/2015, pârâtul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de corupţie sexuală, respectiv a infracţiunii de pornografie infantilă, iar răspunderea civilă a angajatorului a fost atrasă doar în considerarea faptului că infracţiunea a fost săvârşită în timpul programului de lucru, sub controlul, coordonarea şi supravegherea directă a comitentului. Ca atare, cum nu există o culpă concurentă a comitentului, iar în raporturile dintre acesta şi prepus nu există solidaritate, în temeiul art. 1.384 alin. 1-3 C.civ., cel care răspunde pentru fapta altuia, în speţă, comitentul, are posibilitatea să se întoarcă în regres împotriva autorului faptei generatoare de prejudicii. Astfel, este necesar să se facă distincţia între culpa proprie a prepusului şi culpa de serviciu a acestuia. Prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedeşte vinovăţia ori culpa sa proprie, atunci când a săvârşit fapta prejudiciabilă acţionând prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcţiile sale.
În măsura în care fapta a fost săvârşită de prepus acţionând strict în limitele funcţiei sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispoziţiile şi instrucţiunile comitentului şi în interesul acestuia, vinovăţia se circumscrie noţiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului. Or, în speţă nu ne aflăm în această situaţie, întrucât prepusul a acţionat strict în nume propriu, cu încălcarea obligaţiilor prevăzute în fişa postului şi în regulamentele interne de aplicare.
Aşadar, referitor la întinderea prejudiciului, nici instanţa de apel nici prima instanţă nu au aplicat corect dispoziţiile codului civil, recurenta susținând că în cauză erau incidente dispoziţiile art. 1.385 alin. 3 C.civ..
În cuantificarea reparaţiei, trebuia să se ţină cont de sumele stabilite prin sentinţa penală, plătite de recurentă, care a reparat prejudiciul creat victimelor prin fapta prepusului, cel care, finalmente, trebuie să suporte consecinţele faptei sale ilicite care a generat răspunderea delictuală. Prin plata despăgubirilor, comitentul se subrogă de drept în drepturile victimei, în condiţiile art. 1.596 lit. c C.civ., fiind deci îndreptăţit să recupereze de la autorul faptei ilicite, în mod integral, sumele achitate cu titlu de despăgubire.
Ca atare, se impune admiterea recursului, cu consecinţa obligării pârâtului A. la plata, către reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială si Protecţia Copilului Braşov, a întregii sume pretinse, respectiv suma de 243.400 lei, reprezentând contravaloare despăgubiri (daune morale) şi menţinerea dispoziţiilor instanţei de fond referitoare la accesorii.
Prin cele două întâmpinări formulate în termen legal, intimatul-pârât A. a invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C.proc.civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că hotărârea atacată este legală şi temeinică, este motivată în fapt şi în drept, este pronunţată pe baza situaţiei de fapt şi a probelor administrate, singurul aspect referitor la care intimatul nu este de acord fiind acela privind plata dobânzilor. Intimatul a făcut referiri teoretice la raporturile dintre codebitori şi a menţionat că în prezent este în executarea unei pedepse privative de libertate, nu realizează venituri, are o stare de sănătate precară şi este inapt pentru muncă.
În apărare, a invocat dispoziţiile art. 1053, art. 1456, art. 1443, art. 1382, art. 1383 C.civ. şi a precizat că susţinerile deduse judecăţii pe calea recursului sunt nefondate.
A solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1000 lei, conform chitanţei depusă la dosar, care însă nu a fost însoţită de împuternicire avocaţială.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Prin soluția pronunțată de instanțele fondului, admiţându-se acțiunea în regres a comitentului împotriva prepusului, s-a considerat că pretenția este justificată doar în parte (respectiv, pentru jumătate din suma achitată, cu titlu de despăgubiri, victimelor) întrucât reclamanta (în calitate de comitent) ar avea o contribuție directă la producerea prejudiciului, astfel încât, cu trimitere la dispozițiile art. 1.384 alin. 4 C.civ., trebuie să suporte partea din despăgubire corespunzătoare acestei contribuții.
O asemenea statuare este eronată, bazându-se pe aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.384 alin. 4 C.civ. și respectiv, a regulilor care fundamentează pe de o parte, răspunderea solidară a comitentului și prepusului în relația cu victima și pe de altă parte, regresul comitentului împotriva prepusului, atunci când acesta este exclusiv responsabil de faptul prejudiciabil.
Astfel cum au stabilit instanțele de fond pe situația de fapt a pricinii, promovarea de către reclamantă a acțiunii în regres împotriva pârâtului s-a realizat după ce aceasta, în calitate de comitent (și parte responsabilă civilmente în procesul penal) a achitat către victimele infracțiunilor săvârșite de către inculpatul A., sumele de bani la plata cărora s-a dispus obligarea acestora (a inculpatului și părții responsabile civilmente, în solidar).
Potrivit hotărârii penale (sentința penală nr. 10/S din 9.05.2016 a Tribunalului Brașov, definitivă prin decizia penală nr. 259 din 20.04.2015 a Curții de Apel Brașov – Secția penală), inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de corupție sexuală și pornografie infantilă, în formă continuată, fapte săvârșite în timp ce își desfășura activitatea în cadrul unui Centru de plasament minori, în calitate de angajat al reclamantei.
Acest raport juridic între angajator și angajat, la momentul săvârșirii faptelor, cu atribuțiile inerente privind direcția, supravegherea și controlul ce revin angajatorului asupra celui căruia îi încredințează funcții sau însărcinări, înseamnă, pe planul răspunderii civile delictuale, existența raportului de prepușenie în sensul dat de dispozițiile art. 1.373 alin. 2 C.civ. și activarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Este motivul pentru care, de altfel, reclamanta a achitat sumele de bani victimelor infracțiunilor sexuale, la plata cărora a fost obligată în solidar cu inculpatul, conform hotărârilor penale menționate anterior.
În același timp, efectuarea unei astfel de plăți – pe care comitetul o realizează în numele prepusului său, în virtutea unei răspunderi obiective, de plin drept, independentă de culpă și întemeiată pe ideea de garanție față de victimă – îndreptățește pe comitent la regresul împotriva propriului prepus, un regres integral, atunci când acesta din urmă a săvârșit fapta prin vinovăție exclusivă.
Astfel, potrivit art. 1.384 alin. 1 C.civ., „cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este responsabil pentru prejudiciul cauzat”.
În speță, vinovăția pârâtului în legătură cu faptele cauzatoare de prejudicii a fost stabilită, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală conform căreia a fost condamnat la 9 ani închisoare cu executare pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de corupere sexuală și pornografie infantilă.
În aceste condiții, aprecierea instanței de apel potrivit căreia reclamanta, în calitate de angajator, nu și-ar fi îndeplinit corect atribuțiile de supraveghere și control, creând contextul favorabil ca pârâtul să-și manifeste comportamentul infracțional – ceea ce ar avea drept consecință, în aplicarea art. 1.384 alin. 4 C.civ., suportarea a jumătate din cuantumul despăgubirilor– se bazează pe lipsa de distincție, necesar a fi făcută, între instituția răspunderii pentru fapta proprie și răspunderea pentru fapta altuia, cu posibilitatea exercitării regresului.
Împrejurarea că faptele ilicite au fost săvârșite în perioada cât pârâtul avea calitate de angajat al reclamantei și deci, se află sub direcția, supravegherea și controlul acesteia, a avut drept consecință stabilirea calității de comitet a reclamantei și, mai departe, răspunderea acesteia – o răspundere obiectivă, indiferentă de culpă față de victimă, pentru a asigura protecția acesteia.
În continuare însă, pentru a se stabili o răspundere solidară nu doar a comitentului și prepusului față de victimă, ci și în relația dintre comitent și prepus (cu consecința divizibilității ulterioare a obligației și deci, a limitării regresului) este necesar să existe o vinovăție proprie și o contribuție directă a comitentului în săvârșirea faptei (iar nu, cum reține instanța de apel, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de supraveghere și control întrucât această situație premisă este doar de natură să-i atribuie calitatea de comitent și răspunderea față de victimă).
În acest sens, recurenta-reclamantă susține în mod corect distincția care trebuie făcută între culpa/vinovăția personală, proprie a prepusului – de natură să-i angajeze răspunderea exclusivă în legătură cu faptul prejudiciabil săvârșit– şi vinovăția sau culpa de serviciu, atunci când acționând în limitele funcției încredințate, prin executarea conformă a ordinelor, dispozițiilor și instrucțiunilor date de comitent, înseamnă că acțiunea ilicită este în legătură cu serviciul și cu ordinele primite, astfel încât răspunderea nu mai aparține prepusului ci comitentului (cu rezerva situației în care prepusul ar executa un ordin vădit ilegal).
Astfel fiind, faptele ilicite săvârșite de prepus – fără nicio legătură cu atribuțiile de serviciu ci, dimpotrivă, prin încălcarea flagrantă a acestora – îl plasează pe terenul vinovăției personale și exclusive, fără a se putea prevala de o culpă de serviciu, care să ducă la vreo exonerare de răspundere pentru prejudiciul cauzat sau la o partajare a acestuia, proporțional cu vreo culpă a comitentului.
Apărarea intimatului-pârât conform căreia ar fi săvârșit faptele pentru că „n-ar fi fost suficient supravegheat” este una fără nicio acoperire legală și inaptă să-i atenueze în vreun fel răspunderea, căci exercitarea supravegherii și controlului de către comitent trebuie să se realizeze, conform dispozițiilor legale, în legătură cu atribuțiile și însărcinările date prepusului, nu în legătură cu infracțiuni pe care acesta le săvârșește.
Vinovăția prepusului pe plan civil – deosebit de cea stabilită în penal, ca element constitutiv al unor infracțiuni de ridicat pericol social – este neîndoielnică, atâta vreme cât acesta a săvârșit fapta prejudiciabilă acționând nu doar prin depășirea atribuțiilor, ci și prin devierea gravă de la acestea, abuzând de funcția și sarcinile încredințate de comitent.
De aceea, în mod cu totul eronat instanța de apel a considerat că faptul prejudiciabil ar fi fost săvârșit deopotrivă de către comitent și prepus, așa încât acțiunea în regres a comitentului ar trebui să fie limitată (prin aplicarea prezumției egalității prevăzute de art. 1.456 alin. 2 C.civ.) de contribuția acestuia la producerea prejudiciului.
Demonstrând, conform elementelor de fapt rezultate și reținute ca atare de instanțele fondului, că săvârșirea faptelor de către prepus s-a făcut fără nicio legătură cu atribuțiile încredințate, că în persoana acestuia sunt întrunite toate condițiile răspunderii pentru fapta proprie în sensul dispozițiilor art. 1.357 C.civ., reclamanta, în calitate de comitent, nu-și putea vedea limitat regresul împotriva prepusului.
Procedând în sens contrar și făcând aplicarea dispozițiilor art. 1.384 alin. 4 C.civ., respectiv art. 1.456 alin. 2 C.civ., pentru a recunoaște dreptul reclamantei la recuperarea despăgubirilor plătite victimelor doar în proporție de 1/2 – corespunzător unei pretinse culpe a acesteia – instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În consecință, recursul a fost admis și conform art. 497 alin. 1 C.proc.civ, casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, la reluarea judecății urmând a fi avute în vedere, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. 1 C.proc.civ, dezlegările în drept date potrivit prezentei decizii în legătură cu răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și posibilitatea exercitării regresului integral în acele situații în care vinovăția prepusului este una exclusivă, fără legătură cu vreo culpă de serviciu, care să se fi bazat așadar pe îndeplinirea defectuoasă a ordinelor, instrucțiunilor de serviciu, ci, dimpotrivă, prin nesocotirea flagrantă, deviantă a acestora.
