Prin reglementările art. 626 – 629 C.civ., legiuitorul a avut în vedere inalienabilitatea cu caracter real (propter rem), care vizează interzicerea înstrăinărilor cu orice titlu, deci inclusiv prin darea în plată a bunurilor imobile asupra cărora poartă, acestea neputând forma, subsecvent, obiectul convenţiei, inalienabilitatea fiind un impediment absolut în exercitarea dispoziţiei, ca atribut al dreptului de proprietate.
Raţiunea inalienabilităţii este tocmai prezervarea bunului imobil în patrimoniul promitentului vânzător pentru ca acesta să îşi poată executa obligaţia de a încheia în viitor contractul promis, translativ de proprietate.
Modificând sentinţa şi înlăturând motivele de nulitate relativă care vizau întreaga convenţie de dare în plată ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, convenţia nu putea fi anulată decât în limitele încălcării clauzei de inalienabilitate, respectiv doar în ceea ce priveşte bunurile imobile care au format obiectul promisiunii bilaterale de vânzare, potrivit art. 629 alin. (2) C.civ., încheiate de reclamantă cu societatea pârâtă, astfel încât instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.
Soluţia de anulare a întregii convenţii de dare în plată nesocoteşte fundamentul nulităţii pentru nerespectarea inalienabilităţii unui bun imobil, de sancţionare a încălcării uneia dintre condiţiile de valabilitate privind obiectul actului juridic, în sensul excluderii bunurilor care, în virtutea legii şi prin voinţa părţilor sunt declarate inalienabile cu caracter temporar, nulitatea fiind reglementată ca o limitare a libertăţii contractuale.
Nulitatea este, în principiu, parţială, iar prin efectul sancţionator sunt înlăturate doar efectele legale încălcate, menţinându-se celelalte efecte ale actului juridic.
Astfel, efectele nulităţii faţă de terţi trebuie să ţină seama de exigenţa de proporţionalitate cu scopul nulităţii, de repunere a părţilor în situaţia anterioară, fără a se prejudicia nejustificat raporturile dintre părţile actului juridic subsecvent, respectiv darea în plată încheiată de pârâţi.
Prin cererea înregistrată la 08 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Compania B. S.A. şi C., au solicitat instanței, în principal, anularea iar, în subsidiar, constatarea nulităţii absolute a Convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din 27.11.2015 de B.N.P. D., încheiată între Compania B. S.A. reprezentată prin C., în calitate de administrator, preşedinte şi director general, societatea în calitate de debitoare şi C., în calitate de creditor.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 626, art. 627, art. 629, art. 1236-1238, art. 1665 C.civ., art. 150 din Legea nr. 31 din 1990 privind societăţile şi art. 19 C. fisc.
Prin încheierea pronunțată la data de 15 februarie 2018, instanța a anulat capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată și a dispus continuarea procedurii pentru capătul principal de cerere privind anularea convenţiei de dare în plată.
Prin sentinţa nr. 2163/2019 din 18 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei de interes invocate de pârâţi, s-a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată şi s-a anulat convenţia de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din 27.11.2015 de B.N.P. D., încheiată între pârâţii C., în calitate de creditor, şi Compania B. S.A., în calitate de debitoare.
Totodată, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 53.605 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Compania B. S.A. şi C., prin care au solicitat, în principal, să anuleze hotărârea atacată şi, în rejudecare, să respingă cererea de chemare în judecată, iar, în subsidiar, să schimbe în tot sentinţa apelată şi să respingă cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 466 şi urm. C.proc.civ., art. 627-629, art. 1270, art. 1279, art. 1665 alin. (2) C.civ.
Prin decizia nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 2163 din 18 iulie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte motivele de nulitate referitoare la caracterul derizoriu al preţului, lipsa contraprestaţiei din partea pârâtului C. şi lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor pârâtei Compania B. S.A. şi a fost respinsă cererea de anulare a convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din 27.11.2015 de B.N.P. D., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, pentru motivele indicate.
Totodată, curtea de apel a menţinut dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi a excepţiei lipsei de interes, la admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din 27.11.2015 de BNP D. încheiată între pârâţi, pentru motivul referitor la încălcarea clauzei de inalienabilitate şi la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, a fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă Compania B. S.A. a sumei de 32.283,79 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 26.802,50 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 5481,29 lei reprezentând onorariu de avocat, parţial, precum şi apelanţii-pârâţi la plata către intimata-reclamantă a sumei de 20.141,52 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat parţial.
Recursul principal declarat de pârâţii C. şi Compania B. S.A.
La 21 ianuarie 2021, pârâţii C. şi Compania B. S.A., reprezentată legal prin Director General ing. C., ambii reprezentaţi convenţional prin avocat E. avocat în cadrul F. S.C.A., au formulat recurs principal împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare şi pe fond, instanţa de apel fie să analizeze, pe cale incidentală, apărările formulate de recurenţi cu privire la încetarea valabilității clauzei de inalienabilitate și, constatând culpa A. S.R.L. la neîncheierea contractelor de vânzare-cumpărare, să respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fie să suspende soluţionarea prezentului dosar până la soluţionarea dosarelor nr. y/3/2014 şi nr. z/3/2014, fie să respingă, ca neîntemeiată, acţiunea vizând anularea convenţiei de dare în plată, în condiţiile în care apreciază că nici nu poate verifica pe cale incidentală valabilitatea clauzelor de inalienabilitate şi nici nu poate dispune suspendarea dosarului până la lămurirea situaţiei.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta susține că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C.proc.civ.
În acest sens, recurenţii susţin că instanţa de apel a dispus anularea în integralitate a convenţiei de dare în plată, inclusiv în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate asupra terenului situat în Municipiul Bucureşti, Strada X, deşi acest teren nu a făcut obiectul promisiunilor de vânzare, reclamanta A. S.R.L. nu a emis pretenţii cu privire la transferul proprietăţii asupra acestui teren, iar prin convenţia de dare în plată valoarea imobilului situat în str. X a fost identificată distinct, respectiv 934.906 lei din totalul de 5.000.000 lei.
Încălcarea principiului disponibilităţii constituie un motiv de nulitate absolută, condiţionată, în acord cu dispoziţiile art. 174 alin. (2) şi art. 175 C.proc.civ., iar vătămarea adusă recurenţilor-pârâţi prin anularea integrală a convenţiei de dare în plată, cu depăşirea limitelor sesizării, nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate, în limitele recursului.
În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenţii-pârâţi au arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează cerinţa interesului formulării unei acţiuni, respectiv art. 31 C.proc.civ.
Recurenţii-pârâţi au subliniat că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, reţinând că analizarea valabilităţii întregii convenţii de dare în plată, în contextul în care clauza de inalienabilitate vizează doar o parte din imobilele transferate prin această convenţie, este posibilă, atât timp cât reclamanta a invocat două motive de nulitate care vizează întreaga convenţie.
Pe de altă parte, instanţa de apel a respins motivele de nulitate care vizează întreaga convenţie ca fiind formulate de o persoană care nu are calitate procesuală activă. În aceste condiţii, recurenţii-pârâţi susţin că motivarea instanţei de apel nu mai este justificată, convenţia de dare în plată neputând fi analizată în integralitate, ci, doar în limitele pretinsei încălcări a clauzei de inalienabilitate, respectiv în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 10.000 mp ce a făcut obiectul promisiunilor de vânzare.
În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 629 alin. (2) C.civ.
Stabilirea valabilităţii clauzei de inalienabilitate la momentul încheierii convenţiei de dare în plată, fără a face o analiză a modului în care părţile şi-au executat obligaţiile, este profund nelegală, susţin recurenţii-pârâţi, întrucât se ajunge în situaţia în care este desfiinţat actul juridic subsecvent, înainte ca valabilitatea clauzei de inalienabilitate să fie lămurită definitiv în dosarele nr. y/3/2014 şi nr. z/3/2014, în care urmează a se analiza derularea relaţiei contractuale între părţi.
Practic, instanţa de apel a reţinut nevalabilitatea convenţiei de dare în plată, actul de înstrăinare subsecvent, deşi încă nu s-a stabilit dacă părțile au fost în culpă cu privire la executarea obligațiilor asumate prin promisiunile de vânzare. Recurenţii-pârâţi susţin că doar după ce se va stabili acest din urmă aspect, se va putea determina dacă clauza de inalienabilitate mai era sau nu valabilă la momentul încheierii convenţiei de dare în plată.
Recurenţii-pârâţi mai arată că prin anularea în întregime a convenţiei de dare în plată, instanţa de apel i-a pus pe aceştia într-o situaţie imposibilă, întrucât chiar dacă acţiunile formulate în dosarele nr. y/3/2014 si z/3/2014 vor fi respinse, convenţia de dare în plată rămâne anulată, cu toate consecinţele negative care rezultă din aceasta.
În acest sens, recurenţii-pârâţi subliniază că pentru a evita aplicarea unei sancţiuni definitive, în situaţia în care condiţiile pentru aplicarea clauzei de inalienabilitate urmează a fi lămurită în alte două dosare, instanţa de apel ar fi putut opta pentru analiza, pe cale incidentală, a apărărilor formulate de recurenţi cu privire la încetarea valabilităţii clauzei de inalienabilitate şi, constatând culpa reclamantei la neîncheierea contractelor de vânzare-cumpărare, ar fi respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fie ar fi suspendat soluţionarea prezentului dosar până la soluţionarea dosarelor nr. y/3/2014 şi nr. z/3/2014, fie ar fi respins ca neîntemeiată acţiunea vizând anularea convenţiei de dare în plată, în condiţiile în care ar fi apreciat că nici nu poate verifica pe cale incidentală valabilitatea clauzelor de inalienabilitate şi nici nu poate dispune suspendarea dosarului până la lămurirea situaţiei.
Nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 629 alin. (2) C.civ., respectiv încălcarea unor clauze certe de inalienabilitate, recurenţii-pârâţi consideră că aceste critici formulate de reclamantă s-ar fi putut cel mult subsuma celor înscrise în ipoteza de la art. 1562 C.civ., care reglementează acţiunea revocatorie ce poate fi promovată în cazurile în care un terţ este prejudiciat prin încheierea unor acte juridice de către debitor în frauda intereselor sale.
În concluzie, recurenţii-pârâţi susţin că soluţia anulării convenţiei de dare în plată, înainte de a se tranşa în mod definitiv raporturile contractuale ce decurg din promisiunile de vânzare încheiate între părţi, este profund nelegală, fiind aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 629 alin. (2) C.civ.
În dezvoltarea aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenţii-pârâţi precizează că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a principiului forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 C.civ., precum şi a dispoziţiilor art. 627 alin. (1) din acelaşi cod.
Recurenţii-pârâţi susţin că părţile au ales să stipuleze în mod expres termenul până la care subzistă clauza de inalienabilitate. Procedând astfel, părţile au derogat de la regula edictată în art. 627 alin. (4) C.civ., conform căreia clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă. Dacă ar fi dorit ca inalienabilitatea să subziste până la data încheierii contractelor de vânzare, iar nu până la un anumit termen, părţile nu ar mai fi ales să insereze o clauză de inalienabilitate expresă. Această concluzie se desprinde şi din interpretarea clauzei din contract, după voinţa concordantă a părţilor, conform dispoziţiilor art. 1266 alin. (1) C.civ.
Având în vedere că, în speță, părțile au stabilit în mod expres termenul-limită până la care sunt de acord să perfecteze contractul de vânzare și că inalienabilitatea subzistă până la acest moment, prelungirea clauzei de inalienabilitate peste termenul de 13 martie 2014 reprezintă o modificare a contractului.
Recurenţii-pârâţi subliniază că de la data la care contractele de vânzare trebuiau încheiate, respectiv 13 martie 2014, și până la data încheierii convenției de dare în plată, respectiv 27 noiembrie 2015, a trecut mai mult de un an şi jumătate, astfel că interdicția de înstrăinare nu mai era valabilă, în caz contrar conferindu-se clauzei de inalienabilitate un caracter perpetuu, cu încălcarea în mod evident a dispozițiilor art. 627 alin. (1) C.civ.
Din cuprinsul încheierii de certificare nr. 05 din 6 mai 2014 rezultă că părțile au recunoscut expres faptul că nu este posibilă perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme nu au fost îndeplinite obligațiile asumate prin antecontractele încheiate, în consecinţă recurenţii-pârâţi consideră că au fost liberaţi de clauza de inalienabilitate. În caz contrar, s-ar ajunge în situația în care clauza de inalienabilitate ar avea caracter permanent, or tocmai o astfel de interpretare a vrut legiuitorul să preîntâmpine prin redactarea art. 627 alin. (1) C.civ.
Mai mult, nu există niciun fapt care să dovedească o intenție a părților în sensul de a prelungi durata clauzei de inalienabilitate peste termenul convenit prin cele două promisiuni. Dimpotrivă, există poziția clară a intimatei-reclamante din data de 6 mai 2014 în sensul că perfectarea vânzărilor nu mai este posibilă.
Recurenţii-pârâţi susţin că, în aceste condiții, nu poate opera nulitatea relativă a convenției de dare în plată, câtă vreme clauza de inalienabilitate nu a fost încălcată.
Recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L.
La 5 aprilie 2021 reclamanta A. S.R.L. reprezentată legal prin administrator G. şi convenţional prin avocaţii H. şi I., în temeiul art. 491 alin. (1) C.proc.civ. şi art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a societăţii A. S.R.L. de a invoca nulitatea convenţiei de dare în plată întemeiată pe caracterul derizoriu al preţului, lipsa contraprestaţiei din partea pârâtului C. şi lipsa unei hotărâri generale a asociaţilor societăţii Compania B. S.A., iar, în rejudecare, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a societăţii A. S.R.L. cu privire la aceste motive de nulitate şi anularea convenţiei de dare în plată inclusiv pentru cauzele de anulare privind caracterul derizoriu al preţului, lipsa contraprestaţiei din partea pârâtului C. şi lipsa unei hotărâri generale a asociaţilor societăţii Compania B. S.A. De asemenea, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se constate că nu datorează cheltuieli de judecată.
În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit regulile de procedură analizând calitatea procesuală activă a acesteia raportat la fiecare motiv de anulare invocat, în condiţiile în care în realitate, calitatea procesuală activă se analizează raportat la obiectul dosarului, respectiv anularea convenţiei de dare în plată.
Atât timp cât recurenta-reclamantă are calitate procesuală activă şi interes să solicite anularea convenţiei de dare în plată întrucât drepturile sale sunt vătămate prin acest act, aceasta poate să exploateze în cadrul acestei acţiuni în anularea convenţiei de dare în plată orice fel de motive de anulare ale acestui act.
Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de procedură, inclusiv art. 36 C.proc.civ., prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei de a invoca cauza de nulitate privind preţul derizoriu.
Prin această interpretare instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind calitatea procesuală activă pentru că interesul ocrotit prin cazul de nulitate instituit la art. 1665 alin. (2) C.civ. nu poate fi exclusiv al părţii îndreptăţite la primirea preţului, respectiv vânzătorul, deoarece aceasta consimte în mod liber la încheierea contractului.
Prin urmare, recurenta-reclamantă susţine că în situaţia în care i se vatămă un drept propriu, inclusiv un terţ justifică interes pentru invocarea preţului derizoriu, în mod direct, într-o acţiune în anulare.
Prin convenţia de dare în plată încheiată la un preţ derizoriu recurenta-reclamantă precizează că intimaţii-pârâţi au încercat să scoată nelegal terenurile din patrimoniul pârâtei Compania B. S.A., în acest mod fiind vătămat dreptul recurentei-reclamante de obţine valorificarea în natură a dreptului său de creanţă de a obţine o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare născut din promisiunile de vânzare.
Recurenta-reclamantă apreciază că are calitate procesuală activă de a invoca nulitatea Convenţiei de dare în plată întemeiată pe preţul derizoriu şi, în rejudecare, solicită instanţei să constate caracterul fondat al cauzei de nulitate întemeiate pe preţul derizoriu.
Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de procedură, inclusiv art. 36 C.proc.civ., prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acesteia de a invoca cauza de nulitate privind lipsa contraprestaţiei.
În privinţa calităţii procesuale active de a invoca nulitatea relativă a convenţiei de dare în plată pentru lipsa contraprestaţiei uneia dintre părţile acesteia, respectiv a pârâtului C., instanţa de apel a considerat că poate fi invocată doar de înstrăinătorul bunului, pentru că doar drepturile acestuia sunt protejate prin norma legală.
Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că reclamanta nu s-ar prevala de un drept propriu întrucât prin încheierea unui act translativ care vizează un bun grevat de o clauză de inalienabilitate stabilită într-un antecontract, beneficiarului clauzei, respectiv reclamantei, i se lezează un drept propriu, şi anume dreptul de a obţine executarea silită a antecontractului prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract.
Recurenta-reclamantă mai arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea considerând că aceasta nu ar avea calitatea de creditor chirografar întrucât, în realitate, este chiar un creditor cu un drept de creanţă privilegiat. Or, dacă au calitate procesuală activă de a invoca nulitatea pentru lipsa contraprestaţiei creditorii chirografari, după cum reţine instanţa de apel, a fortiori vor avea calitate inclusiv creditorii privilegiaţi.
În consecinţă, recurenta-reclamantă consideră că are calitate procesuală activă de a invoca nulitatea relativă a convenţiei de dare în plată întemeiată pe lipsa contraprestaţiei pârâtului C. şi solicită casarea hotărârii, iar, în rejudecare,constatarea caracterului fondat al cauzei de nulitate întemeiate pe lipsa contraprestaţiei.
De asemenea, recurenta precizează că decizia atacată este nelegală în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acesteia de a invoca cauza de nulitate întemeiată pe lipsa unei hotărâri A.G.A.
Procedând în acest mod, instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele procedurale privind calitatea procesuală activă şi a interpretat în mod greşit art. 150 din Legea nr. 31 din 1990 a societăţilor.
În primul rând, art. 150 din Legea nr. 31 din 1990 nu este o normă care ocroteşte exclusiv interesul societăţii de a nu transmite bunul pentru un preţ disproporţionat de mic, acesta fiind aplicabil şi, de exemplu, în cazul în care bunul ar fi înstrăinat de administrator pentru un preţ disproporţionat de mare.
Norma menţionată reglementează, de fapt, funcţionarea societăţilor pe acţiuni, fiind o normă imperativă. Or, reglementările din materia funcţionării societăţilor sunt instituite inclusiv pentru protejarea terţilor care intră în relaţii contractuale cu societatea, mai ales când aceştia urmăresc ocrotirea unui drept propriu.
În cauză, prin convenţia de dare în plată încheiată fără îndeplinirea formalităţilor privind A.G.A., pârâţii au încercat să scoată nelegal terenurile din patrimoniul societăţii Compania B. S.A., în acest mod, fiind vătămat dreptul recurentei-reclamante de a obţine valorificarea în natură a dreptului său de creanţă de a obţine o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare, derivat din promisiunile de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că are calitate procesuală activă să invoce nulitatea convenţiei de dare în plată pentru nerespectarea regulilor de funcţionare ale societăţii pârâte, deoarece i se vatămă un drept propriu, dreptul de a obţine pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract cu privire la imobilele prevăzute în cele două antecontracte.
Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la 5 aprilie 2021, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâţii C. şi Compania B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1406 A din data de 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, şi pe cale de consecinţă, să menţină în parte decizia atacată, cu privire la respingerea excepţiei lipsei de interes, să admită cererea de chemare în judecată şi să anuleze convenţia de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din 27.11.2015 de B.N.P. D., pentru motivul referitor la încălcarea clauzei de inalienabilitate şi la obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.
Totodată, reclamanta A. S.R.L a solicitat şi obligarea pârâţilor la achitarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
La 17 mai 2021, recurenta-pârâtă Compania B. S.A., prin reprezentant legal C., a depus precizări prin care solicită admiterea recursului.
La 24 mai 2021, recurenţii-pârâţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă, prin care au solicitat instanţei de judecată să respingă ca nefondate criticile formulate de aceasta, prin întâmpinare, şi să dispună admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
La 8 iunie 2021 recurenţii-pârâţi au formulat întâmpinare la recursul incident promovat de reclamantă, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a acestuia şi, pe cale de consecinţă, să menţină soluţia pronunţată de instanţa de apel în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamantei, privind motivele de nulitate relativă referitoare la caracterul derizoriu al preţului, lipsa contraprestaţiei din partea recurentului-pârât C. şi lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor recurentei-pârâte Compania B. S.A.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C.proc.civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C.proc.civ.
Prin încheierea din 1 februarie 2022 a fost admis în principiu recursul principal declarat de pârâţii C. şi Compania B. S.A., precum şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
I. Înalta Curte, analizând recursul reclamantei în limitele controlului de legalitate, a constatat că nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Recursul incident al reclamantei este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. Se susţine nelegalitatea soluţiei de admitere, prin decizia criticată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ce priveşte invocarea motivelor de nulitate referitoare la caracterul derizoriu al preţului, lipsa contraprestaţiei din partea pârâtului C. şi lipsa unei hotărâri a adunării generale extraordinare a acţionarilor societăţii pârâte B. S.A.
Soluţia instanţei de apel s-a întemeiat pe regimul juridic al motivelor de nulitate relativă a actului juridic, care pot fi invocate doar de persoana al cărei interes este ocrotit prin dispoziţia legală nesocotită.
Recurenta susţine că instanţa de apel ar fi analizat greşit în mod distinct calitatea procesuală activă, raportat la fiecare motiv de anulare în parte şi nu raportat la obiectul dosarului, respectiv anularea convenţiei de dare în plată.
Pentru început, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod corect calitatea procesuală activă a reclamantei prin determinarea acesteia, în concret, în raport de litigiul dedus judecăţii, de motivele de nulitate relativă invocate şi de situaţia juridică a reclamantului de terţ faţă de actul juridic a cărui anulare se solicită prin acţiune, verificând pentru fiecare dintre aceste cauze de nulitate dacă reclamanta se putea prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiţiei, analiză fundamentată pe dispoziţiile art. 1248 alin. (2) C.civ. privind regimul juridic al nulităţii relative.
De asemenea, se observă şi că instanţa de apel nu a conferit excepţiei efectele prevăzute de art. 40 C.proc.civ. privind respingerea acţiunii, constatând că reclamanta are calitate procesuală activă pentru a invoca nulitatea convenţiei de dare în plată încheiate între pârâţi, pentru încălcarea clauzelor de inalienabilitate stipulate în promisiunile bilaterale de vânzare încheiate de reclamantă cu societatea pârâtă.
Instanţa de apel a analizat temeiurile nulităţii invocate prin acţiune, constatând în mod corect că lipsa cauzei atrage anulabilitatea actului, iar norma instituită prin art. 1665 C.civ. are menirea de a proteja vânzătorul de ipoteza unui preţ inferior valorii bunului înstrăinat, neputând fi invocată de un terţ interesat, cum este reclamanta, în ce priveşte Convenţia de dare în plată, act juridic încheiat de pârâţi în temeiul art. 1492 C.civ., motivele privind frauda creditorului excedând cadrului judecăţii.
Nici criticile privind interpretarea greşită a art. 1238 alin. (1) C.civ. şi nulitatea pentru lipsa contraprestaţiei în convenţia de dare în plată, din perspectiva calităţii procesuale active, nu pot fi reţinute, neavând relevanţă argumentele legate de sfera persoanelor care pot exercita acţiunea în simulaţie, faţă de obiectul şi cauza acţiunii, astfel cum au fost configurate de recurentă, potrivit principiului disponibilităţii procesuale.
Instanţa de apel a reţinut corect şi că dispoziţiile art. 150 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care condiţionează înstrăinarea activelor societăţii de obţinerea prealabilă a aprobării adunării generale extraordinare a asociaţilor, ocrotesc un interes privat al acestora din urmă în raport cu faptele administratorului societăţii, neputând nici acestea justifica, în speţă, îndeplinirea condiţiei legale de exercitare a acţiunii privind calitatea procesuală activă a recurentei, pentru a deduce judecăţii solicitarea de anulare a Convenţiei de dare în plată, în sensul art. 32 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. şi pentru acest temei legal.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată neavând conţinutul unei acţiuni revocatorii, ci al acţiunii în anularea actului juridic, Înalta Curte reţine că recurenta, neidentificându-se cu persoana ocrotită prin normele juridice a căror încălcare în momentul încheierii Convenţiei de dare în plată a susţinut-o prin acţiune, ale art. 1665 C.civ., art. 1238 alin. (1) C.civ. şi art. 150 din Legea nr. 31/1990, în mod corect s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, recursul incident al reclamantei nefiind fondat.
II.Înalta Curte, analizând recursul pârâţilor în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C.proc.civ. a reținut următoarele:
Un prim motiv de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. vizează faptul că instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C.proc.civ. şi, menţinând soluţia de anulare în integralitate a Convenţiei de dare în plată încheiate între pârâţi, hotărârea recurată ar fi perpetuat situaţia de „plus petita”, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C.proc.civ.
Înalta Curte reţine că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului procesual civil este principiul disponibilităţii, definit ca prerogativă conferită persoanelor fizice sau juridice de către legea procesuală de a sesiza autoritatea judiciară, de a defini şi a dispune de obiectul procesului ori de a valorifica sau nu mijloacele de apărare instituite de lege, aşa cum rezultă din norma inclusă în art. 9 C.proc.civ.
Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată de a nu se pronunţa nici minus, nici plus, respectiv ultra petita.
În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra unui lucru care nu s-a solicitat, judecătorul încalcă atât principiul rolului activ în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (6) C.proc.civ., cât şi dispoziţiile imperative ale art. 397 alin. (1) C.proc.civ. potrivit cu care instanţa nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
Instanţa de apel, care a admis apelul pârâţilor şi, urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a societăţii reclamante, a înlăturat motivele de nulitate referitoare la caracterul derizoriu al preţului, lipsa contraprestaţiei şi lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, a menţinut dispoziţiile din sentinţă referitoare la excepţiile de inadmisibilitate şi lipsă de interes, precum şi anularea Convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din 27 noiembrie 2015 de BNP D., pentru încălcarea clauzei de inalienabilitate, a soluţionat cauza în limitele art. 478 C.proc.civ., determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.
De altfel, reclamanta şi-a menţinut poziţia procesuală în sensul de a solicita anularea Convenţiei de dare în plată, fără a-şi restrânge petitul printr-o anulare parţială a convenţiei subsecvente dintre pârâţi, doar cu privire la terenurile care formau obiectul promisiunilor de vânzare-cumpărare.
În această situaţie, criticile vor fi înlăturate, întrucât Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat principiul disponibilităţii, conduita acesteia supunându-se dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C.proc.civ., cercetarea judecătorească efectuată în limitele determinate de art. 477 C.proc.civ., precum şi soluţia procesului încadrându-se în ceea ce reclamanta a stabilit prin cererea de chemare în judecată şi prin apărările în fond ale acesteia din calea de atac devolutivă a pârâţilor.
Recurenţii invocă, tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., încălcarea dispoziţiilor care reglementează cerinţa interesului formulării acţiunii, respectiv a art. 31 C.proc.civ., privind apărările procedurale.
Înalta Curte constată că excepţia lipsei interesului, astfel cum este susţinută şi în recurs, nu poate constitui o veritabilă sancţiune a încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C.proc.civ., neputând avea finalitatea prefigurată de pârâţi, a respingerii acţiunii reclamantei în temeiul art. 40 alin. (1) C.proc.civ.
Aceasta pentru că lipsa de interes a acţiunii societăţii reclamante a fost invocată de pârâţi doar în legătură cu o parte din suprafeţele de teren ce au format obiectul dării în plată, pentru care nu a fost stipulată clauza de inalienabilitate, cu concluzia că pentru celelalte suprafeţe de teren, de 4.000 m.p. şi respectiv 6.000 m.p., promise spre vânzare către reclamantă era în mod evident îndeplinită condiţia interesului procesual al acţiunii în anularea convenţiei subsecvente de dare în plată.
De altfel, şi considerentele deciziei recurate s-au limitat în mod legal la criticile din apel privind o presupusă omisiune a primei instanţe de soluţionare a excepţiei lipsei de interes.
Recurenţii susţin şi ignorarea de către instanţa de apel a tuturor apărărilor formulate în calea de atac cu privire la încetarea clauzelor de inalienabilitate prin ajungerea la termen a acestora, motiv încadrat din oficiu în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
Potrivit recurenţilor, instanţa ar fi trebuit să procedeze la analiza, pe cale incidentală, a acestor apărări vizând culpa reclamantei în ce priveşte neîncheierea contractelor de vânzare ori ar fi trebuit să suspende judecata până la soluţionarea dosarelor nr. y/3/2014 şi nr. z/3/2014, în care se dezbat aceste probleme litigioase.
Înalta Curte constată că, în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., instanţa de apel a răspuns acestor motive de apel, criticile fiind nefondate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că nu şi-au încetat valabilitatea clauzele prin care s-a instituit interdicţia de înstrăinare a imobilelor la 13 martie 2014, acestea încetând, potrivit voinţei exprese a părţilor doar „la data încheierii actului autentic de vânzare-cumpărare”.
Instanţa de apel a motivat şi că interdicţia de înstrăinare, în această situaţie, nu are caracter perpetuu şi nu este contrară art. 627 alin. (1) C.civ., fiind valabilă până la soluţionarea dosarelor având ca obiect acţiunile pentru pronunţarea unor hotărâri care să ţină loc de contracte autentice de vânzare.
Totodată, a fost înlăturată şi apărarea apelantei referitoare la menţinerea clauzei de inalienabilitate cel mult până la emiterea încheierii de certificare nr. 5/6 mai 2014 de BNP D., în legătură cu care s-a reţinut că reflectă doar existenţa unor divergenţe ale părţilor privind cauzele pentru care nu s-au încheiat contractele în forma autentică, nu şi că părţile s-ar fi desistat cu privire la drepturile conferite de promisiunile de vânzare-cumpărare.
Înalta Curte constată că analiza instanţei de prim control judiciar devolutiv nu este incompletă, concluzia că inalienabilitatea instituită de părţile contractante până la data încheierii actului autentic de vânzare, potrivit art. 627 C.civ., întemeindu-se atât pe conţinutul clauzelor stipulate în promisiunile bilaterale de vânzare, cât şi pe regulile de interpretare a convenţiei prevăzute de art. 1266 C.civ.
Recurenţii invocă şi aplicarea greşită a art. 629 alin. (2), art. 627 alin. (1), art. 1266 şi art. 1270 C.civ., critici încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Acţiunea introdusă de reclamantă în anularea Convenţiei de dare în plată a avut ca fundament încălcarea inalienabilităţii convenţionale stipulate în cuprinsul celor două promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate cu reclamanta în temeiul art. 1669 alin. (1) C.civ., care, potrivit art. 1270 şi art. 629 alin. (2) C.civ., a produs efectul interdicţiei promitentului-vânzător (pârâta B. S.A.) de a înstrăina imobilele – obiect al promisiunilor către pârâtul C.
Înalta Curte reţine că, prin reglementările art. 626 – 629 C.civ., legiuitorul a avut în vedere inalienabilitatea cu caracter real (propter rem), care vizează interzicerea înstrăinărilor cu orice titlu, deci inclusiv prin darea în plată a bunurilor imobile asupra cărora poartă, acestea neputând forma, subsecvent, obiectul convenţiei, inalienabilitatea fiind un impediment absolut în exercitarea dispoziţiei, ca atribut al dreptului de proprietate, raportat la terţ (pârâtul C.) existând doar condiţia opozabilităţii, aspect ce nu a fost contestat.
Reclamanta, fiind cea în favoarea căreia s-a stipulat clauza de inalienabilitate prin promisiune, s-a constatat în mod corect că era îndrituită să ceară anularea acestui act subsecvent de înstrăinare, încheiat cu nesocotirea restrângerii dreptului de dispoziţie prin instituirea clauzelor de inalienabilitate cu privire la suprafeţele de teren de 6.000 m.p. şi respectiv 4.000 m.p, în virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, privind efectele nulităţii faţă de terţi.
Clauza de inalienabilitate are, într-adevăr, vocaţia caracterului temporar, pe care îl recunoaşte, ca atare, şi instanţa de apel prin decizia criticată.
Recurenţii au combătut nulitatea Convenţiei de dare în plată, susţinând că dispoziţia, ca prerogativă a dreptului de proprietate, nu era limitată decât până la momentul în care clauza de inalienabilitate a încetat să îşi mai producă efectele, după acest moment promitenta-vânzătoare fiind liberată de obligaţie să exercite în orice modalitate legală atributele dispoziţiei, fără a mai fi afectată de limitele interdicţiei de înstrăinare.
Cu alte cuvinte, clauza de inalienabilitate, fiind dictată de un interes preexistent, este condiţionată de legitimitatea executării promisiunilor de vânzare-cumpărare.
În acord cu susţinerile recurenţilor, Înalta Curte reţine că legiuitorul subînţelege, de altfel, în orice promisiune de vânzare, potrivit art. 627 alin. (4) C.civ., o clauză de inalienabilitate a bunului, iar durata acesteia este în mod evident în directă corelaţie cu cea a termenului de executare a promisiunii.
Prin urmare, inalienabilitatea durează de la încheierea promisiunii şi până la stingerea dreptului, adică fie prin expirarea termenului stabilit convenţional, fie prin exercitarea dreptului conferit de promisiune, fie prin renunţarea la acest drept.
Promisiunile sinalagmatice de vânzare generează un drept de creanţă corelativ obligaţiei celeilalte părţi de a încheia contractul promis. În ipoteza în speţă, în care la împlinirea termenului convenit, una din părţi refuză încheierea contractului, cealaltă parte poate cere executarea silită a obligaţiei în natură, respectiv prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare.
Raţiunea inalienabilităţii este tocmai prezervarea bunului imobil în patrimoniul promitentului vânzător pentru ca acesta să îşi poată executa obligaţia de a încheia în viitor contractul promis, translativ de proprietate.
Instanţa de apel, prin considerentele deciziei recurate, a statuat asupra aspectelor de fapt esenţiale ale cauzei, în sensul că nu era cazul unei renunţări a reclamantei în favoarea căreia clauza a fost instituită expres, nici al împlinirii unui termen extinctiv stipulat prin înţelegerea părţilor, inalienabilitatea fiind instituită expres „până la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare”, iar pe rolul instanţei, în sensul executării obligaţiilor instituite prin promisiune, sunt înregistrate acţiuni pentru pronunţarea unor hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare care nu au primit o soluţionare definitivă.
Instanţa de apel a constatat, deci, în mod corect că nu îşi încetase efectivitatea clauza de inalienabilitate la data încheierii Convenţiei de dare în plată.
Recurenţii nu au demonstrat nici nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul nesocotirii normelor de drept material privind regulile de interpretare a convenţiei.
Totodată, nu se poate reproşa instanţei de apel că nu ar fi respectat ordinea logică a raţionamentelor, în sensul analizei pe cale incidentală a modalităţii de executare a obligaţiilor părţilor instituite prin promisiunile bilaterale de vânzare în care a fost instituită clauza de inalienabilitate. O asemenea analiză nu se impunea faţă de temeiul acţiunii, îndeplinirea condiţiilor legale privind încheierea contractelor de vânzare a terenurilor nefiind raportată la momentul anterior, reprezentat de încheierea promisiunilor, ci la momentul ulterior, al realizării transferului dreptului de proprietate.
În fine, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., fiind întemeiate criticile recurenţilor, în sensul că, modificând sentinţa şi înlăturând motivele de nulitate relativă care vizau întreaga convenţie de dare în plată ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, convenţia nu putea fi anulată decât în limitele încălcării clauzelor de inalienabilitate, aceasta fiind singura cauză de nulitate analizată şi însuşită de instanţa de apel, respectiv doar în ceea ce priveşte terenurile în suprafaţă de 4.000 m.p şi respectiv 6.000 m.p. care au format obiectul promisiunilor bilaterale de vânzare, potrivit art. 629 alin. (2) C.civ., încheiate de reclamantă cu societatea pârâtă.
Soluţia de anulare a întregii convenţii de dare în plată nesocoteşte fundamentul nulităţii pentru nerespectarea inalienabilităţii unui bun imobil, de sancţionare a încălcării uneia dintre condiţiile de valabilitate privind obiectul actului juridic, în sensul excluderii bunurilor care, în virtutea legii şi prin voinţa părţilor, sunt declarate inalienabile cu caracter temporar, nulitatea fiind reglementată ca o limitare a libertăţii contractuale.
Înalta Curte reţine şi că, de altfel, nulitatea este, în principiu, parţială. Prin efectul sancţionator sunt înlăturate doar efectele legale încălcate, menţinându-se celelalte efecte ale actului juridic.
De asemenea, confirmând criticile recurenţilor, Înalta Curte reţine că efectele nulităţii faţă de terţi trebuie să ţină seama de exigenţa de proporţionalitate cu scopul nulităţii, de repunere a părţilor în situaţia anterioară, fără a se prejudicia nejustificat raporturile dintre părţile actului juridic subsecvent, respectiv darea în plată încheiată de pârâţi.
Prin urmare, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 629 alin. (2) C.civ., ca motiv de anulare a întregii convenţii de dare în plată privind imobilele pentru care nu era instituită o clauză de inalienabilitate, recursul pârâţilor este fondat.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, în temeiul art. 496, art. 497 şi art. 501 C.proc.civ., a fost respins ca nefondat recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi a fost admis recursul principal declarat de pârâţii C. şi Compania B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, care a fost casată și trimisă cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe, în limitele stabilite prin decizia de casare, a apelului pârâţilor, urmând a se stabili şi cheltuielile de judecată.
