Condiţiile cerute de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, pentru a se produce efectele întreruptive de prescripţie, constau în formularea unei cereri de chemare în judecată care să vizeze fondul dreptului subiectiv a cărui acţiune se prescrie, chiar introdusă fiind la o instanţă judecătorească sau organ de arbitraj necompetent şi sub condiţia admiterii acesteia, conform alin. (2) al art. 16 din acelaşi Decret.
Plângerea penală, ce are drept scop antrenarea răspunderii penale, poate fi asimilată unei cereri în sensul dispoziţiilor art.16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 în măsura în care este însoţită de o constituire de parte civilă, adică are ataşată şi acţiunea civilă a persoanei vătămate, întrucât numai aceasta aduce în dezbatere dreptul subiectiv civil, în acest caz neputându-i-se reproşa părţii lipsa de diligenţă în rezolvarea pretenţiilor civile (pentru ca apoi să-i poată fi paralizat demersul prin opunerea efectului prescripţiei).
Prin urmare, cum nu a existat o astfel de constituire de parte civilă a reclamantei în procesul penal nu se poate susţine că a operat efectul întreruptiv de prescripţie, câtă vreme plângerea penală, în sine, nu este asimilată cererii la care fac trimitere dispoziţiile art.16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 03.07.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C. şi D., instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorilor; obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei reprezentând lipsa de folosinţă şi a beneficiului nerealizat ca urmare a exploatării suprafeţei de cca. 145 ha teren arabil cuprinse în Tabel 1 – Dăeni, Tabel 2 – Casimcea şi Tabel 3 – Topolog, începând cu anul agricol 2011 şi până la predarea efectivă a imobilelor; obligarea pârâţilor în solidar la plata, către reclamantă, a echivalentului în lei la data efectuării plăţii a sumei de 5.000 euro/ha teren arabil reprezentând contravaloarea terenurilor preluate în mod abuziv din patrimoniul reclamantei şi transferate către terte persoane în perioada 2011-2019; obligarea pârâtei B. SRL la plata, către reclamantă, a sumei de 27.310,50 lei reprezentând cheltuieli de judecată în dosar nr. x/327/2017.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 952 şi urm. C.proc.civ., art. 1357 şi urm., art. 1531 şi urm. C.civ.
Pârâţii au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru capetele 2 şi 3 ale cererii şi au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.
Prin încheierea nr. 947 din 09.07.2019, s-a respins capătul de cerere privind instituirea sechestrului asigurător.
Prin încheierea din 19.12.2019, s-a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa nr.348 din 19.02.2021, Tribunalul Tulcea, Secţia civilă de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea; a obligat pârâţii la plata, către reclamantă, a prejudiciului în cuantum de 574.453,5 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă; a obligat pârâţii la plata, către reclamantă, a prejudiciului în cuantum de 87.200 lei reprezentând contravaloare terenuri; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata, către reclamantă, a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/327/2017 al Judecătoriei Tulcea; a obligat pârâţii la plata, către reclamantă, a sumei de 13.600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. . la plata, către reclamantă, a sumei de 20 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 199/C din 09.12.2021, Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă a admis apelul pârâţilor împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca fiind prescrise, pretenţiile aferente perioadei 2011 – 02.07.2016; a obligat pârâţii la plata, către reclamantă, a sumei de 276.145 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă; a menţinut celelalte dispoziţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile.
Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi a arătat că prescripţia dreptului la acţiune este reglementată în prezenta cauză de dispoziţiile art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi nicidecum de prevederile noului Cod civil, aşa cum reţine instanţa de apel. Recurenta a cunoscut săvârşirea faptelor ilicite săvârşite de intimaţii pârâţi încă din perioada iunie-iulie 2011, expunerea situaţiei de fapt din cadrul plângerii penale formulate fiind fără echivoc în acest sens.
Astfel, cu ocazia mutării sediului social al recurentei din Tulcea în Bucureşti, în cursul lunii iunie 2011, au fost descoperite transferurile ilicite de terenuri, iar în cursul lunii iulie 2011, asociaţii ale căror semnături au fost falsificate au intrat în posesia înscrisurilor falsificate. Deci, momentul începerii prescripţiei extinctive şi respectiv al cunoaşterii faptelor ilicite, a fost anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. În consecinţă, momentul introducerii plângerii penale este unul ulterior cunoaşterii situaţiei litigioase rezultate din fapta ilicită şi a autorilor acesteia, iar din cuprinsul plângerii penale, care se află anexată la dosar, rezultă inclusiv că părţile semnatare ale plângerii penale au încercat soluţionarea amiabilă a divergentului.
Or, câtă vreme administratorul societăţii reprezenta societatea cu puteri depline, iar în numele societăţii a solicitat explicaţii celor doi infractori cu privire la devalizarea patrimoniului recurentei, acesta a acţionat în numele recurentei, iar actele efectuate constând în demersuri la notarii publici care au autentificat contractele de vânzare-cumpărare, au reprezentat începerea cursului prescripţiei extinctive în cauză. Mai mult, la momentul formulării plângerii penale reprezentanţii recurentei au indicat cu exactitate actele falsificate pe baza cărora au fost săvârşite infracţiunile, faptele ilicite în prezenta cauză, tocmai pentru că anterior au efectuat demersuri în urma cărora au cunoscut persoanele şi faptele ilicite, iar documentele obţinute ca urmare a demersurilor astfel efectuate au fost ataşate plângerii penale. Aceste acţiuni reprezintă, atât în fapt cât şi în drept, întreruperea cursului prescripţiei.
Legea care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune în prezenta cauză este Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, actul normativ care era în vigoare în perioada iunie-iulie 2011, dată la care recurenta, prin organele sale statutare, a cunoscut săvârşirea infracţiunilor şi persoanele responsabile, noul Cod civil producându-şi efectele începând cu data de 01.11-2011, deci ulterior.
Rezultă că instanţa de apel a aplicat greşit legea materială, în sensul că a judecat cauza după un act normativ care nu era aplicabil, respectiv noul Cod civil, în condiţiile în care incidente în cauză erau dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Recurenta solicită trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, dar la o altă curte de apel decât Curtea de Apel Constanţa, referitor la care, în raport de modalitatea de soluţionare a cauzei, există motive de bănuială legitimă de natură să contureze o judecată eronată şi părtinitoare.
Astfel, în considerarea criticilor prezentate, solicită admiterea recursului şi casarea deciziei instanţei de apel.
Recurenţii-pârâţi S.C. B. S.R.L., C. şi D. au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 7, 8 C.proc.civ., formulând următoarele critici:
Instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat (art. 488 alin. 1 pct. 7 C.proc.civ.).
În cauză, temeiul acţiunii formulate a fost reprezentat de dreptul deja presupus a fi fost recunoscut în favoarea intimatei de către instanţa penală prin sentinţa penală nr. 497/2016 (definitivă prin decizia penală nr. 324/2017) pronunţată în dosarul penal nr. 593/327/2014, prin care s-a stabilit existenţa unor fapte ilicite de natură penală şi vinovăţia (penală) a recurenţilor din prezenta cauză. Legând prezenta acţiune civilă de dosarul penal, intimata a fost „scutită” de plata taxei de timbru la valoare şi, în mod eronat, de obligaţia de dovedire a faptei ilicite.
Instanţele anterioare au dat valenţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în favoarea intimatei, însă, au „omis” să dea valenţă juridică şi efectului negativ al autorităţii de lucru judecat în favoarea recurenţilor, permiţând ca recurenţii să fie judecaţi pe latura civilă, a doua oară, în condiţiile existenţei unei soluţii definitive, cu pronunţarea unei hotărâri (decizia civilă nr. 199/2021) care contrazice sentinţa penală nr. 497/2016.
Astfel, într-o interpretare eronată a considerentelor şi dispozitivului sentinţei penale nr. 497/2016, instanţa civilă a procedat la reanalizarea pretenţiilor intimaţilor, într-o procedură exclusiv nouă, cu căi de atac noi şi a stabilit peste şi în contradictoriu cu cele dispuse definitiv de instanţa penală.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, instanţa penală nu a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă a intimatei întrucât aceasta ar fi fost formulată tardiv în procesul penal (şi nu ar exista nicio soluţie pe aceste pretenţii), ci a soluţionat acţiunea civilă faţă de toate persoanele vătămate din dosarul penal şi faţă de fapta penală, considerând-o ca nefondată.
Astfel, faţă de specificul fiecărei infracţiuni cercetate în dosarul penal (infracţiune de pericol, infracţiune de rezultat), în analizarea laturii civile, s-a verificat ce infracţiune s-a reţinut în sarcina fiecărui recurent, posibilitatea de a naşte prejudicii şi existenţa unei forme de acoperire a acestora (renunţare pretenţii/tranzacţie).
Instanţa penală a pronunţat o soluţie pe latură civilă pentru prejudiciul ce ar fi putut fi produs de cele 3 infracţiuni cercetate în speţă, apreciind că nu există prejudiciu generat de faptele de fals. Interpretarea oferită de instanţa penală şi intrată în autoritate de lucru judecat nu se referă la pretenţiile deduse punctual de părţile civile din dosarul penal, ci la efectul material general pe care îl poate produce sau nu infracţiunea în ansamblu. Statuând că infracţiunile de fals nu pot genera prejudicii materiale, efectul se răsfrânge asupra tuturor posibilelor victime, stabilindu-se că nu există prejudiciu nici la momentul pronunţării şi nici pe viitor.
Au mai arătat recurenţii că imposibilitatea anumitor categorii de infracţiuni de a genera prejudicii conduce, implicit, la o inadmisibilitate a acţiunii civile. Pentru fapta reglementată de art. 272 din Legea nr. 31/1990, instanţa a luat act de voinţa părţilor concretizată într-o convenţie de compensare creanţe. Astfel, prejudiciul presupus rezultat din săvârşirea elementului material al infracţiunii reglementate de art. 272 din Legea nr. 30/1990 a fost acoperit/s-a tranzacţionat asupra acestuia prin convenţia de compensare (creanţe reciproce, exigibile).
Modul de soluţionare a pretenţiilor derivate din procesul penal în acest litigiu reprezintă o aplicare expresă a prevederilor art. 23 NCPP care permite părţilor să se înţeleagă, instanţa luând act de voinţa acestora.
În atare condiţii, analizând voinţa intimatei care, prin acţiunea civilă formulată, urmăreşte să schimbe hotărârea instanţei penale prin care deja s-a soluţionat şi acoperit prejudiciul născut din infracţiune, hotărâre intrată în circuitul juridic, cu autoritate de lucru judecat, de mai bine de 4 ani, rezultă că la acest moment există 2 hotărâri potrivnice, dintre care, decizia civilă nr. 199/2021 pronunţată în prezentul dosar încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 497/2016, definitivă prin decizia penală nr. 324/2017 pronunţată în dosarul nr. x/327/2014.
Apreciază recurenţii că, în condiţiile în care, în cadrul cererii de chemare în judecată, pretenţia aferentă capătului 1 de acţiune s-a finalizat cu o soluţie definitivă de respingere (dosar nr. x/88/2019/a1), capetele 2 şi 3 se bucură de autoritate de lucru judecat, soluţia aferentă capătului 5 de acţiune ar trebui să urmeze acelaşi parcurs procesual de respingere.
Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.).
Recurenţii apreciază că a fost încălcat art. 28 alin. 1 C.proc.pen. care statuează că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, respectiv printr-o interpretare per a contrario, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei autorului, în cazul în care se pronunţă altă soluţie decât achitarea/încetarea procesului penal (în speţă, condamnare).
Intimata nu deduce judecăţii un alt prejudiciu, prejudiciu pe care nu l-ar fi avut în vedere/nu exista la momentul pronunţării soluţiilor penale, ci este acelaşi prejudiciu, în aceeaşi componenţă cu cea avută în vedere şi soluţionată de instanţa penală. În aceste condiţii, de aplicare fragmentată a dispoziţiilor legale, întrucât acţiunea intimatei a fost calificată ca fiind o prelungire a laturii civile din dosarul penal, instanţa de apel avea obligaţia de a face aplicarea prevederilor art. 28 NCPC, motiv pentru care, neaplicarea acestuia si menţinerea în circuitul juridic a unei hotărâri neconforme şi contradictorii reprezintă motiv de casare în virtutea prevederilor legale menţionate.
Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.), respectiv art. 998-999 Cod civil vechi.
Recurenţii arată că instanţa civilă a realizat un mix de norme legale procedurale şi substanţiale, toate fiind interpretate într-o variantă eronată, exclusiv în favoarea intimatei. Instanţa de apel apreciază prezenta acţiune ca fiind oprelungire pe latura civilă a dosarului penal, motiv pentru care respinge excepţia timbrajului invocată. Pe fondul cauzei, în schimb, deşi are obligaţia să verifice îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru a susţine obligaţia de plată stabilită în sarcina recurenţilor – identitate de calităţi juridice în raportul de drept procesual penal cu cele de drept procesual civil, fapta ilicită efectiv reclamată, raport de cauzalitate între fapta reclamată şi prejudiciul solicitat, respectiv vinovăţia civilă în cauză, instanţa de apel, printr-o analogie totală, consideră că toate elementele necesare soluţionării acţiunii civile au fost administrate în dosarul penal şi că acţiunea în răspundere civilă delictuală este dovedită.
Existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului pe tărâm penal nu comportă automat legătură de cauzalitate şi vinovăţie în dosarul civil în sarcina tuturor celor ce au dobândit calitatea de pârâţi. Existenţa infracţiunii nu înlătură obligaţia intimatei din prezenta speţă pentru dovedirea legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei şi nici obligaţia instanţei de judecată de a verifica respectarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Dacă s-ar accepta teza îmbrăţişată de instanţa de apel (şi criticată prin cererea de recurs) că acţiunea intimatei este accesorie acţiunii penale, înseamnă că prejudiciul solicitat de intimată are ca izvor fapta penală, fiind rezultatul direct al infracţiunilor cercetate în penal.
Fapta ilicită cercetată în dosarul penal a fost infracţiunea de fals. Prejudiciul cuantificat de intimată ca fiind o lipsă de folosinţă ar trebui să fie rezultatul direct al falsificării unor hotărâri AGA. Or, prin acţiunea de falsificare a hotărârilor AGA, bunurile societăţii intimate nu au ieşit din patrimoniul acesteia. Contractele de vânzare-cumpărare ulterioare nu au fost desfiinţate de instanţa penală ca acte false, ci existenţa infracţiunii a determinat abolirea efectelor juridice pe care acestea le produceau. Actele juridice încheiate, la momentul încheierii acestora, respectau şi îndeplineau toate condiţiile impuse de actualul art.1179 NCC, astfel încât sancţiunea nulităţii (a desfiinţării) nu este consecinţa directă a nerespectării prevederilor referitoare la condiţiile de validitate, ci o aplicare a principiului accesorium sequitur principale.
Aşadar, fapta ilicită de natură infracţională cercetată în dosarul penal nu este aceeaşi cu fapta pentru care se solicită plata prejudiciului în prezenta cauză. În aceste condiţii, fie nu există legătură de cauzalitate între fapta reclamată şi prejudiciul solicitat, ceea ce conduce la respingerea acţiunii introductive, fie fapta reclamată de intimată, nefiind infracţiune,ar fi trebuit, pentru cercetare în litigiul civil, să fie timbrată la valoare, urmând ca, ulterior, pe baza probatoriuluiadministrat şi a excepţiilor invocate, să se aprecieze asupra caracterului ilicit şi întinderii acesteia.
Chiar instanţa de apel recunoaşte şi reţine acest argument în considerentele hotărârii atacate, precizând că, de fapt, fapta ilicită pentru care se solicită prejudiciu nu este fapta de fals şi, deşi a fost învestită cu cercetarea prejudiciului generat de infracţiuni, totuşi se pronunţă prin raportare la alte fapte decât cele pe care intimata şi-a motivat acţiunea.
Or, la acest moment procesual, ţinând cont de principiile care guvernează procesul civil, principiul disponibilităţii şi al rolului activ al judecătorului, instanţa era obligată să se pronunţe exclusiv asupra obiectului dedus judecăţii, în limitele stabilite, neputând să acorde mai mult decât s-a cerut ori altceva decât s-a cerut, iar intimata nu poate realiza nicio modificare la nivelul obiectului dedus judecăţii.
Cerinţa anexată răspunderii civile delictuale presupune ca prejudiciul ce se solicită a fi reparat să fie consecinţa directă a faptei prejudiciabile, iar ultima condiţie a răspunderii civile delictuale, vinovăţia, trebuie constatată din punct de vedere civil, chiar şi în situaţia în care prejudiciul solicitat derivă dintr-o faptă penală. În cauză, pe lângă faptul că prima condiţie a răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită, nu se respectă nici condiţia vinovăţiei întrucât instanţa de apel nu a procedat la o verificare a acestei condiţii prin raportare la cei 3 recurenţi, apreciind constatarea din procesul penal la nivelul vinovăţiei (în sarcina recurenţilor persoane fizice) ca fiind suficientă pentru reţinerea vinovăţiei civile asupra tuturor recurenţilor (inclusiv persoana juridică care nu a figurat în calitate de parte în dosarul penal).
Recurenţii pârâţi solicită admiterea recursului şi casarea în integralitate a deciziei atacate.
Prin întâmpinare, recurenţii-pârâţi au invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului reclamantei, arătând că argumentele deduse judecăţii prin intermediul căii de atac sunt invocate omisso medio şi au intrat deja în autoritate de lucru judecat. Au mai invocat recurenţii şi excepţia lipsei de interes a recursului reclamantei, având în vedere că nemulţumirea acesteia vizează exclusiv legea aplicabilă excepţiei prescripţiei, iar nu soluţia de admitere a acestei excepţii.
Pe fond, au arătat că instanţa de apel a apreciat în mod corect care este legea aplicabilă în materie de prescripţie, respectiv faptul că în cauză nu este incident vreun caz de întrerupere a prescripţiei. Cu privire la solicitarea recurentei-reclamante de aplicarea a dispoziţiilor art. 4973 C.proc.civ., arată că ipoteza învederată de către aceasta nu se circumscrie textului legal menţionat.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora (fiind înlăturată susținerea inadmisibilității recursului reclamantei, față de soluția nefavorabilă dată situației procesuale a acesteia în faza jurisdicțională a apelului, ceea ce îi deschide drept de critică în recurs, fără să se poată considera că a acționat omisso medio, cum fără temei pretind pârâții). Astfel:
1) Recursul reclamantei SC A. S.R.L. a susţinut nelegalitatea soluţiei date pe aspectul excepţiei prescripţiei extinctive cu privire la pretenţiile deduse judecăţii (contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului) în intervalul 2011-2016, pretinzându-se, din perspectiva dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., o greşită aplicare a prevederilor care guvernează materia sub aspectul cauzelor întreruptive de prescripţie, întrucât în speţă ar fi fost incidente dispoziţiile art.16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, iar nu cele ale art. 2.537 pct. 3 C.civ.
Pentru a-şi argumenta critica şi a atrage incidenţa vechii reglementări în materia prescripţiei extinctive, recurenta-reclamantă a arătat că a luat cunoştinţă de săvârşirea faptelor ilicite încă din lunile iunie-iulie 2011, anterior, aşadar, formulării plângerii penale – la 6.10.2011 – şi, implicit, momentului intrării în vigoare a noului Cod civil (1.10.2011), ceea ce ar avea drept consecinţă lipsa de temei legal a soluţiei instanţei de apel care, aplicând dispoziţiile art. 2.537 pct.3 C.civ. şi constatând că în cauza penală nu a existat constituire de parte civilă înseamnă că nu a operat nici efectul întreruptiv al prescripţiei.
Critica este nefondată întrucât prin argumentele formulate recurenta-reclamantă nu face decât să plaseze momentul de început al cursului prescripţiei extinctive la o dată anterioară celei reţinute de instanţa de apel – şi deci, cu situarea şi mai evidentă în afara termenului prescripţiei – fără consecinţele urmărite, pe care le-ar atrage pretinsa aplicabilitate a dispoziţiilor art.16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, potrivit dispoziţiei legale anterior menţionate, prescripţia se întrerupe „prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent”.
Aşadar, cerinţele textului legal, pentru a se produce efectele întreruptive de prescripţie, constau în formularea unei cereri de chemare în judecată care să vizeze fondul dreptului subiectiv a cărui acţiune se prescrie, chiar introdusă fiind la o instanţă judecătorească sau organ de arbitraj necompetent şi sub condiţia admiterii acesteia (conform alin. 2 al art. 16 din acelaşi Decret).
În privinţa plângerii penale, care are drept scop antrenarea răspunderii penale, aceasta a fost asimilată în jurisprudenţă unei cereri în sensul dispoziţiilor art.16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în măsura în care era însoţită de o constituire de parte civilă, adică avea ataşată şi acţiunea civilă a persoanei vătămate, întrucât numai aceasta aducea în dezbatere dreptul subiectiv civil şi deci, nu i se putea reproşa părţii lipsa de diligenţă în rezolvarea pretenţiilor civile (pentru ca apoi să-i poată fi paralizat demersul prin opunerea efectului prescripţiei).
În speţă însă, s-a constatat că nu a existat o astfel de constituire de parte civilă a reclamantei în procesul penal, pentru ca aceasta să poată susţine că a operat efectul întreruptiv de prescripţie, câtă vreme plângerea penală, în sine, nu este asimilată cererii la care fac trimitere dispoziţiile art.16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 (decât, așa cum s-a arătat, în anumite circumstanţe, în care acesteia îi este ataşată şi acţiunea civilă; altminteri, scopul plângerii penale este doar cel al antrenării răspunderii penale).
Aşadar, pretinzând că în cauză ar fi fost aplicabilă vechea reglementare, întrucât ar fi luat cunoştinţă de paguba şi persoana responsabilă de producerea ei la un moment anterior celui reţinut de instanţa de apel, recurenta nu demonstrează nelegalitatea soluţiei, de vreme ce, indiferent de norma incidentă (art. 2.537 pct. 3 C.civ. sau art.16 alin. 1 lit. b din Decretul nr.167/1958), aceasta se situează, raportat la datele factuale ale speţei, în afara exigenţelor textelor legale.
Celelalte aspecte deduse judecăţii de către recurenta-reclamantă vizează, într-o manieră neprocedurală şi inaptă să se circumscrie unor critici de nelegalitate, aprecieri în ce priveşte „calitatea soluţiei care ar contraveni detaliilor cuprinse în materialul probator”, respectiv, calitatea avocaţilor părţii adverse, care ar trezi recurentei „suspiciuni şi motive de bănuială legitimă” (în realitate, recurenta situându-se într-o gravă eroare în legătură cu mijloacele şi căile procedurale prin care poate pretinde şi eventual valorifica asemenea aspecte).
Potrivit considerentelor expuse anterior, critica de nelegalitate formulată fiind găsită nefondată, recursul societăţii reclamante va fi respins ca nefondat.
2) Recursul pârâţilor deduce, de asemenea, judecăţii, critici nefondate.
Astfel, invocând incidenţa art. 488 alin.1 pct. 7 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi susţin încălcarea autorităţii de lucru judecat ataşate sentinţei penale nr.479/2016 a Judecătoriei Tulcea, arătând că nu s-a dat eficienţă efectului negativ al lucrului judecat şi că s-a procedat din nou la soluţionarea aceleiaşi acţiuni civile care făcuse obiectul pretențiilor şi în cauza penală, în care, contrar aprecierii din apel, latura civilă nu a fost lăsată nesoluţionată, ci, în realitate, acţiunea civilă a fost respinsă ca nefondată,
S-a arătat pe de o parte, că instanța penală a constatat, raportat la natura infracţiunilor cercetate, vizând falsul în înscrisuri, că acestea sunt fapte de pericol, nesusceptibile de cauzarea unui prejudiciu material, iar în ce priveşte infracţiunea de folosire a bunurilor societăţii, reglementată de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, că prejudiciul a fost acoperit, instanţa penală luând act de voinţa părţilor concretizată într-o convenţie de compensare a creanţelor.
Susţinerile recurenţilor-pârâţi sunt nefondate, instanța civilă nefiind pusă în situaţia de a judeca pentru a doua oară acţiunea civilă care a fost ataşată celei penale, pentru a se pune problema încălcării principiului non bis in idem, expresie a efectului negativ al autorităţii de lucru judecat.
Astfel, ceea ce a pretins reclamanta în faţa instanței civile a fost contravaloarea lipsei de folosinţă asupra terenurilor de care au dispus pârâţii pe baza unor acte falsificate (desființate în procesul penal), contravaloarea unor terenuri înstrăinate de aceştia unor terţe persoane, precum şi cheltuieli de judecată din dosarul anterior, toate fiind pretenţii care nu s-au constituit în latura civilă a procesului penal.
Că este aşa rezultă cu evidenţă din împrejurarea că societatea reclamantă nu a fost parte civilă în procesul penal, pentru a se putea susţine că a mai formulat aceleaşi pretenţii cărora le-ar fi dat deja rezolvare instanţa penală.
Soluţionarea laturii civile a procesului penal s-a realizat, raportat la infecțiunile de fals, prin desființarea înscrisurilor falsificate (hotărâri ale adunării generale a asociaților, contracte de vânzare-cumpărare), iar în ce priveşte infracţiunea de folosire a bunurilor societăţii, reţinută în sarcina inculpatului D., luându-se act de convenţia de compensare a creanţelor reciproce din 3.04.2012, ceea ce a avut drept consecinţă respingerea pretenţiilor formulate pe acest aspect de partea civilă E.
De aceea, susţinerea recurenţilor, conform căreia latura civilă din procesul penal nu a rămas nesoluţionată, pentru ca astfel să fie admisibil demersul ulterior al S.C. A. SRL în faţa instanţei civile, este una lipsită de pertinenţă, câtă vreme învestirea jurisdicţiei civile s-a realizat cu privire la alte pretenţii decât cele supuse analizei instanței penale.
Astfel, solicitarea vizând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 145,46 ha se constituie în beneficiul nerealizat (lucrum cessans) de către societate, ca urmare a înstrăinărilor frauduloase (pe baza înscrisurilor falsificate întocmite de pârâţi), pretenţie care nu a putut fi formulată decât ulterior desființării respectivelor înscrisuri în procedura judiciară penală şi, de asemenea, ulterior restabilirii situaţiei de carte funciară, prin reintabularea dreptului de proprietate al reclamantei (în urma altui proces civil, desfăşurat între părţi şi finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 2112/2018 a Judecătoriei Tulcea).
De altfel, pârâţii înşişi, criticând legalitatea sentinţei de primă instanţă, arată că singura persoană constituită ca parte civilă în procesul penal a fost E. „care a solicitat prejudiciul de 350.000 euro, reprezentând 16/6% din părţile sociale ale celor două societăţi” şi că „potrivit sentinţei penale nr.479/2016 s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că acest prejudiciu nu are legătură cauzală cu infracţiunile deduse judecăţii, dar trebuie observat că nu are legătură nici cu obiectul cauzei pendinte, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă” şi că „nu există identitate între persoana constituită ca parte civilă şi reclamanta din prezenta cauză, iar pretențiile solicitate în cadrul dosarului penal şi în cauza pendinte sunt distincte”.
Opunerea de către pârâţi a aşa numitei convenţii de compensare reciprocă a creanţelor, valorificată în procesul penal, pentru a se susţine că în felul acesta s-ar fi stins orice pretenţii reciproce ale părţilor nu poate avea semnificaţia şi valenţele arătate de către aceştia.
Pe de o parte, întrucât respectiva convenţie se referă la creanţe născute din încheierea contractelor de vânzare-cumpărare (falsificate) ori de cesiune de antecontracte şi care poate viza prejudiciul efectiv (damnum emergens) iar nu beneficiul nerealizat pretins ulterior.
Pe de altă parte, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, valorificarea respectivei convenţii de compensare în procesul penal s-a realizat în rezolvarea laturii civile avându-l ca titular de acţiune pe numitul E., societatea reclamantă neavând constituire de parte civilă.
De altfel, pârâţii înşişi nu au opus o astfel de apărare în procesul civil – prin întâmpinarea de la prima instanţă sau prin motivele de apel – , abia în recurs înţelegând să se prevaleze, în termenii menţionaţi, de respectiv convenţie de compensare creanţe, ceea ce, o dată în plus, din punct de vedere formal, procedural, face inaptă de consecinţe juridice poziţia exprimată (câtă vreme în faza recursului nu pot fi prezentate apărări noi, care să nu fi fost suspuse dezbaterii şi verificărilor instanţelor de fond).
Cu trimitere la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., recurenții-pârâți au susţinut tot încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale şi a dispoziţiilor art. 28 C.proc.pen. care reglementează elementele asupra cărora se răsfrâng efectele lucrului judecat din penal asupra instanţei civile.
Reluând criticile subsumate motivului prevăzut de art.488 alin.1 pct.7 C.proc.civ. şi arătând că aduc argumente „în completarea acestora”, recurenţii reiterează, în realitate, aspectele legate de identitatea laturii civile a cauzei penale cu acţiunea civilă de faţă, arătând că „intimata nu deduce judecăţii un alt prejudiciu, prejudiciu pe care nu l-ar fi avut în vedere/nu exista la momentul pronunţării soluţiei penale, ci este acelaşi prejudiciu în aceeaşi componentă cu cea avută în vedere şi soluţionată de instanţa penală”.
Separat de inconsecvenţa apărărilor şi poziţiei exprimate pe parcursul procesului (susținând în mod expres şi categoric, când a tins spre o anumită soluţie, pe aspectul timbrajului şi respectiv, al prescripţiei extinctive, că este vorba de un alt prejudiciu, care nu a avut nicio legătură cu dosarul penal, societatea reclamantă neconstituindu-se parte civilă şi totodată, că ar fi vorba despre acelaşi prejudiciu şi latură civilă, pentru a opune efectul negativ al lucrului judecat), se constată caracterul total nefundamentat al criticii, în considerarea argumentelor arătate anterior, în legătură cu deducerea judecăţii civile a unor pretenţii distincte de ele care s-au constituit în latura civilă a procesului penal.
Este nefondată, de asemenea, critica recurenţilor-pârâţi, formulată pe temeiul art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., în sensul că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile de drept material, ale art. 998-999 C.civ., privitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, considerând „printr-o analogie totală, că toate elementele necesare soluţionării acţiunii civile au fost administrate în dosarul penal şi că acţiunea în răspundere delictuală este dovedită”.
În realitate, instanţa de apel realizează o analiză şi verificare jurisdicţională proprie a condiţiilor răspunderii civile delictuale, trimiţând la dezlegările din hotărârea penală doar în măsura necesară identificării situaţiei premisă, care a condus la lipsirea reclamantei de folosinţa bunurilor sale, situaţie determinată de falsificarea de către pârâţii-persoane fizice a unor hotărâri ale adunării generale a asociaţilor şi a unor contracte de vânzare-cumpărare a terenurilor, încheiate în perioada 2010-2011, ceea ce s-a reflectat în situaţia de carte funciară, rectificată abia prin hotărârea judecătorească din 2018.
În acest context, instanţa a făcut distincţia necesară, cu referire la infracţiunile de fals pentru care au fost cercetaţi pârâţii şi care, fiind infracţiuni de pericol nu sunt susceptibile de cauzarea unui prejudiciu material, dar a arătat că nu acestea conturează conținutul faptelor ilicite civile pentru care se solicită, în speţă, antrenarea răspunderii delictuale.
Dimpotrivă, în sarcina pârâţilor au fost reţinute acțiuni ilicite comisive care, grefate pe falsificarea respectivelor înscrisuri, au dus la ieşirea terenurilor din patrimoniul societăţii-reclamante, fără să fi fost încasat vreun preţ reprezentând contraprestaţia și făcând imposibilă folosința efectivă a bunurilor de către proprietar.
De asemenea, în ce priveşte vinovăția, ea nu a fost reţinută cu trimitere la dezlegările instanţei penale, ci pe baza unei analize proprii, constatându-se că pârâţii, în calitatea lor de administratori/asociaţi au cunoscut şi şi-au asumat consecinţele faptelor lor.
Contrar susţinerii recurenţilor analiza privind antrenarea răspunderii civile şi în sarcina persoanei juridice – intimata S.C. B. S.R.L. – s-a realizat distinct, cu referire la dispoziţiile art. 35 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 (ca incident raporturilor juridice ale părților), care obligă însăşi persoana juridică la acoperirea prejudiciului, atunci când „faptele ilicite sunt săvârşite de organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei lor”.
Tot astfel, recurenţii susţin fără temei că nu ar fi îndeplinită cerinţa legăturii de cauzalitate, câtă vreme o asemenea legătură ar presupune ca „prejudiciul să fie rezultatul direct al infracţiunilor de fals cercetate în procesul penal”, infracţiuni care nu sunt producătoare de prejudicii materiale.
În realitate, cum s-a arătat, aceste infracţiuni, sancţionate pe latură civilă prin desfiinţarea înscrisurilor falsificate, au constituit situaţia premisă pentru ca pârâţii să scoată bunurile din patrimoniul reclamantei, cu consecinţa imposibilităţii exploatării acestora şi cu identificarea astfel, a unui prejudiciu constând în contravaloarea lipsei de folosinţă (prerogativă de care a fost lipsit titularul dreptului căruia i s-a restabilit situaţia de carte funciară, în urma unui alt proces civil).
Aşadar, în mod eronat susţin recurenţii – raportat la situația factuală rezultată, căreia i s-a circumscris cauza juridică a pretențiilor formulate – că legătura de cauzalitate ar trebui verificată între faptele ilicite (infracţionale) de fals şi contravaloarea lipsei de folosinţă (prejudiciul reclamat) şi ca atare, constatată inexistenţa unei astfel de relaţii.
În același timp, aspectul învederat, potrivit căruia, dacă fapta reclamată nu este infracţiune, atunci ar fi trebuit, pentru cercetarea litigiului civil, ca acţiunea să fie timbrată la valoare, (ceea ce în speţă nu s-a realizat) nu este unul care să demonstreze nelegalitatea soluţiei cu care să se poată circumscrie unei critici de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 488 C.proc.civ.
Chestiunile privitoare la timbraj vizează cerinţe de ordin formal cenzurabile prin intermediul unor căi de atac specifice (reexaminarea, în condiţiile art.39 din O.U.G. nr. 80/2013) care, neexercitate, nu dau dreptul la formularea de critici care să vizeze caracterul timbrabil prin intermediul recursului, aşa cum s-a statuat, cu valoare de principiu, prin Decizia de recurs în interesul legii nr.7/2014, pronunțată de instanța supremă.
Ca atare, faţă de toate considerentele expuse, criticile pârâţilor au fost găsite nefondate, astfel încât și recursul acestora a fost respins în consecinţă.
