Potrivit art. 2.507 C.civ., „Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită”.
Efectul renunțării la prescripție este indicat de art. 2.510 alin. (1) C.civ., care statuează că „după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel”.
Renunțarea la prescripție poate fi, potrivit art. 2.508 alin. (1) C.civ., expresă sau tacită, iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, ea putând rezulta numai din manifestări neechivoce.
Plata unei părți din datorie ulterior împlinirii termenului de prescripție are, în mod neechivoc, semnificația renunțării tacite la beneficiul prescripției împlinite și că ea produce consecința curgerii unei noi prescripții, de același fel, așa cum rezultă din art. 2.507, art. 2.508 alin. (2) și din art. 2.510 alin. (1) C.civ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 04.12.2017, reclamantul Municipiul Slatina a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumelor de 6.952.840,60 lei, reprezentând dividende neachitate și de 1.760.612 lei, cu titlu de accesorii aferente, calculate până la 16.06.2017, dar și la plata în continuare a acestora, până la achitarea integrală a debitului; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei să verse sumele direct în fondul de întreținere, înlocuire și dezvoltare (IID).
Întrucât la 20.12.2017 pârâta a virat suma de 3.556.713 lei, reclamantul a precizat că valoarea debitului principal s-a diminuat la 3.386.128 lei.
Prin sentința nr. 168/12.03.2019 pronunțată de Tribunalul Olt, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost admisă în parte cererea, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumelor de 3.386.128 lei, reprezentând dividende neachitate și de 1.971.980 lei, cu titlu de accesorii aferente, calculate până la 20.12.2017, dar și la plata în continuare a acestora, până la achitarea integrală a debitului; de asemenea, a mai fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe a fost respins, prin decizia nr. 654/17.09.2019 a Curții de Apel Craiova, Secția a II-a civilă.
Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, afirmând că instanța de apel a aplicat greșit și a încălcat legea; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea memoriului, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2.507-2.508 C.civ., respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 2011-2013.
Având în vedere caracterul de pretenții contractuale civile ale dividendelor datorate acționarilor, indiferent de structura capitalului social și de aplicabilitatea dreptului comun, a subliniat că acțiunea în pretenții având acest obiect este supusă termenului general de prescripție de 3 ani, stabilit de art. 2.517 C.civ. Totodată, a arătat că dividendele datorate Statului, în calitatea sa de acționar, trebuie plătite în 60 de zile de la termenul prevăzut de lege pentru depunerea situațiilor financiare anuale, așa încât a precizat că pentru dividendele aferente anilor 2011, 2012 și 2013 termenul de plată s-a împlinit la 30 iulie 2012, 30 iulie 2013 și 30 iulie 2014, date de la care a început să curgă și termenul de prescripție, care s-a împlinit la 30 iulie 2015, 30 iulie 2016 și 30 iulie 2017, date situate anterior formulării cererii de chemare în judecată. Deși acest aspect a fost necontestat, recurenta a afirmat că în mod nejustificat instanțele de fond au reținut faptul că ar fi renunțat la beneficiul prescripției, ca efect al art. 2.507 C.civ.
Subliniind că nu a renunțat expres la prescripție, a apreciat că în mod nelegal instanțele devolutive au asimilat unei renunțări tacite la prescripție plățile efectuate în anul 2017, cu toate că ele fuseseră făcute ca urmare a unor controale ale Curții de Conturi și a deciziilor emise în urma acestora, adică nu în mod benevol, ci în executarea unor obligații stabilite printr-un act administrativ, astfel încât a arătat că nu a existat o manifestare neechivocă din partea sa pentru a se aprecia că există o renunțare tacită la beneficiul prescripției.
A doua critică, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, vizează aplicarea greșită a Legii nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 198/2005, recurenta susținând că nu avea obligația de plată a dividendelor pentru perioada în care se derula contractul de delegare de gestiune.
Astfel, a arătat că reclamantul, în calitate de acționar majoritar, este cel care a dispus în acest sens, prin art. 21.5 din actul constitutiv, iar dacă prima instanță nu s-a pronunţat asupra acestor apărări, analizând doar susținerile privind contractul de delegare de gestiune, nu și cele din actul constitutiv, instanța de apel a analizat atât prevederile actului constitutiv, cât și pe cele ale contractului de delegare de gestiune și a conchis că s-ar aplica cu prioritate contractul de delegare, fără însă să evalueze ultima voință a părților contractuale și fără să explice motivul pentru care contractul de servicii s-ar aplica prioritar față de actul constitutiv al societății.
Recurenta a mai susținut că a solicitat în subsidiar schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în parte a petitului privind acordarea dobânzii legale, ca o aplicare a regulilor din materia răspunderii civile și în special a art. 1.531 C.civ. și art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, arătând, sub acest aspect, că nu putea să folosească suma de bani decât pentru o perioadă limitată (cinci zile). De altfel, a precizat că este supusă prevederilor O.U.G. nr. 198/2005, iar acționarii au stabilit prin două acte juridice cu forță obligatorie pentru ambele entități ca sumele să fie vărsate direct contul deschis conform O.U.G. nr. 198/2005. În consecință, a afirmat că neplata dividendelor nu putea să prejudicieze acționarii, deoarece plata oricum trebuia efectuată în fondul IID, iar nu în conturile acționarilor; or, pentru angajarea răspunderii, era necesară întrunirea condiției existenței unui prejudiciu, condiție care nu este îndeplinită sau este îndeplinită doar pentru perioada de cinci zile lucrătoare prevăzută de art. 6 din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 198/2005.
Totodată, a invocat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1605 din 18 februarie 2014, prin care Judecătoria Slatina a respins acțiunea formulată de către unul dintre acționarii recurentei privind plata dividendelor aferente anilor 2009-2012 cu motivarea că prin actul constitutiv și contractul de delegare a gestiunii părțile au decis ca dividendele să fie vărsate direct în fondul IID.
La 17.02.2020, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; niciuna dintre părți nu și-a prezentat punctul de vedere.
Recursul a fost admis în principiu la 07.10.2020, stabilindu-se un termen în ședință publică, în vederea soluționării lui.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (…)”.
Prima critică expusă în recurs vizează modalitatea în care curtea de apel a confirmat dispoziția primei instanțe, care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că sunt întrunite condițiile art. 2.507 și 2.537 C.civ.
Recurenta, societate al cărei acționar majoritar este intimatul, nu contestă neîndeplinirea obligației de plată a dividendelor.
Dacă prin cererea de chemare în judecată, reclamantul-intimat a solicitat ca pârâta-recurentă să fie obligată la plata dividendelor aferente perioadei 2011-2015 și a accesoriilor, în urma plății parțiale efectuate de către aceasta din urmă, a depus la dosar la 22.01.2019 o cerere adițională prin care a pretins ca pârâta-recurentă să fie obligată la plata dividendelor aferente perioadei 2013-2016 și a accesoriilor.
Din această perspectivă, în mod nejustificat recurenta aduce în discuție prescripția dreptului la acțiune „pentru pretențiile aferente perioadei 2011-2013”, deoarece, ca efect al disponibilității manifestate prin cererea adițională, pretențiile aferente anilor 2011 și 2012 nu au mai format obiect al judecății.
Prin urmare, controlul de legalitate urmează să fie restrâns doar la pretențiile aferente anului 2013.
Înalta Curte reține că prescripția dreptului la acțiune, în sens material, pentru plata dividendelor începe să curgă de la expirarea a 60 de zile de la termenul prevăzut de lege pentru depunerea situațiilor financiare anuale, astfel încât pentru dividendele aferente anului 2013, se împlinise la 30.07.2017, anterior formulării, la data de 04.12.2017, a cererii de chemare în judecată.
După cum au reținut instanțele devolutive, recurenta a comunicat intimatului că prin ordinul de plată nr. 1806/20.12.2017 a virat suma de 3.566.713 lei, cu titlu de dividende, raportul de expertiză fiscală evidențiind că o parte din această sumă, respectiv 490.270 lei, a fost achitată cu titlu de dividende aferente anului 2013. De atfel, acesta este și motivul pentru care în cererea adițională reclamantul-intimat a precizat că pretinde dividendele aferente anului 2013 nu în totalitate, ci în parte.
Așadar, plata parțială a fost făcută după împlinirea termenului de prescripție.
Potrivit art. 2.507 C.civ., „Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită”.
Iar efectul renunțării la prescripție este indicat de art. 2.510 alin. (1) C.civ., care statuează că „după renunțare,începe să curgă o nouă prescripție de același fel”.
Renunțarea la prescripție poate fi, potrivit art. 2.508 alin. (1) C.civ., expresă sau tacită, iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, ea putând rezulta numai din manifestări neechivoce.
Fără să conteste plata parțială a dividendelor corespunzătoare anului 2013, recurenta a susținut că o atare împrejurare nu are semnificația unei renunțări tacite la prescripție, pentru că nu a efectuat plățile în mod benevol, ci în executarea unor obligații stabilite prin actul administrativ al Curții de Conturi.
Or, o atare susținere, așa cum în mod just a observat și instanța de apel, este nefundamentată probator. Și, în contra a ceea ce a afirmat recurenta, prima instanță nu a reținut că toate plățile ar fi fost efectuate în executarea obligațiilor stabilite în actul de control fiscal, ci doar că unele ar fi fost făcute „în timpul controlului”, iar altele ulterior.
În acest context factual, aprecierea recurentei, în sensul că nu ar fi fost util să dovedească că a făcut plata în executarea obligației stabilite de Curtea de Conturi, ține de propria sa conduită procesuală, pe care a ales s-o prezinte în proces, dar ea nu poate contura nelegalitatea deciziei care formează obiect al recursului de față.
De aceea, Înalta Curte apreciază, în deplin acord cu instanțele anterioare, că plata unei părți din datorie ulterior împlinirii termenului de prescripție are, în mod neechivoc, semnificația renunțării tacite la beneficiul prescripției împlinite și că ea produce consecința curgerii unei noi prescripții, de același fel, așa cum rezultă din art. 2.507, art. 2.508 alin. (2) și din art. 2.510 alin. (1) C.civ.
Așa fiind, prima critică a recurentei nu este fondată.
A doua critică este centrată pe teza că obligația de plată a dividendelor era suspendată atât timp cât contractul de delegare de gestiune se afla în derulare.
Reținând că recurenta este un operator regional, care beneficiază de finanțare nerambursabilă din partea Uniunii Europene, având ca acționari mai multe unități administrativ-teritoriale, instanțele devolutive au constatat incidența prevederilor O.U.G. nr. 198/2005, care a instituit un fond de întreţinere, înlocuire şi dezvoltare a fiecărui obiectiv de investiții (în continuare, fondul IID), reglementându-i condițiile de constituire, alimentare şi utilizare.
Mecanismul stabilit prin Normele cuprinse în anexa la O.U.G. nr. 198/2005 presupune ca în cazul operatorilor regionali, toate unitățile administrativ-teritoriale care au calitatea de acționari să vireze în fondul IID sumele egale cu dividendele de la societatea comercială cu capital integral sau majoritar de stat, care beneficiază de finanțare nerambursabilă din partea Uniunii Europene.
Potrivit art. 21.5 din actul constitutiv al S.C. A. S.A., „Profitul net se va reinvesti sau se va aloca pentru fondul IID prevăzut de O.U.G. nr. 198/2005, conform hotărârii Adunării Generale. Societatea nu va distribui dividende pe durata executării Contractului de Delegare”.
În egală măsură, în art. 39 din contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare, încheiat de Asociația de Dezvoltare Intercomunitară „B.”, în calitate de autoritate delegantă, acționând în numele mai multor unități administrativ-teritoriale, printre care și Municipiul Slatina, și recurentă, în calitate de operator, părțile au agreat ca, pentru a scurta mecanismul de circulație a fondurilor și pentru a asigura eficientizarea procesului de rambursare a împrumuturilor și realizarea de investiții din surse proprii, întregul profit de distribuit să fie vărsat direct în fondul IID. În caz contrar, autoritatea delegantă ar fi trebuit să verse într-un cont special pus la dispoziția operatorului, în termen de 5 zile de la încasare, sumele primite cu titlu de dividende de la operator, pentru ca acesta din urmă să le utilizeze pentru finanțarea unor activități specifice, indicate în mod detaliat în cuprinsul aceleiași clauze.
Prevalându-se de clauza cuprinsă în art. 21.5 din actul constitutiv, recurenta a arătat că nu datorează dividende pe durata executării contractului de delegare, dar Înalta Curte subliniază că demersul judiciar inițiat de reclamantul-intimat nu are ca finalitate obținerea dividendelor pentru sine, ci în vederea virării către fondul IID a sumelor egale cu dividendele încasate de la recurentă, potrivit mecanismului stabilit de Normele privind constituirea, alimentarea și utilizarea fondului IID, cuprinse în anexa la O.U.G. nr. 198/2005, prezentat mai sus.
Or, trebuie făcută distincția între profitul net, care potrivit acestui mecanism legal trebuie virat în fondul IID, dacă nu este reinvestit, și dividend, definit de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca o cotă-parte din profit ce se plătește fiecărui asociat.
Așa fiind, înțelegerea părților, consemnată în art. 21.5 din actul constitutiv, este aceea ca acționarilor să nu li se distribuie o cotă-parte din profit (dividende), fără ca interpretarea ei să conducă spre eludarea obligației legale de virare a sumei datorate, respectiv încasate cu acest titlu către fondul IID, obligație reluată și în art. 39 din contractul de delegare, evocat în cele ce preced.
În acest context, este util a se sublinia și faptul că opțiunea intimatului, de a nu parcurge mecanismul simplificat, care presupunea ca întregul profit să fie vărsat direct în fondul IID, nu poate să fundamenteze concluzia nelegalității deciziei, care trebuie înțeleasă în sensul expus anterior, în sensul că sumele nu au fost acordate intimatului în scopul sporirii patrimoniului propriu, ci, în mod lipsit de echivoc, în vederea îndeplinirii obligației de a le vira către fondul IID.
De aceea, admiterea recursului nu ar aduce niciun beneficiu autoarei lui, de vreme ce în rejudecare, considerentele deciziei de față, de care instanța ar fi ținută, ar releva că și cererea subsidiară, care acordă eficiență mecanismului simplificat, ar fi fost fondată. Cu alte cuvinte, recurenta este datoare să achite suma în discuție, în vederea virării către fondul IID, fiind irelevant dacă face plata direct către fond sau către intimat, care ulterior o va vira în respectivul fond.
Prin urmare, nici critica privind soluția dată pretențiilor accesorii nu este întemeiată, căci atât timp cât suma va fi transferată fondului IID, dobânda va fi, la rândul ei, virată în același fond; de aceea, este lipsit de importanță că intimatul nu putea folosi suma decât o perioadă limitată, pentru că nu el este cel care, în cele din urmă, va beneficia de dobânda la plata către recurenta a fost obligată. Și atât timp cât obligația de plată a sumei către fondul IID nu a fost îndeplinită la scadență, acordarea dobânzilor nu pentru o perioadă de 5 zile, ci până la stingerea debitului principal nu constituie o dispoziție contra legii, ci una care respectă prevederile art. 1.531 C.civ. și pe cele ale O.G. nr. 13/2011.
Aceleași considerente conduc spre caracterul nefondat și al susținerii privind pretinsa încălcare a puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1605/18.02.2014 a Judecătoriei Slatina, căci stabilirea unui mecanism simplificat nu-l privează pe intimat de dreptul de a promova o acțiune de genul celei care formează obiect al dosarului de față, în vederea îndeplinirii obligației de virare a sumelor către fondul de întreţinere, înlocuire şi dezvoltare.
Având în vedere argumentele anterior expuse, Înalta Curte a reținut că motivele invocate de recurentă nu au aptitudinea de a contura nelegalitatea deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
