Instanțele de judecată nu pot lăsa neaplicată Decizia ÎCCJ privitoare la aplicarea legii mai favorabile în materia întreruperii cursului prescripției răspunderii penale în limitele rezultate din hotărârea CJUE din 24 iulie 2023

În Monitorul Oficial Partea I, Nr. 697/18.VII.2024 a fost publicată Decizia Nr.37 din 17 iunie 2024 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Instanțele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripției, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU? 

În consecință, Înalta Curte a stabilit că:

1. Instanțele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a).

2. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se va aplica în condițiile stabilite de aceasta și actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.

În motivarea deciziei Înalta Curte arată că întrebarea adresată de instanța de trimitere a fost formulată în contextul în care, anterior, prin două decizii ale Curții Constituționale a României, dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, referitoare la întreruperea curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale, au fost declarate neconstituționale, iar legea penală astfel sancționată nu a mai prevăzut posibilitatea întreruperii curgerii termenului de prescripție (cu consecința curgerii unui nou termen — prescripția specială), singura formă de prescripție a răspunderii penale rămasă în fondul activ al legislației fiind prescripția generală.

Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 297 din 26 aprilie 201811 s-a constatat că soluția legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională, deoarece dispozițiile legale sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării și pedepsei, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragraful 31).

Ulterior, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 202212, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a sancționat unica soluție legislativă pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative, ci, prin efectele pe care le produce, împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau.

În absența intervenției active a legiuitorului, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu a mai conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. A rezultat, așadar, din considerentele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 că Decizia nr. 297/2018 a alterat activitatea substanțială a normei unice prevăzute de lege, în sensul că, până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

Contextul în care fondul normativ intern privind întreruperea prescripției răspunderii penale a fost reconfigurat prin cele două decizii ale Curții Constituționale a fost urmat de pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 202213, prin care s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din Codul penal.

Instanța supremă a reținut prin decizia mai sus menționată că în dreptul român, potrivit jurisprudenței obligatorii a Curții Constituționale, prescripția răspunderii penale este considerată o instituție de drept material și, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigențelor care derivă din principiul legalității incriminării și pedepsei, în acest sens făcând trimitere la Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale, care a inclus în mod explicit în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și pedepsei normele care reglementează prescripția răspunderii penale, reținând astfel că standardul național de protecție circumscris exigențelor ce derivă din acest principiu este superior celui consacrat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, potrivit art. 20 din Constituția României, republicată, și astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013), „este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluționare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puțin severe și că, dincolo de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituția României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile”. În același timp, „consecința includerii în dreptul național a normelor în materia prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării rezidă în obligația autorităților judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conținutul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinței ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă”.

Ulterior acestor decizii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat Hotărârea din 24 iulie 2023 (Marea Cameră), în Cauza C-107/23 PPU (Lin), prin care a stabilit că art. 325 alin. (1) din TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de invalidarea dispozițiilor legale privind întreruperea termenului prescripției penale.

În esență, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că situația juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală generează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă, care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, or, existența unui asemenea risc constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele art. 325 alin. (1) din TFUE și ale art. 2 alin. (1) din Convenția PIF.

Întrebarea adresată de instanța de trimitere este una tranșantă, respectiv se solicită instanței supreme să răspundă dacă instanța va lăsa neaplicat standardul național de protecție a drepturilor fundamentale, reprezentat de aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile — mitior lex —, în interpretarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea din 24 iulie 2023 (Marea Cameră) în Cauza C-107/23 PPU (Lin), cu alte cuvinte dacă instanța va lăsa neaplicată legea mai favorabilă care permite ca efectele lipsei unor cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale să retroactiveze la acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018).

În realitate, argumentele dezvoltate în încheierea de sesizare a instanței de trimitere, în favoarea atât a unui răspuns afirmativ, cât și a unuia negativ la întrebarea adresată, se constituie în tot atâtea întrebări intermediare care au stat la baza întrebării finale și care sunt apreciate ca fiind pertinente din perspectiva analizei ce se impune a fi efectuată.

În același timp, se constată că răspunsul la o atare întrebare presupune, în mod necesar, examinarea, pe de o parte, a argumentelor Curții de Justiție a Uniunii Europene redate în Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunțată în Cauza C-107/23 PPU, iar, pe de altă parte, a standardului de protecție a drepturilor fundamentale reprezentat de principiul legalității incriminării și a pedepsei, în componenta privind aplicarea neretroactivă a legii penale mai severe, cu corolarul acestuia mitior lex, astfel cum este configurat în ordinea constituțională română, în art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 49 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Se reține astfel că hotărârea din Cauza C-107/23 PPU a fost pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ca urmare a unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță din România, vizând interpretarea dispozițiilor art. 325 alin. (1) din TFUE, a art. 2 alin. (1) din Convenția PIF și a art. 49 alin. (1) din Cartă, instanța de trimitere întrebând dacă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale Curții Constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală, din cauza unei încălcări a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, precum și, pe de altă parte, o decizie a instanței supreme a statului membru menționat, din care reiese că normele care reglementează aceste cauze de întrerupere, astfel cum decurg din această jurisprudență constituțională, pot fi aplicate retroactiv ca lege penală mai favorabilă (lex mitior) pentru a repune în discuție hotărâri definitive de condamnare, în condițiile în care aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescrierii răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Cu titlu prealabil, se reține că este de netăgăduit obligația instanțelor de judecată de a respecta și aplica hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în interpretarea dispozițiilor de drept unional care au efect direct, precum sunt cele din Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunțată în Cauza C-107/23 PPU, precum și de a asigura aplicarea prevalentă a dispozițiilor dreptului unional în limitele de competență ale Uniunii Europene.

Hotărârea din 24 iulie 2023 (Marea Cameră) în Cauza C-107/23 PPU (Lin) a fost pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în baza dispozițiilor art. 325 alin. (1) din TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția adoptată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (Convenția PIF), și celor trei protocoale adiționale ale acesteia.

Este de menționat că după ce o perioadă îndelungată în evoluția dreptului european a existat doar dimensiunea administrativă a protecției intereselor financiare ale Uniunii, determinată de împrejurarea că dimensiunea penală a protecției intereselor financiare nu a făcut parte din competențele Uniunii (Comunităților), ulterior Tratatului de la Maastricht din 1992, în cadrul pilonului al III-lea interguvernamental, a început să se manifeste și dimensiunea penală a protejării intereselor financiare ale construcției europene.

Necesitatea incriminării fraudelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene a fost prevăzută în Convenția adoptată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, în preambulul Convenției făcându-se referire la criteriile stabilite pe cale jurisprudențială de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în Cauza Comisia împotriva Republicii Elene, în materia combaterii fraudelor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, respectiv caracterul efectiv, proporțional și disuasiv al sancțiunilor ce trebuie aplicate.

Convenția PIF a prevăzut în cuprinsul dispozițiilor art. 1 și 2 norme minime de armonizare în ceea ce privește definirea fraudelor împotriva intereselor financiare și a sancțiunilor aplicabile, acestea din urmă trebuind să fie efective, proporționale și disuasive cel puțin în cazurile de fraudă gravă, apreciată ca fiind o fraudă de cel puțin 50.000 de euro.

România a devenit parte la Convenție și la cele trei protocoale ale sale prin efectul punctului 3 al anexei 1 la Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană. Decizia Consiliului din 6 decembrie 2007 privind aderarea Bulgariei și a României la Convenția adoptată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, laProtocolul din 27 septembrie 1996, la Protocolul din 29 noiembrie 1996 și la cel de-al doilea Protocol din 19 iunie 1997 (2008/40/JAI), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 9 din 12 ianuarie 2008, a luat act despre acest fapt.

Ca urmare a Tratatului de la Lisabona, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene consacră, în art. 325 intitulat „Combaterea fraudei”, principiile fundamentale ale acțiunii Uniunii Europene și a statelor membre în materia luptei împotriva faptelor ilicite ce cauzează sau pot cauza prejudicii Uniunii. Aceste principii sunt: combaterea efectivă și echivalentă a fraudelor14 (cel de-al doilea concept fiind cunoscut și sub denumirea de principiul asimilării15) și principiul cooperării loiale16. Cristalizarea lor în timp s-a produs pornind de la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, începând cu hotărârea pronunțată în așa-numita „Cauză a porumbului grecesc”17. Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007, a fost ratificat de România la 4 februarie 2008 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009.

Din dispozițiile anterior menționate se desprinde cu evidență ideea că, deși nu reprezintă o competență exclusivă a Uniunii Europene din punctul de vedere al principiului atribuirii de competențe, protecția intereselor financiare este un domeniu prioritar de acțiune al acesteia, iar din formularea art. 310 alin. (6) din TFUE rezultă că în materia combaterii fraudei și a altor activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, ca parte a unui concept mai larg de protecție a intereselor financiare, există o competență partajată a Uniunii Europene cu statele membre.

În Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunțată în Cauza C-107/23 PPU (pct. 80), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că edictarea unor sancțiuni penale în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii, în special a perceperii corecte a acestor venituri, ține de o competență partajată între Uniune și statele membre, în sensul art. 4 alin. (2) din TFUE (în acest sens fiind indicată și Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 43).

În continuare, reținând competențele Uniunii Europene în stabilirea normelor minime privind incriminarea fraudelor împotriva intereselor financiare ale acesteia și a sancțiunilor aplicabile (cu precizarea că prin Convenția PIF s-a prevăzut doar aplicarea de sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive, nu și cuantumul acestora, astfel de norme minime de armonizare fiind introduse ulterior, prin Directiva 2017/1.371), se constată că, potrivit dispozițiilor art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii asigură interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Prin urmare, concluzia care se desprinde de aici este aceea că interpretarea pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene o dă dispozițiilor de drept al Uniunii cu privire la obligația statelor membre de a combate în mod eficient frauda și alte acțiuni ilicite care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene se impune statelor membre și deci autorităților acestora, legislative sau judecătorești, cu necesitate.

În hotărârea pronunțată, pe baza informațiilor transmise de instanța de trimitere (pct. 91), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că situația juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală generează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale. Or,existența unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele art. 325 alin. (1) din TFUE și ale art. 2 alin. (1) din Convenția PIF, astfel cum au fost amintite în hotărâre (pct. 91).

Cât privește obligațiile impuse instanțelor naționale, după ce în prealabil Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat o obligație de principiu pentru acestea, ca, în conformitate cu art. 325 alin. (1) din TFUE și cu art. 2 alin. (1) din Convenția PIF, să lase neaplicate deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într-un număr mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (pct. 98) și, în același timp, de a lăsa neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în măsura în care această decizie permite invocarea prescripției răspunderii penale, în temeiul efectelor deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), amplificând riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni (pct. 99), în concret, după ce a analizatcompatibilitatea acestei obligații impuse instanțelor cu protecția drepturilor fundamentale, a statuat asupra obligației instanțelor de a lăsa neaplicat standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Se constată că argumentele care au fundamentat această soluție pun în evidență analizarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, separat, sub diferitele sale cerințe, respectiv previzibilitatea și precizia legii penale, pe de o parte, și aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, pe de altă parte. Aceasta, întrucât, în procesul de evaluare a conformității normelor cu dreptul Uniunii Europene, folosind informațiile și explicațiile instanței de trimitere, Curtea a reținut următoarele: „Contrar standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanței de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere a actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puțin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere a unor acte de procedură efectuate chiar și înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.” (pct. 122)

În concret, reținând că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor impune ca dispozițiile legii penale să asigure accesibilitatea și previzibilitatea în ceea ce privește atât definiția infracțiunii, cât și stabilirea pedepsei, iar precizia legii penale presupune ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele, condiție apreciată ca fiind îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, pornind de la textul dispoziției pertinente, și, la nevoie, cu ajutorul interpretării care îi este dată de instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că: atunci când a statuat, într-o primă etapă, că legiuitorul român a încălcat principiul constituțional al previzibilității și preciziei legii penale prin faptul că a permis ca actele de procedură să întrerupă termenul de prescripție a răspunderii penale chiar dacă aceste acte nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, Curtea Constituțională din România a aplicat un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care vine în completarea protecției împotriva arbitrarului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securității juridice. Ea a aplicat un astfel de standard național de protecție a drepturilor fundamentale și atunci când, într-o a doua etapă, a constatat, în esență, că lipsa unei intervenții a legiuitorului român pentru a înlocui dispoziția din Codul penal referitoare la întreruperea acestui termen, declarată neconstituțională, a dat naștere unei noi situații lipsite de claritate și de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constituțional (pct. 115).

Prin urmare, a concluzionat că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicată jurisprudența națională rezultată din cele trei decizii, conform art. 325 alin. (1) din TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția PIF, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile menționate se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv regimul de prescripție referitor la infracțiuni (pct. 118); aceasta, deoarece acest standard se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere a actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 (pct. 122).

În schimb, apreciind că, în conformitate cu art. 49 alin. (1) din Cartă, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) presupune ca, în cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, să se aplice aceasta din urmă, ceea ce ar implica în mod necesar o succesiune de regimuri juridice în timp și o schimbare de poziție, fie în ceea ce privește calificarea penală a faptelor, fie în ceea ce privește pedeapsa, și în plus, reținând că normele care reglementează prescripția în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al art. 49 alin. (1) din Cartă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că aplicarea acestui standard de protecție pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii Europene (pct. 108, 123).

Ca urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a concluzionat că instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționarea pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.

Reținând că obligația lăsării ca neaplicat privește standardul de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex), acesta făcând, de altfel, și obiectul întrebării prealabile, analiza va purta în continuare asupra acestui principiu de rang constituțional, asupra consecințelor pe care le-ar presupune încălcarea sa și, în special, așa cum și instanța de trimitere se întreabă, dacă posibilitatea lăsării lui neaplicate în baza interpretării pe care Curtea de Justiție o dă unor dispoziții de drept al Uniunii nu ar genera o nouă imprevizibilitate în aplicarea legii. În același timp, analiza va purta în mod necesar și asupra includerii normelor referitoare la curgerea termenului de prescripție și, inclusiv, la întreruptibilitatea acestuia în domeniul de aplicare a principiului legalității infracțiunii și a pedepsei, în special în componenta corolarului acestuia mitior lex.

Se reține că asupra naturii juridice a prescripției răspunderii penale, în ansamblul său, și a întreruperii curgerii termenului de prescripție, în mod particular, instanța supremă s-a pronunțat anterior prin Decizia nr. 2.185/1970 (a fostului Tribunal Suprem), Decizia nr. 2/2014 și Decizia nr. 67/2022 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, obligatorii pentru instanțele naționale, atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și considerentele pe care se sprijină.

Incidența principiului mitior lex în ceea ce privește actele întreruptive de prescripție a fost analizată de fostul Tribunal Suprem, în împrejurarea succesiunii de legi penale reprezentând codurile penale din 1936 și 1968. Deosebit de relevantă în acest sens este Decizia fostului Tribunal Suprem nr. 2.185/1970, care, examinând caracterul de lege mai favorabilă al Codului penal din 1936 sau al Codului penal din 1968, a arătat că „este mai favorabilă legea nouă, dacă prevede condiții mai restrictive în ceea ce privește actele procesuale care au ca efect înlăturarea prescripției. Potrivit legii noi, întrerup cursul prescripției numai actele procesuale care potrivit legii trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului, și nu orice act procesual, ca în legea anterioară18.” Situația juridică analizată de Tribunalul Suprem în decizia pronunțată este identică cu cea care a rezultat în urma pronunțării celor două decizii ale Curții Constituționale, nr. 297/2018 și nr. 358/2022, având în vedere că sub imperiul Codului penal din 1936 aveau efect întreruptiv de prescripție orice acte de urmărire sau de instrucție, iar potrivit Codului penal din 1968, numai cele care se comunicau învinuitului sau inculpatului.

Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 2/201419, a reținut că prescripția este o instituție aparținând dreptului penal și, prin urmare, „în privința acestei materii nu se impunea instituirea unor dispoziții tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 13 din vechiul Cod penal, legislația prevede soluția de urmat în cazul conflictului de legi”. Mai mult, a reținut că, „având în vedere și împrejurarea că modul de reglementare a prescripției răspunderii penale prin dispozițiile art. 153—156 din noul Cod penal nu diferă de cel stabilit de vechiul Cod penal în art. 121— 129, se poate afirma cu certitudine că prescripția răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanțial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex”.

Prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în urma unei analize laborioase a tradiției constituționale, a doctrinei și a jurisprudenței naționale și europene, s-a reținut că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din Codul penal.

Cu referire expresă la întreruperea prescripției răspunderii penale, reținând că aceasta aparține dreptului substanțial, cu consecința incidenței principiului mitior lex, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „Având în vedere delimitarea efectelor prescripției răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.092/2012, într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale și, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale, se reține că, la rândul său, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul își poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, și un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate. Cele două efecte nu se confundă și nu sunt reglementate de aceleași categorii de norme legale. În consecință, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condițiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza, la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripției. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripției este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripției penale. Or, așa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripție, care produce consecința prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.”

Relevante sunt, în afara considerentelor proprii ale instanței supreme, valorificările în cuprinsul deciziei de mai sus, ale jurisprudenței Curții Constituționale, jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la delimitarea dintre normele de drept material și cele de drept procesual, din perspectiva domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale privind principiul legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege ), precum și trimiterile la Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C42/17 („Taricco 2”). De asemenea, sunt relevante trimiterile la opiniile doctrinare, mai vechi și mai noi, care confirmă natura juridică a prescripției și a întreruperii sale ca fiind instituții de drept penal, circumscrise principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile.

S-a reținut că în jurisprudența sa constantă Curtea Constituțională a României s-a pronunțat asupra prescripției, în ansamblul său, ca fiind o instituție de drept penal, cu toate consecințele care decurg de aici, inclusiv din perspectiva includerii acesteia în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile. În plus, a subliniat că simpla așezare a unei norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie în sine un criteriu pentru delimitarea normelor de drept penal de cele de procedură penală, ci este necesară analizarea și a altor criterii, respectiv obiectul de reglementare, scopul și rezultatul cu privire la răspunderea penală la care conduce norma în discuție. Mai mult, independent de calificarea normei ca aparținând dreptului material sau celui procesual penal, Curtea Constituțională a reținut că „În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. Așadar, faptul că textul în discuție figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă” (Decizia Curții Constituționale nr. 1.470/2011 și Decizia Curții Constituționale nr. 1.483/2011).

Au fost invocate: Decizia nr. 1.092/2012 prin care Curtea Constituțională a constatat că „prevederile art. 124 din Codul penal (…) sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi”, instituția prescripției penale fiind inclusă în mod explicit în domeniul de aplicare a principiului legii penale mai favorabile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată. Curtea a reținut că „prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal. Așa fiind, prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. (…)”; Decizia Curții Constituționale nr. 511/2013 prin care s-a reținut că „Prescripția răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept și a obligației corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancțiuni penale. Justificată prin varii motive de ordin social și juridic, prescripția răspunderii penale apare ca o instituție juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanțial, neîmplinirea termenului fiind o condiție de pedepsibilitate, cât și pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiție de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripție împiedicând exercitarea acțiunii penale”; în același sens este și Decizia nr. 341/2014.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat astfel că, pe de o parte, în jurisprudența sa obligatorie, Curtea Constituțională a arătat în mod constant că în dreptul penal român instituția prescripției răspunderii penale este considerată ca aparținând dreptului penal material, iar, pe de altă parte, că, într-o serie de decizii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate invocate în legătură cu dispoziții ce vizează ocrotirea unei valori fundamentale (dreptul la viață), instanța de contencios constituțional a analizat dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate strict din perspectiva principiului legalității incriminării și pedepsei consacrat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului și a considerat că nu intră în domeniul de aplicare a interdicției retroactivității legii penale dispozițiile unei legi prin care se declară ca imprescriptibile anumite infracțiuni, pentru care nu se împliniseră termenele de prescripție la data adoptării legii mai severe.

Analiza Curții Constituționale asupra instituției prescripției răspunderii penale a fost reluată în contextul pronunțării Deciziei nr. 297/2018, prin care s-a constatat căsoluția legislativă circumscrisă sintagmei „oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională, fiind lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma folosită avea în vedere și acte ce nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragraful 31 din decizie).

Reamintind jurisprudența sa anterioară21, Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei pronunțate că dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanță principiul legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție și art. 1 din Codul penal. De asemenea, instanța de contencios constituțional a reținut că un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilității răspunderii penale, potrivit căruia dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Legiuitorul a reglementat prescripția răspunderii penale drept o cauză de înlăturare a răspunderii penale, iar pentru a conduce la acest rezultat, termenele de prescripție prevăzute la art. 154 din Codul penal — durata acestora fiind stabilită în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică — trebuie să curgă fără intervenția vreunui act de natură a readuce în conștiința publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale. În acest sens s-a reținut că art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform alin. (2) al aceluiași articol, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

Curtea Constituțională a arătat că analiza dispozițiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie făcută și din perspectiva manierei în care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale. Prin prisma acestui ultim aspect s-a arătat că întreruperea cursului termenului deprescripție a răspunderii penale devine eficientă doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție, o atare procedură de aducere la cunoștință constând tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale (paragrafele 23—24). În continuare, referindu-se la considerentele Deciziei nr. 1.092/2012, instanța de contencios constituțional a reiterat concluzia sa în sensul că prescripția aparține dreptului penal material, iar aceasta fiind o cauză de înlăturare sau neaplicare a pedepsei, dispozițiile legale care o reglementează trebuie să respecte prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), precum și principiul legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție.

Din perspectiva exigențelor prevăzute la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală s-a reținut că respectarea acestora impune nu doar reglementarea clară, precisă și previzibilă a faptelor care constituie infracțiuni, ci și a condițiilor în care opersoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârșirea acestora. Prin urmare, și instituția prescripției răspunderii penale, care face parte din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale, este supusă acelorași cerințe ale principiului legalității și ale standardelor de calitate a legii (paragraful 26 din decizie).

Ulterior, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în ansamblul lor, instanța de contencios constituțional reținând că după publicarea Deciziei nr. 297/2018 legiuitorul nu a intervenit, potrivit art. 147 alin. (1) și (4) din Legea fundamentală, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției și reglementării cazurilor și situațiilor în care intervine întreruperea prescripției răspunderii penale, iar lipsa de intervenție a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situația întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și, implicit, aplicarea legii prin analogie, având ca reper un alt cadru reglementat, respectiv dispozițiile echivalente ale vechiului Cod penal. În același sens s-a reținut că încercarea organelor judiciare de a da un efect normei în forma rămasă după pronunțarea deciziei de neconstituționalitate a generat o practică neunitară, consemnată și în două decizii22 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție — pronunțate în baza unor sesizări inadmisibile în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, punctul de plecare al acestei jurisprudențe divergente constituindu-l calificarea diferită a naturii/tipologiei deciziei de neconstituționalitate și a efectelor asociate acesteia, unele instanțe apreciind că este o decizie simplă/extremă, iar altele, o decizie interpretativă.

Clarificând natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 ca fiind o decizie simplă, Curtea Constituțională a arătat că legiuitorului îi revenea sarcina să stabilească în mod clar șiprevizibil cazurile de întrerupere a cursului termenului prescripției răspunderii penale, iar nerespectarea acestei obligații a avut ca rezultat crearea unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal.

Făcând referire la statuările sale anterioare23, instanța de contencios constituțional a reiterat că a permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese, să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 23 alin. (12) din Constituția României, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevăd și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie (paragraful 71 al Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curții Constituționale).

A mai arătat instanța de contencios constituțional că, deși în considerentele Deciziei nr. 297/2018 s-a făcut trimitere la vechea reglementare și au fost evidențiate reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, acest fapt nu putea fi interpretat ca semnificând o permisiune ce ar fi fost acordată organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

În consecință, Curtea Constituțională a constatat că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018 și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma de la art. 155 alin. (1) din Codul penal, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, respectiv în perioada 25 iunie 2018—30 mai 2022 (data când a fost publicată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, act normativ care a modificat prevederea legală declarată ca fiind neconstituțională).

În raport cu efectele pe care cele două decizii ale Curții Constituționale le-au produs, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 67/2022, a reținut că instanța de contencios constituțional, într-o jurisprudență constantă, a arătat că deciziile sale prin care se constată ca fiind neconstituționale anumite norme legale pot avea aptitudinea de a reconfigura conținutul unor norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispozițiile constatate ca neconstituționale fiind eliminate din fondul activ al legislației. Or, prin eliminarea unei dispoziții sau a unei părți dintr-o dispoziție legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituționalității ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parțială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile.

Totodată, se apreciază că prezintă relevanță, sub acest aspect, și considerentele Deciziei nr. 651 din 25 octombrie 201824 pronunțate de Curtea Constituțională, paragrafele 44 și59: „44. Din această perspectivă, Curtea constată că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai ușoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci și de însăși o decizie a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare. (…) 59.Înconcluzie, întrucât efectele deciziei de admitere, pronunțate de Curtea Constituțională, privind o normă de incriminare trebuie să fie imediate, aplicabile atât în cauzele pendinte, cât și în cele definitiv judecate, și independent de pasivitatea legiuitorului, Curtea constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, și soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea și aplicarea pedepsei și art. 147 alin. (1) și alin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituționale, cât și la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și dispozițiile art. 7 — Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”

În aceeași ordine de idei trebuie amintite și efectele pe care le produc deciziile Curții Constituționale prin care sunt constatate neconstituționale anumite norme de drept sau sunt reconfigurate. În jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional a statuat că efectele deciziilor sale se aplică nu doar în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea în Monitorul Oficial al României (facta futura), ci și situațiilor juridice pendinte, adică tuturor proceselor în curs, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, și, în mod excepțional, unor situații care au devenit facta praeterita în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituția României și al jurisprudenței dezvoltate pe marginea acestor dispoziții de către Curtea Constituțională (Decizia nr. 847/2008, Decizia nr. 26/2016).

Referindu-se la efectele deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor. O normă juridică declarată neconstituțională s-a bucurat doar anterior de prezumția de conformitate cu Constituția, ulterior unui astfel de moment respectiva normă nemaiputând fi valorificată juridic în niciun fel, deoarece ar conduce la ultraactivitatea acesteia, contrar dispozițiilor legale.

În consecință, orice cauză în care este incidentă o normă în privința căreia a fost admisă excepția de neconstituționalitate este considerată pendinte până la finalizarea procesului penal. Cu referire la acest aspect, Curtea Constituțională a subliniat că excepția de neconstituționalitate nu este doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret.

Având în vedere că excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea pentru viitor a efectelor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște — facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita. În aceste condiții, Curtea Constituțională a mai reținut că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziții sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituțională să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016).

În raport cu argumentele expuse, concluzia intermediară care rezultă este aceea că, în raport cu jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, care în perioada 25 iunie 2018—30 mai 2022 nu au prevăzut vreo cauză de întrerupere a prescripției, constituie dispoziții legale supuse tuturor regulilor de aplicare în timp a legii penale, inclusiv regulii aplicării retroactive a legii penale mai favorabile.

În aceste condiții, reținând că în ordinea constituțională română normele referitoare la prescripția răspunderii penale, în ansamblul său, inclusiv cele privind întreruperea acesteia, concretizează o punere în aplicare a principiului legalității incriminării și a pedepsei, trebuie stabilit dacă standardul național de protecție a drepturilor fundamentale reprezentat de acest principiu este în acord cu garanțiile prevăzute de art. 7 și art. 15 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului și, prin urmare, în lumina prevederilor art. 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și cu cele prevăzute de art. 49 din Cartă și dacă un astfel de standard național constituțional poate fi lăsat neaplicat în cauzele având ca obiect infracțiuni de fraudă gravă împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în sensul întrebării prealabile formulate.

În dreptul intern, principiul legii penale mai favorabile este consacrat la nivel constituțional, fiind prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată. Totodată, aplicarea legii penale mai favorabile este prevăzută și de dispozițiile art. 5 din Codul penal, pentru cauzele nejudecate definitiv, respectiv de art. 6 din Codul penal, pentru cauzele definitiv judecate.

Potrivit art. 5 alin. (1) și (2) din Codul penal, principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv actelor normative sau prevederilor acestora care au fost declarate neconstituționale, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile, ceea ce presupune că dacă o normă devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituționalității ei (integral sau parțial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile.

La nivel internațional, principiul aplicării legii penale mai favorabile este prevăzut și de art. 15 paragraful (1) din Pactul Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile civile și politice.

Cu privire la principiul legalității incriminării și pedepsei, „nullum crimen, nulla poena sine lege”, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că garanțiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă o componentă esențială a supremației legii și ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție a drepturilor omului. Așa cum rezultă din obiectul și scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat și aplicat în așa fel încât să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririlor și a condamnărilor penale arbitrare25. Deopotrivă, art. 7 paragraful 1 interzice aplicarea retroactivă a legii penale în detrimentul acuzatului26. Acesta stabilește, de asemenea, principiul conform căruia numai legea poate defini o infracțiune și prescrie o pedeapsă. În timp ce interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare al infracțiunilor existente la fapte care anterior nu erau infracțiuni, art. 7 paragraful 1 stabilește, de asemenea, principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată în mod extensiv în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie27. Rezultă că infracțiunile și sancțiunile aferente trebuie să fie clar definite prin lege, cerință îndeplinită în cazul în care un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște din însuși textul normei juridice relevante și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

Convenția nu a prevăzut aplicabilitatea legii penale mai favorabile în mod expres și, deși în anul 1978 Comisia Europeană a Drepturilor Omului a menționat că, spre deosebire de art. 15 alin. (1) teza finală din Pactul Națiunilor Unite privind drepturile civile și politice, art. 7 din Convenție nu a garantat dreptul la o pedeapsă mai blândă prevăzută de o lege ulterioară28, idee reluată și de Curte, care în decizii ulterioare a reiterat29 că art. 7 din Convenție nu oferă dreptul infractorului de aplicare a unei legi penale mai favorabile în cazul unei succesiuni de legi de la momentul comiterii faptei și până la momentul judecării, jurisprudența Curții s-a schimbat, admițând că, în statele în care este prevăzut acest drept, cetățenilor trebuie să li se asigure respectarea lui.

Într-o serie de decizii pronunțate în ultimii ani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe lângă interzicerea aplicării retroactive a legii penale mai severe în detrimentul acuzatului30, a stabilit că art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează implicit și principiul aplicării retroactive a legii penale mai blânde. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul aplicării legii penale mai blânde se concretizează în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferențe între legea penală în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii și legile penale ulterioare, adoptate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele trebuie să aplice legea ale cărei dispoziții sunt cele mai favorabile acuzatului. Jurisprudența evocată31 subliniază că a acorda unui inculpat beneficiul unei pedepse mai blânde, prevăzută de o legislație ulterioară infracțiunii, este în concordanță cu principiul statului de drept, din care articolul 7 constituie o parte esențială, iar obligația de a aplica, dintre mai multe legi penale, pe cea ale cărei dispoziții sunt cele mai favorabile inculpatului reprezintă o clarificare a normelor privind succesiunea legilor penale, care este înacord cu un alt element esențial al art. 7, respectiv previzibilitatea pedepselor. De asemenea, subliniază că, în contextul evoluției importante care a avut loc la nivel internațional și care, prin instrumentele adoptate, Convenția americană a drepturilor omului — art. 9 și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene — art. 49 paragraful 1, garantează efectul retroactiv al unei legi care prevede o pedeapsă mai blândă adoptată după comiterea infracțiunii respective, trebuie să se recunoască că aplicarea unei legi penale care prevede o pedeapsă mai ușoară constituie un principiu fundamental al dreptului penal.

Pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul în care un stat prevede expres în legislația sa principiul retroactivității legii penale mai favorabile, acesta trebuie să permită justițiabililor săi să exercite acest drept, conform garanțiilor din Convenție. În Cauza Mihai Toma împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a legislației penale mai punitive în detrimentul acuzatului și să garanteze aplicarea retroactivă a legislației mai favorabile”.

Curtea a constatat încălcarea art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece aplicarea retroactivă a Codului penal a fost în defavoarea reclamanților, iar aceștia nu au beneficiat de garanții efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe (Cauza Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovinei, pct. 70).

În Cauza Gouarre Patte împotriva Andorrei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a fost încălcat art.7 din Convenție, din pricina refuzului instanțelor judecătorești de a aplica legea penală mai favorabilă. Unul dintre principalele argumente care au determinat Curtea să ajungă la această concluzie a constat în faptul că legislația națională prevedea expres aplicarea legii penale mai favorabile ulterior condamnării definitive în privința pedepselor. În cuprinsul hotărârii a precizat expres că: „În cazul în care un stat prevede în mod expres în legislația sa principiul retroactivității legii penale mai favorabile (așa cum este cazul articolului 7 § 3 din noul Cod penal andorran), acesta trebuie să permită justițiabililor săi să își exercite acest drept în conformitate cu garanțiile convenționale.”

Din cele de mai sus reiese faptul că, în măsura în care legiuitorul unui stat semnatar al Convenției a decis aplicarea unui standard de protecție superior a unui drept fundamental, garantat de Convenție, instanțele judecătorești nu ar putea diminua acest standard printr-o interpretare jurisprudențială contrară normelor legislative, fără a încălca statul de drept și însăși Convenția. Interpretarea este în acord cu prevederile art. 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora niciuna dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii Europene și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți și, în special, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.

În consecință, se apreciază că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate fi invocată în vederea diminuării standardului de protecție național în ceea ce privește principiul legalității incriminării și pedepsei și aplicării legii penale mai favorabile.

În ceea ce privește prescripția, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată că în evaluarea incidenței dispozițiilor art. 7 din Convenție sub aspectul ne/retroactivității legii penale mai severe, Curtea a evaluat normele în materia prescripției, având în vedere calificarea acesteia în dreptul intern al statelor membre ca instituție de drept penal sau procesual penal. Cu toate acestea, atunci când o dispoziție descrisă ca procedurală în dreptul intern are o influență asupra severității pedepsei care trebuie aplicată, Curtea consideră această dispoziție ca „drept penal material”, căreia i se aplică ultima frază din art. 7 § 1 [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 110—113, privind o dispoziție din Codul de procedură penală consacrată severității pedepsei care trebuie aplicată atunci când procesul s-a derulat conform procedurii simplificate].

Relevant este că prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Cöeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripție nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziție nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripție, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracțiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări. Cu toate acestea, chiar și în Cauza Cöeme și alții împotriva Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunțate în propria jurisprudență privind aplicarea art. 7 din Convenție reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeași soluție izvorăște și din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunțată în Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, și Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunțată în Cauza G. contra Franței, paragraful 26.

Diferențierea pe care Curtea Europeană o face între normele de drept penal și drept procesual penal, pentru a stabili dacă sunt incidente dispozițiile art. 7 din Convenție, rezultă cu claritate din Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunțată în Cauza Achour contra Franței, paragraful 35, unde a statuat că starea de recidivă este o componentă a sancționării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcționeze și în această materie.

Se mai reține că, la solicitarea Curții de Casație din Republica Armenia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis la data de 26 aprilie 2022 un aviz consultativ, în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu privire la incidența articolului 7 din Convenție în materia prescripției penale. Cererea formulată urmărea să stabilească compatibilitatea cu principiul legalității incriminării și pedepsei în situația în care printr-o normă de drept internațional s-a prevăzut imprescriptibilitatea faptelor precum cele din cauză (tortură), deși potrivit dreptului național răspunderea penală era prescrisă. Curtea a constatat că situația analizată, în care modificarea legislativă privind prelungirea termenului de prescripție a răspunderii penale a intervenit după expirarea termenului de prescripție inițial, trebuie considerată ca fiind incompatibilă cu principiile fundamentale ale legalității și previzibilității consacrate de art. 7 din Convenție (paragraful 77 din Avizul emis în data de 26 aprilie 2022). A statuat încălcarea art. 7 din Convenție atunci când răspunderea penală a fost „reactivată” după expirarea unui termen de prescripție, întrucât în caz contrar înseamnă acceptarea „aplicării retroactive a legii penale în defavoarea unui acuzat”.

Deși problema de drept ce face obiectul sesizării în prezenta cauză prezintă elemente de diferențiere față de cea anterior expusă, considerăm că avizul consultativ este relevant deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat prelungirea termenului de prescripție din perspectiva principiului legalității incriminării și pedepsei, în temeiul art. 7 din Convenție.

În același timp, jurisprudența anterior menționată pune în evidență faptul că, indiferent de valența atribuită prescripției răspunderii penale, ca aparținând dreptului penal sau procesual penal, Curtea a statuat în sensul incompatibilității cu principiile legalității și previzibilității a „reactivării” răspunderii penale în baza unor termene de prescripție deja împlinite la data apariției normei de prelungire a acestora.

În măsura în care în dreptul național normele care au reglementat prescripția, astfel cum au fost sancționate de Curtea Constituțională, în perioada 25 iunie 2018—30 mai 2022 nu au prevăzut prescripția specială, ci doar pe cea generală, constituind astfel lege mai favorabilă în succesiunea dispozițiilor privind prescripția, lăsarea ca neaplicată a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate începând cu 30 mai 2022 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severă, ambele situații fiind de natură a încălca dispozițiile art. 7 din Convenția europeană referitoare la principiul legalității incriminării și pedepsei, conducând la reactivarea răspunderii penale după expirarea termenului de prescripție aplicabil.

Se reține că noțiunea de lege la care face referire art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului este în acord cu interpretarea pe care Curtea Constituțională a dat-o acesteia [Decizia nr. 651/2018 prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare, cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea și aplicarea pedepsei și art. 147 alin. (1) și (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituționale, cât și la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și dispozițiile art. 7 — Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Curtea europeană a statuat că legea cuprinde atât legea, cât și jurisprudența (care o interpretează și aplică). Într-o cauză32, cu ocazia analizei efectuate din perspectiva art. 7 din Convenție, Curtea a statuat că o decizie de neconstituționalitate este echivalentă unei modificări legislative și supusă astfel regulii generale privind soluționarea conflictului de legi penale în timp. Tot astfel, legea corespunde dreptului izvorât atât din lege, cât și din jurisprudență și implică anumite condiții calitative, printre care accesibilitatea și previzibilitatea [Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 91; S.W. împotriva Regatului Unit, pct. 35].

În acest fel se răspunde la unul dintre argumentele instanței de trimitere în sensul că nici principiul legalității incriminării și pedepsei și nici corolarul său, principiul mitior lex, nu ar garanta în mod explicit aplicarea unei anume interpretări a legii penale privitoare la prescripția penală.

Principiul aplicării legii penale mai favorabile face parte, de asemenea, și din dreptul penal al Uniunii Europene. Potrivit art. 49 alin. (1) din cartă, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene arată în jurisprudența sa că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul și-a schimbat optica „fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracțiuni”. În hotărârile din 7 august 2018, Clergeau și alții, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti și alții, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25, și din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C-387/02, C-391/02 și C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 și 69,

Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și, în consecință, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanța națională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul național. Curtea a menționat faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat importanța, atât în ordinea juridică a Uniunii Europene, cât și în ordinile juridice naționale, pe care o prezintă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă, arătând că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor face parte din tradițiile constituționale comune statelor membre (a se vedea, în ceea ce privește principiul neretroactivității legii penale, Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Fedesa și alții, C-331/88, EU:C:1990:391, punctul 42, precum și Hotărârea din 7 ianuarie 2004, X, C-60/02, EU:C:2004:10, punctul 63) și a fost consacrat prin diferite tratate internaționale, în special la art. 7 alin. (1) din CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C303/05, EU:C:2007:261, punctul 49).

A mai reținut că principiul securității juridice impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile. Principiul menționat constituie un element esențial al statului de drept, care este identificat la art. 2 din TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii Europene, cât și ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din hotărâre, precum și Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 și 162, precum și Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/ Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 și 223).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că, dacă instanța națională ar fi determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii (pct. 61 din Hotărârea M.A.S. și M.B., C42/17; a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C-213/13, EU:C:2014:2067, punctele 58 și 59).

Se reține astfel, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, că înlăturarea de la aplicare a unor norme sau decizii naționale pentru asigurarea efectivității dreptului Uniunii Europene nu este posibilă în cazul încălcării art. 49 din Cartă, în nicio situație. Curtea a statuat că instanțele naționale competente, atunci când trebuie să decidă în proceduri în curs să lase neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal, au obligația să se asigure că drepturile fundamentale sunt respectate (Tarico II, pct. 53). În această privință, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de Cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (pct. 47 Tarico II).

Din Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) reiese că, potrivit art. 52 alin. (3) din Cartă, dreptul garantat la art. 49 din aceasta are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și dreptul garantat prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Protecția pe care normele de drept european o asigură drepturilor fundamentale este prezumată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind una cel puțin echivalentă cu cea prevăzută în Convenția europeană a drepturilor omului. Curtea Europeană a afirmat această prezumție într-o serie de cauze în care a analizat dreptul Uniunii, așa-numita prezumție Bosphorus, potrivit căreia protecția drepturilor fundamentale oferită în cadrul sistemului Uniunii Europene este cel puțin echivalentă cu cea prevăzută în Convenția europeană a drepturilor omului, cu excepția cazului în care se dovedește că a fost în mod vădit deficitară sau derezonabilă. Curtea Europeană a statuat că, deși Convenția nu interzice părților contractante să transfere puterea suverană unei organizații internaționale (inclusiv uneia supranaționale, Uniunea Europeană) pentru a continua cooperarea în anumite domenii de activitate, statele părți rămân totuși responsabile în temeiul art. 1 din Convenție pentru toate actele și omisiunile organelor lor, inclusiv cele care decurg din necesitatea respectării obligațiilor legale internaționale [Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim ȘirketiBosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei (MC), 2005, pct. 153]. Totuși, măsurile luate de stat în conformitate cu aceste obligații legale sunt justificate atât timp cât se consideră că organizația relevantă (în cazul de față UE) protejează drepturile fundamentale într-un mod care poate fi considerat cel puțin echivalent cu protecția conferită de Convenție. Prin „echivalent”, Curtea înțelege „comparabil” [Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei (MC), 2005, pct. 155; a se vedea de asemenea, în ceea ce privește originea acestei noțiuni, M. & Co. împotriva Republicii Federale Germania, decizia Comisiei, 1990]. Orice astfel de constatare a „echivalenței” poate fi supusă examinării în lumina oricărei modificări relevante a protecției drepturilor fundamentale [Avotiņš împotriva Letoniei (MC), 2016, pct. 101].

Curtea a ținut seama în special de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora, în măsura în care drepturile cuprinse în cartă corespund unor drepturi garantate prin Convenție, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași, fără a aduce atingere posibilității ca dreptul Uniunii Europene să confere o protecție mai largă.

Din această perspectivă, se consideră că obligațiile impuse instanțelor prin hotărârea pronunțată în Cauza C-107/23 PPU vor genera consecința de a nu asigura protecția drepturilor fundamentale de o manieră echivalentă sau comparabilă cu protecția asigurată de Convenție, prin urmare, o protecție deficitară, întrucât în procesul de evaluare a compatibilității normelor de drept intern cu dreptul Uniunii aplicabil în domeniul analizat (protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut în vedere informațiile și explicațiile instanței de trimitere care au reflectat deficitar și pe alocuri, eronat, situația juridică rezultată din cele trei decizii naționale, în special cele referitoare la principiul legalității incriminării și a pedepsei în ordinea constituțională română și la efectele pe care le produc deciziile Curții Constituționale în cauzele pendinte.

Ca o concluzie intermediară a considerentelor expuse, se constată că standardul național de protecție a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivității legii penale mai severe), inclusiv în materia prescripției răspunderii penale și a întreruperii acesteia, dă substanță principiului legalității infracțiunii și pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și asigură cel puțin garanțiile prevăzute de acestea, acordând o protecție superioară, sens în care, având în vedere dispozițiile art. 53 din Cartă, instanțele naționale trebuie să aplice standardele naționale, care asigură o protecție mai largă.

Pentru a răspunde la întrebarea instanței de trimitere dacă dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 67/2022, în ceea ce privește aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripției, va rămâne neaplicată în limitele rezultate din Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU, adică pentru perioada anterioară datei de 25 iunie 2018, în măsura în care s-au efectuat acte de procedură care au întrerupt prescripția în cauze având ca obiect infracțiuni împotriva intereselor financiare, se impun a fi făcute alte câteva considerații suplimentare.

În primul rând, așa cum s-a arătat deja, lăsarea ca neaplicată a dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ar implica încălcarea unor drepturi fundamentale, or, în chiar Hotărârea din Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că este necesar ca instanțele să verifice dacă obligația de a lăsa neaplicate asemenea decizii contravine, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, protecției drepturilor fundamentale (pct. 100). Dreptul fundamental încălcat ar fi acela al legalității incriminării și pedepsei, pilon al statului de drept, care se opune atât ultraactivării legii mai severe (aplicarea termenelor de prescripție specială pentru acte întreruptive de prescripție anterioare datei de 25 iunie 2018, când norma referitoare la întrerupere a ieșit din fondul activ al legislației), cât și retroactivității unei legi mai severe (art. 155 din Codul penal, în conținutul prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022).

În al doilea rând, neaplicarea legii penale mai favorabile, corolar al neretroactivității legii penale mai severe, este de natură să încalce principiul securității juridice și să creeze premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcție de natura infracțiunii, după cum aceasta este o infracțiune care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o altă infracțiune.

Principiul securității juridice impune nu doar ca normele existente să fie previzibile, cunoscute și înțelese, ci, în același timp, soluțiile juridice corespunzătoare acestora să rămână relativ stabile și fără echivoc. Pentru respectarea cerinței previzibilității legii penale, decisivă este aplicarea consecventă a legii în sensul ei substanțial, în care este utilizat în Convenție, care include jurisprudența și legea nescrisă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 octombrie 2013 din Cauza Del Río Prada c. Spaniei, paragraful 115). Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție are caracter obligatoriu în dreptul român și a fost aplicată deja în practica judiciară, în același sens fiind și unul dintre argumentele instanței de trimitere a prezentei sesizări.

Pe lângă imprecizia ce ar genera-o lăsarea neaplicată a Deciziei nr. 67/2022, o consecință negativă va fi și aceea a unor discriminări sau inegalități de tratament juridic, prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale doar în materia infracțiunilor privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii sau în alte materii, care nu fac însă obiectul sesizării de față. Or, succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcție de natura infracțiunii, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, legea nemaifiind astfel previzibilă. Natura infracțiunii săvârșite este deja valorificată în dreptul penal, infracțiunile cunoscând limite de pedeapsă și, implicit, termene de prescripție diferite, în funcție de ierarhizarea valorilor sociale pe care fiecare incriminare în parte le protejează. Condițiile de tragere la răspundere penală trebuie să rămână însă aceleași, pentru orice persoană acuzată, indiferent de tipul de infracțiune săvârșită, cu exceptarea, bineînțeles, a infracțiunilor imprescriptibile, potrivit legii. În măsura în care legea a prevăzut prescriptibilitatea răspunderii penale, aceasta trebuie să intervină în aceleași condiții pentru toți destinatarii legii penale, respectiv pe durata acelorași termene prevăzute de lege și în considerarea acelorași cauze de întrerupere/suspendare a cursului termenului de prescripție.

Așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 297/2018, legea penală, în ansamblul ei, trebuie să respecte cerințele de claritate și previzibilitate atât în ceea ce privește definirea faptelor ce constituie infracțiuni, cât și a condițiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârșirea acestora.

În al treilea rând, având în vedere că prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că dezlegarea dată de instanța supremă prin Decizia nr. 67/2022, cu referire la aplicarea legii mai favorabile în materia întreruperii prescripției, este de natură să agraveze riscul sistemic ca infracțiunile de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare să nu intre sub incidența niciunei sancțiuni penale și având în vedere unul dintre argumentele instanței de trimitere a prezentei sesizări, potrivit căruia „Curtea de Justiție nu cere instanțelor române să aprecieze riscul sistemic de impunitate, ci constată ea însăși acest risc după care procedează la punerea în balans a necesității evitării lui cu protecția drepturilor fundamentale”, se impun o serie de precizări.

În Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene C-107/23 PPU (paragraf 91) se menționează că „Din elementele care precedă se poate deduce că situația juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală generează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale”. „Elementele ce precedă” la care Curtea a făcut referire sunt informațiile furnizate de instanța de trimitere, după chiar cum Curtea a arătat în paragraful 89 al hotărârii: „Instanța de trimitere a mai subliniat că deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale sunt susceptibile să afecteze un număr considerabil de cauze, inclusiv cauze soluționate prin pronunțarea unor hotărâri definitive de condamnare, care ar putea fi repuse în discuție prin intermediul unor căi de atac extraordinare, precum cele în discuție în litigiul principal”, iar în paragraful 90, Curtea a arătat că instanța de trimitere a făcut referire la un raport al Comisiei Europene din 22 noiembrie 2022 către Parlamentul European, cu privire la „riscul ca unor mii de inculpați să nu li se poată antrena răspunderea penală”.

În continuare, se notează faptul că noțiunea de risc sistemic de impunitate a fost folosită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în Hotărârea din 21 decembrie 2021 pronunțată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, în care a reținut, de asemenea, în baza informațiilor oferite de instanța de trimitere, că aplicarea jurisprudenței rezultate din deciziile Curții Constituționale nr. 685/2018 și nr. 417/2019 (cu referire la trimiterea spre rejudecare a cauzelor din apel, pentru lipsa specializării în cauze de corupție a judecătorilor din compunerea completurilor de primă instanță la Înalta Curte de Casație și Justiție), coroborată cu dispozițiile naționale în materia prescripției, ar avea ca efect evitarea sancționării efective și disuasive a unei categorii bine determinate de persoane care ocupă poziții importante în statul român (cu referire la competența personală a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și care au fost condamnate în primă instanță pentru fraudă gravă/corupție gravă, deciziile menționate putând avea ca efect prelungirea duratei procedurilor penale, iar riscul de impunitate devenind, astfel, sistemic față de „categoria de persoane menționată”.

Se reține, astfel, din hotărârile relevante ale Curții de Justiție a Uniunii Europene că noțiunea de risc sistemic de impunitate s-a raportat, după caz, la un număr semnificativ de cauze, în care aplicarea jurisprudenței constituționale ar împiedica aplicarea de sancțiuni efective și disuasive pentru infracțiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (Cauza Lin), respectiv la o categorie de persoane care ocupă funcții importante în statul român, care astfel nu ar mai răspunde pentru infracțiuni de fraudă gravă sau corupție gravă (Cauza Euro Box Promotion).

Sunt relevante în demersul de a creiona viziunile diferite existente asupra noțiunii de risc sistemic de impunitate concluziile Avocatului General Michal Bobek, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19. Avocatul General s-a referit mai întâi la împrejurarea că, deși au folosit același criteriu de evaluare, și anume numărul potențial de cauze afectate, instanța de trimitere, procurorul și Comisia Europeană au ajuns la concluzii diferite privind existența sau nu a unui risc sistemic de impunitate în cauza de mai sus (paragrafele 168, 169). Arătând că analiza Comisiei, care a constatat inexistența riscului sistemic, s-a bazat în principal pe considerații de „efectivitate”, apreciată în termeni de impunitate sistemică în funcție de numărul potențial de cauze afectate, ulterior, Avocatul General își expune propria opinie asupra criteriilor care trebuie folosite la aprecierea existenței sau nu a unui risc sistemic de impunitate. În paragraful 170 se arată că „Acest risc ar fi apreciat în funcție de numărul potențial de cauze afectate, chiar dacă alte elemente, precum impactul concret asupra bugetului Uniunii ori tipul sau complexitatea cauzelor în discuție, sunt propuse în egală măsură ca elemente suplimentare care trebuie luate în considerare”. În opinia sa (paragraful 177), „Examinarea ar trebui să aibă ca obiect compatibilitatea normativă a dispozițiilor și să nu implice niciun studiu statistic, empiric, al unui număr (nespecificat) de cauze vizate”, întrucât (paragraful 178) „Instanțele au tendința de a nu se descurca la statistici. Tipul de analiză încredințată de Curte în Hotărârea Taricco instanțelor naționale impune elemente de probă solide, care să fie eventual asociate unei analize prospective specifice, orientată spre efecte. Aceasta pare să depășească cu totul ceea ce s-ar putea în mod rezonabil solicita unei instanțe naționale”.

În raport de considerentele expuse, se constată că obligația impusă instanțelor naționale de a lăsa neaplicată decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la aplicarea standardului național de protecție reprezentat de legea penală mai favorabilă — mitior lex, cu privire la întreruperea prescripției răspunderii penale, și de a da întâietate, astfel, obligației de a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene se bazează pe concluzia că aplicarea standardului național de protecție este de natură să agraveze riscul sistemic de impunitate în sensul că infracțiunile de fraudă gravă nu vor fi pedepsite într-un număr mare de cauze, ceea ce contravine obligației asumate de stat de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin aplicarea de sancțiuni efective și disuasive.

Așa cum s-a arătat, însă anterior, noțiunea de risc sistemic a fost apreciată diferit chiar de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudența sa relevantă, de fiecare dată cântărind semnificativ informațiile puse la dispoziția sa de către instanța de trimitere.

Concluziile Avocatului General au evidențiat faptul că, folosind același criteriu, „actorii implicați — Comisia, instanța de trimitere și procurorul” au ajuns la concluzii diferite asupra existenței sau nu a unui risc sistemic de impunitate generat de jurisprudența Curții Constituționale din România (prin alte decizii decât cele analizate în prezenta cauză).

Rezultă din cele expuse că nu există criterii clare în baza cărora riscul sistemic de impunitate să poată fi evaluat de instanțele naționale, cărora le este impusă obligația de a lăsa neaplicată jurisprudența națională, în considerarea acestui risc. De altfel, din Hotărârea Curții de Justiție rezultă că în considerarea incompatibilității acestui risc sistemic de impunitate cu cerințele impuse de art. 325 alin. (1), TFUE, de combatere a fraudei împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prin măsuri disuasive și efective, sunt impuse obligații atât autorității legislative naționale, cât și instanțelor naționale.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că este primordială obligația legiuitorului de a crea un cadru legislativ adecvat, de natură să configureze un regim sancționator care să asigure respectarea art. 325 TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția PIF, inclusiv prin modificarea normelor privind prescripția răspunderii penale, astfel încât acest regim sancționator să nu prezinte un risc sistemic de impunitate cu privire la infracțiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene. Instanțelor naționale le revine, potrivit hotărârii Curții, obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile din dreptul intern care, în cadrul procedurilor de genul celor de mai sus, împiedică aplicarea de sancțiuni efective și disuasive.

Așadar, premisa lăsării ca neaplicată (în cauza de față) a Deciziei nr. 67/2022 este existența unui risc sistemic de impunitate dedus din efectele pe care această decizie le-ar produce, anume prescrierea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cauze, prin neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.

Instanțele nu dispun însă de criterii predefinite de legiuitor pe baza cărora să poată aprecia asupra riscului sistemic de impunitate existent într-un număr semnificativ sau mare de cauze, iar aprecierea oricărei instanțe asupra unor criterii de stabilire a noțiunilor de mai sus ar însemna, în același timp, și arogarea unor atribuții care aparțin în drept unei alte autorități a statului — puterea legislativă, contrar principiului separației puterilor în stat, temelia democrației constituționale și a statului de drept, conform dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Constituția României.

În același timp, persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin urmare destinatarului normei penale, trebuie să îi fie clar de ce în cazul său nu se aplică standardul de protecție al drepturilor fundamentale, legea penală mai favorabilă, pe când în cazul altor persoane acuzate de infracțiuni de drept comun, acest standard se aplică. Criteriile în baza cărora este stabilit riscul sistemic și numărul semnificativ de cauze în baza cărora sunt potențial anihilate drepturile fundamentale ale celui acuzat de infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene trebuie să fie cunoscute acestuia, întrucât influențează răspunderea sa penală, iar legea trebuie să fie astfel accesibilă celui acuzat și previzibilă pentru acesta. Or, aceste concepte desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt independente de conduita celui acuzat și, în orice caz, survenite ulterior săvârșirii faptelor, astfel încât nu a putut cunoaște la data faptelor consecințele la care s-ar expune. Aplicarea legii, în această manieră, persoanelor acuzate de infracțiuni de fraudă împotriva intereselor Uniunii Europene ar reprezenta un caz clar de încălcare a principiului legalității incriminării și pedepsei în toate componentele sale — accesibilitate, previzibilitate, precizie, neretroactivitate.

Absența criteriilor legale de stabilire a conținutului conceptelor de mai sus nu doar că va conduce la o evaluare imprecisă, vulnerabilă, în fiecare caz concret în parte, dar este o împrejurare de natură a da naștere la o interpretare și aplicare neunitare de către instanțele de judecată, ceea ce va genera insecuritate juridică, incoerența jurisprudențială fiind sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva statului român (Beian împotriva României, Tudor împotriva României, Păduraru împotriva României etc.).

Așa cum rezultă din Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în Cauza C-107/23 PPU, obligația instanțelor de a da efectivitate dispozițiilor art. 325 din TFUE și ale art. 2 alin. (1) din Convenția PIF nu le scutește pe acestea de necesitatea respectării drepturilor fundamentale garantate de Cartă și de principiile generale ale dreptului Uniunii și, prin urmare, și a drepturilor fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (paragraf 101). În același timp, așa cum s-a arătat mai sus, Curtea Europeană a statuat că măsurile dispuse de autoritățile statale în cazul partajării unor competențe cu o organizație supranațională sunt justificate numai atât timp cât organizația respectivă protejează drepturile fundamentale la un nivel cel puțin echivalent cu protecția oferită de Convenție, prin urmare, autoritățile judiciare rămân nu doar competente să aprecieze, ci, în același timp, și responsabile cu asigurarea nivelului de protecție menționat.

Or, aplicarea de către instanțe a unor concepte abstracte, neclarificate în lege, cu conținut imprecis, pentru a lăsa neaplicate decizii naționale obligatorii care interpretează și fac aplicabile norme de drept intern, integrate în ordinea constituțională din România și în acord cu exigențele impuse de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, este de natură a încălca principiul legalității incriminării și pedepsei, așa cum este garantat de art. 7 din Convenție.