Legea aplicabilă procurii întocmite în străinătate, acordate pentru vânzarea unui imobil situat în România, în condiţiile în care mandantul nu a ales legea aplicabilă acesteia, este, potrivit art. 2.638 alin.2 C.civ., cea a statului în care autorul actului unilateral îşi avea reşedinţa obişnuită la data întocmirii procurii. Aceasta întrucât regulile referitoare la condiţiile de formă au ca scop preponderent protecţia consimţământului autorului actului juridic unilateral şi, prin urmare, este firesc ca aceste reguli să fie cele ale statului reşedinţei obişnuite a emitentului declarației de voință, cu care persoana respectivă prezintă cele mai strânse legături, neavând relevanţă cetăţenia mandantului şi nici locul în care procura urma să-şi producă efectele.
Astfel, în acord cu dispoziţiile art. 2638 şi cele ale art. 2639 C.civ., legea aplicabilă în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă ale procurii date de un resortisant german în vederea vânzării imobiliare este legea germană. Or, potrivit art. 167 par.2 BGB (Bürgergesetzbuch, Codul civil german), procura dată pentru încheierea unui act juridic nu este supusă formei prevăzute de lege pentru respectivul act juridic, deşi art. 311b din acelaşi cod prevede, similar legii române, forma autentică pentru actele juridice translative de drepturi reale.
Prin urmare, în sistemul legii germane, procura dată de vânzător în formă neautentică (sub semnătură legalizată) este pe deplin valabilă pentru încheierea contractului de vânzare imobiliară, chiar dacă acest din urmă contract este supus de legea română formei autentice ad validitatem, fiind astfel înlăturată incidenţa principiului simetriei formelor, edictat în mod imperativ în dreptul intern.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 19.03.2021, reclamanta A. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta B. SRL, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 97 din 19.01.2010 de Biroul Notarului Public X. pentru încheierea acestuia în baza unui mandat dat de vânzător ce nu respecta forma autentică, ci era dat sub legalizare de semnătură.
Prin sentinţa civilă nr. 632 din 15.03.2022, Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 2789 din data de 25.10.2022, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 632 din 15.03.2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.
A respins cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva deciziei civile nr. 2789/2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă a declarat recursreclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii instanţei de apel iar pe fond, admiterea acţiunii de chemare în judecata, așa cum a fost formulată. Cu cheltuieli de judecata pentru toate fazele procesuale.
A susţinut că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală pentru faptul că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.).
În esenţă, recurenta susţine că mandatul acordat nu a fost unul special, atât sub aspectul operaţiunilor juridice pe care le poate realiza mandatarul, cât şi cu privire la identificarea bunurilor cu privire la care trebuie sa se realizeze operaţiuni juridice.
Sub un alt aspect, recurenta a criticat statuarea instanţelor de fond, în sensul că procura dată de tatăl său, sub semnătură legalizată de notarul german, ar fi un act autentic; arată că procura nu este autentică, iar potrivit regulilor aplicabile activităţii notariale din România, mandatarul nu putea reprezenta partea la autentificare decât în baza unei procuri autentice.
Recurenta susţine că în speţa nu ne aflam în prezenta unui raport de drept internațional privat, având în vedere ca obiectul prezentului dosar ii reprezintă constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare de imobile – Contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 97/2010 de Biroul Notarului Public X. -, act care s-a realizat pe teritoriul României intre un cetăţean roman – persoana fizica (tatăl recurentei avea dubla cetăţenie, romana şi germana) şi o societate comerciala romana. Apreciez ca aplicabila în speţa în ceea ce priveşte motivele de nulitate a actului, este legea romana.
De asemenea, consider ca aprecierea asupra caracterului autentic al procurii, operaţiune juridica ce a fost intrinseca realizării actului de înstrăinare, trebuie sa se facă tot în conformitate cu legea romana.
Legea germană cunoaşte atât forma autentica cât şi forma cu legalizare de semnătura, în ceea ce priveşte actele juridice, doar ca aceasta procura s-a emis cu legalizare de semnătura, nu în forma autentica, cum ar şi fost imperios necesar conform legii romane. Aceasta înseamnă ca procura este un act valabil ca şi manifestare de voinţa a pârții, dar nu pentru a sta la baza încheierii unui act autentic de înstrăinare de imobile. Noi în acest dosar nu solicitam anularea procurii (cum transpare din motivarea instanţei de apel), ci a actului de înstrăinare.
Este adevărat ca art. 71 din Legea nr. 105/1992, avut în vedere de instanţa de apel, are următorul conţinut:
Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul.
Actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimţit; c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic.
Ceea ce însă instanţa de apel nu a remarcat în motivarea sa, şi care este de o maxima importanta pentru aprecierea asupra spetei, sunt prevederile art. 72 din Legea nr. 105/1992:
În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nici o altă lege dintre cele menţionate în art. 71 nu poate să înlăture această cerinţă, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.
Fata de aceasta prevedere clara, aplicabila pe deplin spetei, apreciem ca motivarea instanței de apel în sensul aplicabilităţii art. 71 din Legea nr. 105/1992 este în mod evident greşita.
Motivarea instanţei de apel în sensul ca forma pe care trebuia sa o respecte procura este cea guvernata de legea Statului german pe teritoriul căruia a fost data, are relevanta în aprecierea daca actul astfel emis este un act valabil. El poate fi un act valabil sau nu conform legii germane, ceea ce prezintă relevanta pentru speţa este însa faptul ca este un act dat cu legalizare de semnătura iar pentru înstrăinarea de imobile în România nu era un act care justifica un mandat valabil pentru mandatar a încheia actul.
Pe fondul problemei de drept din dosar, recurenta invocă art. 90 şi urm. din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, ca şi art. 225 din Regulamentul de aplicare a acestei legi, pentru a demonstra că notarul public german nu s-a putut asigura că autorul textului în limba română, tatăl recurentei, a înţeles conţinutul actului, ceea ce rezultă şi din atestarea notarului public german, emisă la solicitarea recurentei.
Se arată că aceste texte de lege nu au fost în considerare, fie interpretate în mod greşit de instanţa de fond (pentru ca judecătorul a apreciat ca incident în speţa, ca şi temei, de drept este Regulamentul CE nr. 805/2004) dar şi de instanţa de apel (care a considerat ca incidenţa în speţa este Legea nr. 105/1992 însa ignorând prevederile art. 72 din acest act normativ şi apreciind conform art. 71 ca legea aplicabila procurii ar fi cea germana – aspect nerelevant în speţa).
Din aceasta perspectiva s-a invocat ca motiv de recurs prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. – hotărârea de apel a fost data cu încălcarea şi aplicarea greşita a normelor de drept material.
Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii instanţei de apel iar pe fond, admiterea acţiunii de chemare în judecata, aşa cum a fost formulată. Cu cheltuieli de judecata pentru toate fazele procesuale.
Intimata – pârâtă B. SRL a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei civile nr. 2789/2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civila, ca fiind legală.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Pentru înţelegerea analizei criticilor de nelegalitate, instanţa va evoca pe scurt situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost reţinută în mod suveran de instanţele de fond.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 97 din 19.01.2010 la BNP X, vânzătorul C., domiciliat în oraşul Ingolstadt, Germania, a vândut intimatei B. SRL mai multe imobile (apartamente) situate în Bucureşti.
La autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel şi la autentificarea antecontractului şi a actelor adiţionale care au precedat vânzarea, vânzătorul a fost reprezentat de fiica sa, recurenta A. pe temeiul procurii speciale date la 3.03.2008 în faţa notarului german Y. din Ingolstadt.
Potrivit acestei procuri, C., cu dublă cetăţenie, germană şi română, a dat mandat fiicei sale, recurenta A. ca în numele meu şi pentru mine să se ocupe de proprietăţile mele din România, şi anume: imobilele şi teren din str. X. Apartamentul meu de trei camere, etaj 2 ca şi toate celelalte garsoniere şi apartamente din care îmi aparţin 50 %. În baza prezentei procuri speciale, fiica mea A. poate să ia orice hotărâri privind aceste imobile şi terenuri (stabilind) preţul şi vânzarea acestora şi poate să încaseze în numele meu valoarea acestor bunuri.
Procura a fost dată sub semnătură legalizată, astfel cum rezultă din încheierea notarului german Y. din Ingolstadt (număr document notarial 0233K/2008), la dosar fiind ataşată şi apostila prevăzută de Convenţia de la Haga, toate aceste înscrisuri fiind depuse la dosar chiar de recurenta din cauza de faţă, pentru a-şi dovedi calitatea de reprezentant convenţional al tatălui său, în vederea vânzării imobilului către partea adversă. De altfel, nu s-a contestat împrejurarea, rezultată şi din actul de vânzare, că recurenta, ca mandatar al tatălui său, a încasat preţul plătit de cumpărător în baza contractului de vânzare-cumpărare.
Ulterior, reclamanta l-a moştenit pe tatăl său, formulând aşadar prezenta acţiune în virtutea calităţii de succesor în drepturi al mandantului din epoca vânzării.
Prin acţiunea de faţă, reclamanta susţine în esenţă că vânzarea este nulă pentru încălcarea cerinţei formei autentice, apreciind că în virtutea principiului simetriei formei, procura dată în Germania de tatăl său, pe care ulterior l-a moştenit, trebuia dată în formă autentică, sub semnătură legalizată. De asemenea, printr-un alt motiv de nulitate, reclamanta a invocat că procura nu are caracter special.
Ambele instanţe de fond au apreciat că procura dată are caracter special, întrucât desemnează în mod expres imobilele şi arată că reclamanta (la acea dată mandatar, iar în prezent moştenitoare a mandantului) era în drept să stabilească preţul imobilelor, să le vândă şi să încaseze în numele mandantului valoarea acestor bunuri. Aceste prerogative conferite mandatarei depăşesc natura unor simple acte de administrare, fiind vorba despre o împuternicire specială pentru a încheia acte de dispoziţie. Au fost astfel respectate dispoziţiile art. 1.536 alin.2 C.civ. 1864 (aplicabil ratione temporis, potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil).
Critica recurentei prin care se invocă natura nejuridică a termenilor folosiţi, ca şi identificarea insuficientă a imobilelor la care se referă procura este nefondată.
Potrivit art. 1.536 alin.2 C.civ. 1864, mandatul trebuie să fie special când este vorba de înstrăinare, ipotecare sau de facerea (întocmirea) unor acte care trec peste administraţia ordinară, adică depăşesc sfera unor acte de administrare.
Interpretarea clauzelor unui act juridic constituie în principal o chestiune de fapt, lăsată la suverana apreciere a instanţelor de fond. Or, ambele instanţe de fond au arătat motivat că procura are ca obiect întocmirea unor acte de dispoziţie, iar imobilele la care se referă sunt suficient de precis identificate, procura fiind astfel una specială, în sensul textului de lege citat.
Chestiunea de a şti dacă procura astfel întocmită corespunde exigenţelor art. 1.536 alin.2 C.civ. 1864 este însă şi o problemă de drept, care priveşte interpretarea şi aplicarea normei menţionate, fiind astfel o chestiune de resortul Curţii de Casaţie. Statuând că procura îndeplineşte cerinţele art. 1.536 alin.2 C.civ. vechi, Curtea de Apel nu a încălcat în niciun fel aceste dispoziţii legale, ci le-a făcut o justă aplicare. În pofida folosirii iniţiale a unei sintagme imprecise (ca în numele meu şi pentru mine să se ocupe de proprietăţile mele…), ulterior procura detaliază precis la ce imobile se referă, anume la unităţile locative şi la terenul aferent din str. X. Nu este necesară identificarea suprafeţelor, cea cadastrală ori de altă natură similară a imobilului cu privire la care se dă procură pentru ca aceasta să fie specială, fiind necesar, dar şi suficient, să se poată determina la ce bunuri se referă mandatul acordat. Această condiţie este îndeplinită în cauză.
De asemenea, procura arată expres că împuternicirea dată recurentei are ca obiect și vânzarea imobilelor, respectiv încasarea prețului. Ca urmare, rezultă în mod limpede că procura privește încheierea unor acte de dispoziție (înstrăinare) asupra imobilelor din str. X. Sunt prin urmare vădit nefondate criticile prin care recurenta afirmă că procura nu ar fi privit astfel de acte, respectiv că ar fi fost formulată într-o manieră nejuridică, întrucât termenii procurii trebuie interpretați în ansamblul lor, iar nu scoși din context.
Prin următorul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că în cauză s-ar fi reţinut în mod greşit existenţa unor elemente de extraneitate, în condiţiile în care părţile actului juridic la care se referă acţiunea sunt persoane juridice române (un cetăţean român, respectiv o persoană juridică cu naţionalitate română). Mai afirmă recurenta că împrejurarea că procura este întocmită în Germania nu prezintă relevanţă, întrucât nu este în discuţie anularea procurii, ci anularea contractului de vânzare-cumpărare, care este un act ce a fost încheiat în faţa unui notar din România, cu privire la imobile din România.
Aceste susţineri sunt nefondate.
În cauză, contractul de vânzare a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată a fost încheiat între persoane domiciliate în state diferite – vânzătorul fiind o persoană fizică domiciliată în Germania, cu dublă cetățenie germană și română, iar cumpărătorul o persoană juridică de naționalitate română. Este real că actul de vânzare priveşte un imobil din România şi a fost perfectat în faţa unui notar public din România, dar contractul este un acord de voinţe, respectiv un act juridic bilateral (art. 942 C.civ. 1864). Așadar, există două declarații de voință care converg către formarea contractului, iar una dintre aceste declarații provine de la un resortisant german, prin intermediul unui mandatar care și-a dovedit puterea de reprezentare prin procura încheiată în faţa notarului german, în Germania, în acord cu legea germană, după cum se va arăta.
Nejustificat și în mod specios afirmă recurenta că instanța ar trebui să analizeze exclusiv vânzarea, în condițiile în care cauza cererii de chemare în judecată constă în nevalabilitatea vânzării tocmai în considerarea neîndeplinirii de către procură a formei autentice cerute pentru valabilitatea vânzării. Așadar, reclamanta a supus analizei instanțelor două acte juridice, respectiv procura și vânzarea, iar instanțele judecătorești sunt ținute să facă o analiză completă, în acord cu regulile de drept care sunt aplicabile litigiului (art. 22 alin.1 C.proc.civ.), statuând asupra motivului de nulitate invocat. Această statuare implică cu necesitate stabilirea legii aplicabile procurii și determinarea aptitudinii acestei procuri de a sta la baza unei vânzări imobiliare.
Din cele ce preced rezultă că raportul juridic litigios este unul cu elemente de extraneitate, decurgând din întocmirea în ţara străină, în conformitate cu legea acestei ţări, a unui act juridic menit să producă efecte în România, efecte care constau în perfectarea unei vânzări între părţi domiciliate în state diferite.
În mod legal a identificat astfel instanţa de apel că raportul juridic litigios este guvernat de regulile de drept internaţional privat, existând unele impreciziuni doar în ceea ce priveşte identificarea cu acurateţe a regulilor aplicabile. Dat fiind însă că hotărârea recurată este legală, aceasta va fi menţinută, în temeiul considerentelor ce urmează şi care sunt de natură să înlăture motivat criticile formulate. Trebuie adăugat că instanța de apel era în drept să substituie considerentele primei instanțe, chiar fără a admite apelul declarat împotriva soluției, în condițiile în care a constatat că aceasta din urmă este legală și temeinică (apelul declarat potrivit art. 461 alin.1 C.proc.civ. având așadar alt regim juridic decât apelul declarat exclusiv împotriva considerentelor, reglementat de art. 461 alin.2).
În ceea ce priveşte normele de drept internaţional privat aplicabile, Înalta Curte constată că litigiul a început în anul 2021, după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Potrivit art. 207 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea a noului Cod civil,
(1) Dispoziţiile cărţii a VII-a “Dispoziţii de drept internaţional privat” a Codului civil se aplică numai în cauzele deduse instanţei judecătoreşti sau autorităţii competente după data intrării în vigoare a Codului civil, având ca obiect raporturi juridice cu elemente de extraneitate, indiferent de data şi locul încheierii actelor ori producerii sau săvârşirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice.
(2) În cazul raporturilor de drept internaţional privat stabilite anterior intrării în vigoare a Codului civil, competenţa legii determinate potrivit alin. (1) poate fi înlăturată dacă aplicarea sa conduce la consecinţe vădit injuste.
Aşadar, prin această normă legiuitorul a instituit regula imediatei aplicări a normelor conflictuale (de drept internaţional privat) noi şi raporturilor juridice generate de fapte juridice petrecute sub imperiul legii vechi, în măsura în care, precum în cauza de faţă, litigiul a început după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Pentru evaluarea valabilităţii procurii date de vânzător fiicei sale, recurenta din prezenta cauză, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 71 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, potrivit cu care:
Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieste fondul.
Actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile următoarele:
a) legea locului unde a fost întocmit;
b) legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimţit;
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic.
În mod întemeiat a reţinut instanţa de apel că procura este un act juridic distinct, a cărui valabilitate trebuie examinată potrivit legii aplicabile acestuia din urmă, şi aceasta chiar dacă recurenta-reclamantă a învestit instanţa cu o cerere în constatarea nulităţii vânzării (nu şi a procurii, cu privire la care concede că poate fi valabilă). Or, chestiunea validităţii procurii este indisociabilă de validitatea vânzării, de vreme ce acordul de voinţă al vânzătorului, ca element constitutiv esenţial al contractului de vânzare, a fost exprimat prin mandatar, în temeiul procurii speciale întocmite în Germania.
Chiar dacă în cauză este aplicabil noul Cod civil, raţionamentul instanţei de apel îşi păstrează pertinenţa, astfel cum rezultă din art. 2.639 C.civ. (a cărui denumire marginală este legea aplicabilă condiţiilor de formă):
(1) Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul.
(2) Actul se consideră totuşi valabil din punctul de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare:
a) legea locului unde a fost întocmit;
b) legea cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a consimţit;
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic.
(3) În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre cele menţionate la alin. (2) nu poate să înlăture această cerinţă, indiferent de locul întocmirii actului.
Recurenta a invocat că instanţa de apel nu a luat în considerare şi prevederile art. 72 din fosta Lege nr. 105/1992, potrivit cu care în cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nici o altă lege dintre cele menţionate în art. 71 nu poate să înlăture aceasta cerinţa, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate. După cum rezultă din cele ce preced, în cauză se aplică noul Cod civil, însă prevederile fostului art. 72 sunt reluate în esenţă în cuprinsul art. 2.639 alin.2 C.civ., critica fiind prin urmare pertinentă și sub imperiul noii reglementări.
Cu toate acestea, Înalta Curte constată că reperul esenţial al art. 2639 C.civ. este legea care cârmuieşte fondul actului juridic, aceasta fiind şi legea care guvernează eventuala formă solemnă edictată de lege. Or, în cauză trebuie verificată validitatea actului juridic al procurii (ofertei de mandat) acordate de vânzător recurentei, aceasta fiind actul juridic la care trebuie raportată aplicarea textului care prevede că, în regulă generală, condiţiile actului juridic sunt guvernate de legea care îi cârmuieşte fondul. Doar ulterior, dacă se va constata că mandatul a fost acordat în mod valabil potrivit legii care îi cârmuiește fondul, se va examina efectul acestei chestiuni asupra vânzării, din perspectiva principiului simetriei formelor.
De vreme ce evaluarea condiţiilor de fond şi de formă se raportează la oferta de mandat, deci la procură, aplicarea prevederilor art. 2.639 C.civ. relevă în concret că procura specială acordată sub semnătură legalizată în Germania pentru vânzarea imobiliară în România este valabilă şi eficace, contrar susţinerilor recurentei.
În prealabil, Curtea notează că în cauză nu se aplică Regulamentul nr. 563/2008 (Roma I) privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, având în vedere că potrivit art. 28 din acest act normativ, acesta se aplică doar contractelor încheiate după 17 decembrie 2009.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă procurii, ca act juridic unilateral, în condiţiile în care autorul procurii (mandantul) nu a ales legea aplicabilă acesteia, art. 2.638 C.civ. dispune că:
(1) În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat.
(2) Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social.
În condiţiile alin.2 al textului de lege evocat, legea aplicabilă procurii este legea germană, ca lege a statului în care autorul actului unilateral (mandantul) îşi avea reşedinţa obişnuită la data întocmirii procurii. De vreme ce regulile referitoare la condiţiile de formă au ca scop preponderent protecţia consimţământului autorului actului juridic unilateral, este firesc ca aceste reguli să fie cele ale statului reşedinţei obişnuite a emitentului declarației de voință, cu care persoana respectivă prezintă cele mai strânse legături. Curtea notează că în această materie relevantă este reşedinţa obişnuită, ca punct de legătură cel mai caracteristic cu împrejurările de viaţă ale emitentului declaraţiei de voinţă, iar nu cetăţenia. În tot cazul şi doar cu titlu subsidiar, defunctul avea ambele cetăţenii, germană şi română, neexistând niciun motiv pentru a-l trata ca şi cum ar fi fost exclusiv cetăţean român.
Totodată, procura a fost dată de un resortisant german altui resortisant german, printr-un înscris întocmit şi semnat în Germania, semnătura fiind legalizată de notarul german, potrivit legii aplicabile activităţii notariale germane (Beurkundgesetz din 28.08.1969, cu modificările ulterioare).
Aşadar, nu interesează locul în care procura urma să-şi producă efectele, respectiv România. Această soluţie neechivocă rezultă şi din împrejurarea că noul Cod civil nu a reluat prevederile fostului art. 100 al Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, potrivit cu care reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispoziţie referitoare la un imobil este supusă legii situaţiei bunului. Acest text nu mai are echivalent în cuprinsul normelor de drept internaţional privat aplicabile prezentei cauze, cuprinse în noul Cod civil, iar această omisiune este rezultatul voinței legiuitorului, căreia instanța trebuie să-i dea eficiență.
În ceea ce priveşte determinarea legii aplicabile, cu toate că a făcut referiri vagi la legislaţia germană, recurenta (domiciliată în Germania) nu a făcut niciodată susţineri precise şi complete la conţinutul exact al legislaţiei germane, contrar principiului loialităţii procesuale şi a regulilor potrivit cu care cel care invocă o lege străină trebuie să-şi acorde concursul la determinarea conţinutului acesteia. Recurenta s-a rezumat la a afirma în mod eronat aplicabilitatea exclusivă a legii române unui act juridic întocmit în Germania.
Se constată însă că, potrivit art. 22 alin.1 C.pr.civ., instanţa soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, iar în condiţiile art. 2.562 alin.1 şi 2 C.civ., determinarea conţinutului legii străine constituie o sarcină care incumbă deopotrivă instanţei şi părţilor.
Aşa fiind, instanţa poate cunoaşte din oficiu legea străină desemnată a fi aplicabilă de norma conflictuală incidentă şi să-i dea eficienţă, chiar dacă referirile părţii la legislaţia germană au avut un caracter imprecis şi neargumentat.
Din cele ce preced rezultă că, în acord cu normele de drept internaţional privat române, legea desemnată a fi aplicabilă în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă ale procurii este legea germană.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 167 par.2 BGB (Bürgergesetzbuch, Codul civil german), procura dată pentru încheierea unui act juridic nu este supusă formei prevăzute de lege pentru respectivul act juridic. Aşadar, cu toate că art. 311b BGB prevede, similar legii române, forma autentică pentru actele juridice translative de drepturi reale, în sistemul legii germane această cerinţă a formei autentice nu se extinde asupra procurii date pentru încheierea unui astfel de act juridic. Prin urmare, în sistemul legii germane, procura dată de vânzător recurentei, fiica sa, în formă neautentică (sub semnătură legalizată – după cum rezultă şi din adresa emisă de notarul german, depusă la dosarul instanţei de apel) este pe deplin valabilă pentru încheierea contractului de vânzare imobiliară, chiar dacă acest din urmă contract este supus de legea română formei autentice ad validitatem.
Vor fi prin urmare înlăturate criticile recurentei cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor legii române, inclusiv art. 2 din Titlul al X-lea din cuprinsul Legii nr. 247/2005, art. 101 din Legea nr. 114/1996 a locuinţei şi art. 58, respectiv a art. 90 şi urm. din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, respectiv art. 225 din Regulamentul activităţii notariale.
Aceste texte de lege relevă în esenţă că părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică, iar vânzarea imobiliară în România este supusă formei autentice ad validitatem.
În cele ce preced, instanţa a reţinut că procura dată recurentei este una specială, iar în ceea ce priveşte condiţiile sale de formă din perspectiva folosirii sale pentru perfectarea unei vânzări imobiliare, legea germană aplicabilă acestei procuri prevede expres că procura dată în vederea unui act juridic supus unei forme solemne nu trebuie să respecte ea însăşi acea formă.
Aşa fiind, legea aplicabilă înlătură în cauza de faţă incidenţa principiului simetriei formelor, edictat în mod imperativ în dreptul intern.
În materia raporturilor de drept internaţional privat, ale căror raporturi de extraneitate le fac susceptibile de aplicarea unor reguli diferite, aparţinând altor sisteme de drept, trimiterea de către norma conflictuală aplicabilă (în cauză, este vorba despre legea naţională, respectiv despre noul Cod civil) la alt sistem de drept este de natură să înlăture de la aplicare regulile imperative obişnuite, specifice sistemului de drept intern.
Singura situaţie în care nu este posibilă aplicarea regulilor de drept străine este aceea în care se încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. Această ordine publică de drept internaţional privat român nu desemnează însă ansamblul normelor imperative cunoscute în dreptul intern, ci numai acele principii fundamentale pentru ordinea de drept, precum respectarea drepturilor fundamentale şi a fundamentelor constituţionale ale statului român. Această soluţie rezultă în prezent în mod expres din prevederile art. 2564 C.civ. (înlăturarea legii străine):
(1) Aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română.
(2) Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului.
În cauză nu sunt incidente prevederile art. 2.564 alin.2 C.civ., principiul simetriei formelor fiind o regulă obişnuită a sistemului de drept intern, a cărei înlăturare nu pune în discuţie în niciun fel principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi nici drepturile fundamentale ale omului.
De altfel, Înalta Curte reţine, cu titlu de exemplu pentru situații similare, că în sistemul Regulamentului nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, legea aleasă de testator sau, în lipsă, cea a reşedinţei sale obişnuite este aplicabilă ansamblului chestiunilor rezultate din succesiune, inclusiv unor chestiuni precum forma aplicabilă declaraţiei de renunţare la moştenire, admisibilităţii pactelor asupra unei succesiuni viitoare ori raportului sau reducţiunii liberalităţilor excesive (art. 21, art. 23 alin.2 din Regulament). Toate acestea sunt chestiuni reglementate imperativ de legea română, a cărei aplicare va fi totuşi înlăturată în temeiul Regulamentului menţionat ori de câte ori legea aplicabilă este o lege străină, şi aceasta chiar dacă succesiunea cuprinde şi bunuri imobile situate în România (fiind abandonată aplicarea imperativă a legii locului situării imobilului) și chiar dacă legea străină aplicabilă cuprinde soluții contrare celei române – statuând, de exemplu, că nu există rezervă succesorală ori că sunt admisibile contractele privitoare la o succesiune nedeschisă.
De asemenea, în condițiile aplicării aceluiaşi act normativ, este valabilă o declarație de renunțare la succesiune dată de resortisantul unui stat care nu pretinde forma autentică pentru o astfel de declarație – bunăoară, în SUA, declarația dată în fața unui așa-numit notary, care este un simplu particular, ar fi considerată suficientă – fără ca în România să poată fi invocat principiul simetriei formelor ori prescripțiile imperative ale legii române, pentru a nu se da eficiență acestei soluții exprese a Regulamentului european.
Ca urmare, nu se poate susţine în mod întemeiat că principiul simetriei formelor şi cerinţele de formă aplicabile procurii ar fi reguli care privesc ordinea publică de drept internaţional privat, aceste reguli fiind înlăturate de legea străină şi în alte ipoteze decât cea incidentă în cauza de faţă.
În condiţiile în care procura dată respectă cerinţele de formă cuprinse în legea germană, devine lipsită de obiect analiza echivalenţei funcţionale a cerinţelor prevăzute de legea română pentru formalitatea de autentificare cu cele prevăzute de legea germană pentru legalizarea semnăturii, ca şi analiza noţiunii autonome de act autentic, în sistemul Regulamentului nr. 805/2004, aceste elemente ale raționamentului primei instanțe nemaifiind utile soluționării cauzei.
Valabilitatea procurii date în Germania, în condițiile art. 167 alin.2 BGB (Codul civil german), determină valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare atacat pe calea acțiunii de față; contractul în sine respectă de altfel forma autentică, fapt de altfel evident și necontestat de niciuna dintre părți.
Ansamblul textelor de lege invocate de recurenta-reclamantă nu pot determina o soluție contrară, întrucât ele au în vedere situații pur interne. În cazul unor raporturi de drept internațional privat, se aplică cu prioritate norma conflictuală și textul de lege străin la care această normă conflictuală trimite, fără a se putea afirma că legea română este încălcată – legea română nu poate fi încălcată decât dacă este deschis câmpul său de aplicare, ceea ce nu este cazul în speță.
În final, Înalta Curte notează că la dosar a fost depusă dec.civ. nr. 335A/6.03.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care cuprinde un raţionament juridic în parte diferit, fiind reţinută incidenţa regulii simetriei formelor din Codul civil român cu privire la un contract de vânzare încheiat de recurenta din prezenta cauză, în calitate de mandant, prin uzitarea unei (alte) procuri sub semnătură legalizată de către notarul public german.
Curtea reţine că nu există autoritate de lucru judecat, nici ca efect negativ şi nici ca efect pozitiv (art. 431 C.proc.civ.), întrucât obiectul celor două pricini este diferit, cauza judecată anterior privind un act juridic ulterior celui dedus judecăţii în litigiul de faţă, fiind vorba prin urmare despre o situaţie litigioasă diferită de cea analizată în prezenta cauză.
Totodată, nu există nici identitate de părţi, care este o condiţie esenţială a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat (după cum rezultă din interpretarea art. 431 C.proc.civ., în ansamblul său), doar recurenta fiind parte în ambele dosare, nu însă şi intimata-pârâtă din prezenta cauză, B. S.R.L., căreia hotărârea anterioară poate să-i fie opusă cel mult cu forţa relativă a unui mijloc de probă, în condiţiile art. 435 alin.2 C.proc.civ. În temeiul consideraţiilor în drept ce preced, această hotărâre referitoare la împrejurări ulterioare celor analizate în prezenta cauză nu are relevanţă asupra situaţiei litigioase analizate în prezenta cauză şi nu este de natură să determine altă concluzie în ceea ce priveşte legalitatea soluţiei recurate.
Pentru ansamblul consideraţiilor ce preced, care sunt de natură să completeze, respectiv să substituie în parte considerentele hotărârii recurate, aceasta din urmă este legală, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin.1 C.proc.civ.
Aşa fiind, recursul a fost respins, ca nefondat, potrivit art. 496 alin.1 C.proc.civ.
