Legea nr.95/2006 reglementează două categorii de litigii relative la răspunderea profesioniștilor din domeniul medical în caz de malpraxis, recunoscând persoanei prejudiciate dreptul la acţiune pe temeiul normelor de drept comun privitoare la răspunderea civilă delictuală, fără vreo condiționare în legătură cu procedura stabilirii cazurilor de malpraxis reglementată prin art.679-685 din lege.
Examinarea conținutului normativ al acestor norme evidențiază că legiuitorul a reglementat la dispoziţia persoanei prejudiciate posibilitatea de a iniția o procedură de constatare a cazului de malpraxis reclamat prealabil sesizării vreunei instanţe de judecată cu o cerere în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit adresată Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională, iar prin art. 684 alin.(3) din aceeaşi lege a stabilit care este raportul dintre aceasta şi procedura judiciară de drept comun, ce permite persoanei prejudiciate sesizarea instanţei de judecată, pe temei delictual, pentru constatarea, printre altele, şi a existenţei sau inexistenței cazului de malpraxis, asemenea oricărui fapt ilicit reclamat, şi, după împrejurări, cuantificarea despăgubirilor cuvenite.
Astfel, art.684 alin.(3) din Legea nr.95/2006 prevede că procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun. Or, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis la care norma de drept menţionată face trimitere este aceea prevăzută de art. 679-685 din Legea nr.95/2006, iar accesul liber la justiție semnifică, în plan procesual, dreptul persoanei prejudiciate prin malpraxis de a se adresa instanţei de judecată de drept comun fără vreo condiționare în legătură cu desfăşurarea sau nu a procedurii de stabilire a cazului de malpraxis reclamat de către Comisia de monitorizare şi competenţa profesională.
Prin urmare, Legea nr.65/2006 nu numai că nu statuează cu privire la obligaţia părţii prejudiciate de a opta între procedura alternativă de stabilire a cazului de malpraxis, ce include şi procedura de contestare a deciziei emise de comisia medicală, pe de o parte, şi procedura judiciară de drept comun, pe de altă parte, ci prevede explicit că recurgerea la procedura alternativă nu o împiedică să formuleze acţiune în despăgubire în justiție, potrivit dreptului comun.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov – Secția I civilă în data de 24.08.2021, reclamantele A. și B. (prin reprezentant legal A.) au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., Clinica D. SRL, E., Spitalul F. și Clinica G. SRL, obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamante a daunelor morale și materiale pentru prejudiciul cauzat acestora în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel: pentru reclamanta A. suma de 200.000 euro (în echivalent lei la cursul BNR din data plății), cu titlu de daune morale, și suma de 47.298,07 lei, cu titlu de daune materiale; pentru reclamanta B. suma de 400.000 euro (în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății), cu titlu de daune morale, precum și suma de 1.000 lei/lună, reprezentând cheltuielile de îngrijire medicală, precum și cele necesare ca urmare a sporirii nevoilor de viață ale reclamantei, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la momentul însănătoșirii în mod complet.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1391, art. 1387- 1388 coroborate cu art. 1389 C.civ.
Prin întâmpinare, pârâtul Spitalul F. a invocat excepţia de necompetenţă materială, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC D. SRL, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Societatea de Asigurare-Reasigurare H. SA și Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând ca, în cazul și în măsura în care cererea de chemare în judecată ar fi admisă (în totul sau în parte), să se dispună obligarea chemaților în garanție la achitarea în favoarea pârâtului a tuturor sumelor de plată stabilite în sarcina acestuia și în favoarea reclamantelor.
Pârâta SC D. SRL a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu SC I. SA, solicitând ca, în situația în care va cădea în pretenții, să se dispună obligarea chematei în garanție să o despăgubească cu sumele la care ar fi obligată în cadrul prezentului litigiu și să-i achite contravaloarea cheltuielilor de judecată prilejuite de acest litigiu.
Prin întâmpinare, pârâta C. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind netemeinică și nelegală, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinare, pârâții E. și Clinica G. SRL au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, și obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din 11.04.2022, instanța a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului Brașov, a unit cu fondul, în temeiul art.248 alin.1 pct.4 C.proc.civ., excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC D. SRL și Clinica G. SRL și a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta SC D. SRL.
Prin sentinţa nr. 149/S din 25.05.2022, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată prin întâmpinare de pârâta SC D. SRL; a respins, ca inadmisibilă, acţiunea; în temeiul art. 451 alin. 2 C.proc.civ., a redus onorariul avocațial achitat de pârâtul Spitalul F., de la suma de 8.925 lei la suma de 4.760 lei (TVA inclus); a obligat reclamantele să plătească cheltuieli de judecată (onorarii avocat), în sumă de 11.900 lei.
Prin decizia nr. 1859/Ap din 23.11.2022, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a admis apelul reclamantelor împotriva sentinţei, pe care a anulat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâta SC D. SRL, respectiv instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiilor art. 683, art. 684, art. 687 din Legea nr. 95/2006 şi Capitolul V din Normele metodologice din 14.03.2007 de aplicare a titlului XVI «Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice» din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Recurenta a învederat că, potrivit Deciziei în interesul legii nr. 5/21.02.2022 privind interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 684, art. 687 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 94 pct. 1 lit. k, art. 95 pct. 1 C.proc.civ., rezultă că sesizarea Comisiei reprezintă exprimarea opţiunii din partea persoanei vătămate de a urma această cale prevăzută de Legea nr. 95/2006, normă specială în materie, în detrimentul posibilităţii de a se adresa în mod direct instanţei de judecată conform normelor de drept comun.
La momentul sesizării Comisiei se manifestă dreptul pacientului de a opta, acesta neînțelegând să se adreseze în mod direct instanţei de judecată.
Interpretarea în sensul că există o adresare directă inclusiv în situaţia finalizării procedurii în faţa Comisiei este în dezacord cu semnificația prevederilor legale din Legea nr. 95/2006, Normele de punere în aplicare a acesteia şi Decizia în interesul legii nr. 5/21.02.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A se adresa în mod direct instanţei de judecată presupune, cu caracter obligatoriu, a nu se adresa în prealabil Comisiei, orice acţiune ulterioară sesizării Comisiei nemaiputând fi catalogată ca o adresare directă instanţei, tocmai pentru că s-a optat, în prealabil, pentru calea prevăzută de norma specială, respectiv aceea a parcurgerii procedurii în faţa Comisiei, iar numai ulterior, cu caracter subsidiar, învestirea instanţei de judecată în procedura de contestare a deciziei Comisiei sau de stabilire a cuantumului prejudiciului.
Nu are nicio relevanţă faptul că litigiul declanşat ca urmare a contestării deciziei Comisiei a fost soluţionat în mod definitiv fără a se intra pe fondul cauzei, atât timp cât acesta a fost iniţiat şi exprimă opţiunea reclamantelor de a nu sesiza instanţa în mod direct, ci prin formularea prealabilă a unei sesizări către Comisie, al cărui rezultat a fost contestat ulterior în cadrul unui proces finalizat prin pronunţarea unei hotărâri definitive.
Nici statuarea în sensul că interpretarea corectă a art. 684 din Legea nr. 95/2006 este aceea a posibilităţii petentei de a se adresa instanţei conform prevederilor de drept comun şi în eventualitatea sesizării Comisiei, cu condiţia analizării procedurii în faţa acesteia, nu este una în acord cu textul de lege enunţat, din două considerente: sesizarea Comisiei în prealabil exclude caracterul direct al acţiunii, care este generat exclusiv de lipsa unei sesizări prealabile a Comisiei; decizia Comisiei este act jurisdicţional cu caracter definitiv, care rămâne în fiinţă şi produce efecte juridice, iar nu simplu material probator într-un litigiu de drept comun.
Cel prejudiciat printr-un act de malpraxis se poate adresa fie Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, parcurgând o procedură prealabilă sesizării instanţei competente, fie direct instanţei judecătoreşti.
Însă, în situaţia în care persoana ce se consideră prejudiciată a optat pentru una dintre cele două căi, trebuie să o urmeze, neputând exprima opţiunea, ulterior primirii unui răspuns nefavorabil pe calea aleasă şi parcursă, pentru cealaltă cale (electa una via).
În speţă, reclamanta a optat pentru a se adresa Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Braşov – Comisia de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis, prin sesizarea înregistrată sub nr. 462/2019, soluţionată prin decizia nr. 3/2019, emisă de aceeaşi Comisie, prin care s-a dispus respingerea sesizării şi s-a constatat faptul că nu a fost o situaţie de malpraxis.
Întrucât reclamanta nu s-a îndreptat împotriva acestei decizii şi nu a contestat-o în termenul legal, aceasta se impune cu caracter definitiv, asemenea instituţiei autorităţii de lucru judecat, fiind asimilată unui act administrativ emis în regim de autoritate jurisdicţională.
Întrucât în situaţia în care Comisia de Malpraxis ar fi stabilit existenţa cazului de malpraxis, instanţa avea strict competenţa de a se pronunţa asupra întinderii despăgubirilor, decizia privind constatarea cazului de malpraxis, rămasă definitivă, fiind obligatorie inclusiv pentru instanţa de judecată care se pronunţă la cererea celui prejudiciat în privinţa despăgubirilor.
Prin urmare, şi decizia ce constată inexistenţa unui caz de malpraxis este obligatorie, având aceeaşi valoare şi regim juridic, atât timp cât a fost contestată şi nu a fost anulată de o instanţă de judecată.
Reclamanta a ales calea specială prevăzută de Legea nr. 95/2006 şi luând în considerare caracterul definitiv al deciziei nr. 3/2019, emisă de Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Braşov – Comisia de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis, formularea cererii de chemare în judecată pe calea dreptului comun, la acest moment, este prohibită prin sancţiunea inadmisibilităţii, indiferent de faptul că litigiul a debutat prin contestarea Deciziei Comisiei şi s-a finalizat fără a fi soluţionat pe fond, din culpa procesuală a persoanelor care se consideră vătămate.
Imposibilitatea, la acest moment, de sesizare a instanţei de drept comun nu contravine garanţiei legale a liberului acces la justiţie, drept care nu este unul absolut, instituirea unor proceduri prealabile sau instituirea unor proceduri legale specifice de sesizare a instanţei nefiind în măsură să contravină garanţiilor acordate de acest drept.
Prin întâmpinare, intimatele-reclamante A. şi B. (prin reprezentant legal A.) au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ., întrucât recurenta subsumează acestui motiv de nelegalitate o pretinsă aplicare greşită a unor norme de drept procesual, iar nu de drept material, aşa cum prevede cazul de casare invocat.
În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi au arătat că persoana vătămată printr-un act de malpraxis are dreptul de a se adresa instanţei de drept comun, chiar dacă anterior a înţeles să urmeze procedura specială în faţa Comisiei, singura condiţie fiind ca cele două proceduri să nu fie urmate în mod concomitent, ci este necesar ca mai întâi să fie soluţionată, în mod definitiv, procedura urmată în faţa Comisiei, aspect care rezultă chiar din cele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia în interesul legii invocată de către recurentă.
Astfel, din chiar cele reţinute de către instanţa supremă, rezultă că sesizarea Comisiei reprezintă o procedură prealabilă, care, chiar dacă este urmată, nu decade persoana vătămată din dreptul de a sesiza instanţa şi potrivit dreptului comun, cu o singură condiţie, şi anume, sesizarea instanţei să se facă doar după finalizarea procedurii în faţa Comisiei.
Prevederile art. 684 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 vizează la nivel general, toate aspectele judecăţii, fără a-şi limita obiectul de reglementare doar la situaţia în care nu s-ar fi urmat procedura specială în faţa Comisiei.
Prin urmare, interpretarea care trebuie să fie dată prevederilor legale incidente este cea reţinută prin hotărârea recurată, în sensul că persoana vătămată de un act de malpraxis medical poate sesiza instanţa potrivit dreptului comun, chiar dacă anterior a sesizat Comisia, singura condiţie fiind ca procedura în faţa în faţa Comisiei să fie finalizată cu emiterea unei decizii.
Recurenta menţionează că acţiunea formulată în faţa instanţei de drept comun trebuie să aibă un caracter direct, însă, din interpretarea prevederilor legale, rezultă şi posibilitatea sesizării instanţei de drept comun după finalizarea procedurii în faţa Comisiei.
Contrar celor învederate de către recurentă, decizia Comisiei nu este un act jurisdicţional, ci doar un simplu material probator. O astfel de interpretare rezultă şi din concluziile Deciziei în interesul legii nr. 5/21.02.2022, potrivit cărora Comisia de monitorizare şi competenţă pentru cazurile de malpraxis nu desfăşoară o activitate jurisdicțională, ci o activitate de control şi expertizare profesională.
Decizia Comisiei nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a putea fi considerată un act jurisdicţional, şi anume: Comisia de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru cazurile de malpraxis nu este un organ cu activitate jurisdicțională şi nici o instanţă judecătorească; Decizia nu este emisă în urma unor dezbateri contradictorii şi nici cu participarea directă a persoanelor interesate; Decizia comisiei nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei de judecată.
Prin interpretarea dată de către recurentă se încalcă următoarele principii fundamentale, şi anume: legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei, iar nu în sensul neaplicării ei – actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat; unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Dacă legiuitorul ar fi înţeles să limiteze aplicabilitatea dispoziţiilor art.684 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 doar la situaţia în care nu s-ar fi urmat şi procedura specială, ar fi prevăzut lucru în mod expres. Însă aceste prevederi legale au o vocaţie generală, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5/21.02.2022, atunci când a statuat că sintagma „nu împiedică liberul acces la Justiţie, potrivit dreptului comun” are vocația generalității.
La această interpretare, care a fost dată în mod corect şi prin hotărârea recurată, se ajunge şi dacă avem în vedere dispoziţiile art. 673 şi art. 684 din Legea nr. 95/2006.
Din dispoziţiile legale antecitate rezultă că, în situaţia în care Comisia a constatat existenţa cazului de malpraxis, persoana vătămată poate obţine despăgubirile pe cale amiabilă de la asigurător sau poate sesiza instanţa de judecată, Comisia neavând competenţe în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor.
Apreciază că aceeaşi interpretare trebuie să fie păstrată şi în situaţia în care Comisia a constatat că nu există un caz de malpraxis medical, aşa cum s-a întâmplat în cauză. Astfel, şi în această din urmă situaţie, persoana vătămată trebuie să aibă dreptul să se adreseze instanţei potrivit dreptului comun.
Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi E. şi Clinica G. SRL au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi au arătat că, din actele medicale aflate la dosarul cauzei şi din investigațiile efectuate de către Comisia de malpraxis, rezultă că nu există vreo faptă produsă în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament, nu există vreo faptă care să fi cauzat reclamantei vreun prejudiciu, nu există raport de cauzalitate între vreo faptă a pârâţilor şi prejudiciul pretins de către reclamantă.
Din coroborarea art.681 cu art.684 din Legea nr. 95/2006 rezultă că, pentru stabilirea cazurilor de malpraxis, victima (sau, pentru cazul decesului, succesorii ei) are posibilitatea de a se adresa Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională sau instanţei de judecată, potrivit dreptului comun.
Este de necontestat că, atunci când partea alege calea sesizării Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională, decizia pronunţată de către aceasta poate fi atacată la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat, soluţie impusă de corelarea art. 684 alin.1 cu art. 687 din Legea nr. 95/2006.
Potrivit art.14 din Ordinul nr. 482/14.03.2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XVI «Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice» din Legea nr. 95/2006, „Persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia, fie instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 5/21.02.2022, că, în situaţiile în care nu este posibilă, în sensul prevederilor art.673 alin.1 din Legea nr.95/2006, stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, legea recunoaște pacientului prejudiciat (personal sau, după caz, prin reprezentantul său legal) ori, în cazul decesului acestuia, succesorilor săi, dreptul de opta fie pentru sesizarea Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis („Comisia”), pentru ca aceasta să stabilească, prin decizie, dacă a existat sau nu o situaţie de malpraxis, fie pentru sesizarea directă a instanţei de judecată, potrivit dreptului comun, ca formă de manifestare a liberului acces la justiție, deci fără ca în prealabil să existe o sesizare a Comisiei.
Interpretarea literală a prevederilor legale evocate evidențiază că, deşi fundamentul răspunderii civile rămâne acelaşi (afirmata existență a unui caz de malpraxis), elementul de diferenţiere este reprezentat, în funcţie de opţiunea părţii, de (ne)parcurgerea procedurii prealabile de verificare înaintea Comisiei.
Dintr-o asemenea perspectivă pot fi identificate două categorii de litigii pe care, subsumat reparării prejudiciilor cauzate prin malpraxis, legea le recunoaşte şi evocă.
O primă categorie este reprezentată de litigiile care debutează cu sesizarea Comisiei, învestind-o cu cercetarea cauzei în scopul de a stabili existenţa/inexistenţa situaţiei de malpraxis, în acest caz, sesizarea instanţei de judecată, deşi posibilă, are caracter subsecvent, fiind necesar a se epuiza procedura înaintea Comisiei, procedură finalizată prin adoptarea unei decizii de către aceasta.
O a doua categorie este reprezentată de litigiile în care partea alege să nu sesizeze Comisia, introducând acţiune civilă direct la instanţa de judecată.
În ambele categorii de situaţii, toate elementele de caracterizare a litigiului sunt identice, partea reclamantă afirmând existenţa unui caz de malpraxis, deci a unei erori profesionale săvârşite în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii pentru pacient, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi/sau a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.
Prin urmare, elementele care configurează răspunderea civilă delictuală (fapta, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu) sunt aceleaşi, organul învestit de autorul cererii de sesizare, fie că este Comisia, fie direct instanţa de judecată, având de realizat, ca efect al învestirii sale, aceleaşi verificări şi analize în ce priveşte existenţa/inexistenţa faptei de malpraxis.
Or, în raport de dispoziţiile legale incidente şi de statuările Înaltei Curţi, nu pot fi urmate ambele proceduri instituite de lege, în condiţiile în care elementele care configurează răspunderea civilă delictuală sunt aceleaşi, legiuitorul recunoscând persoanei vătămate dreptul de a opta între a sesiza Comisia sau direct instanţa de judecată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, care se subsumează art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de partea pârâtă – recurentă SC D. SRL este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.
Invocând inadmisibilitatea demersului judiciar inițiat pe calea dreptului comun de partea reclamantă pentru obţinerea de daune morale pentru malpraxis, partea pârâtă afirmă că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art.683, art.684 şi art.687 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (lege specială) şi pe cele din Capitolul V al Ordinului Ministerului Sănătății nr. 482/2007 privind Normele metodologice de aplicare a titlului XVI “Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice” din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii din 14.03.2007
În acest sens, dezvoltă mai multe argumente pornind de la premisa, greşită, potrivit căreia legea specială reglementează în privinţa cererii de despăgubire pentru malpraxis competenţa a două instanţe de judecată diferite şi recunoaște persoanei astfel prejudiciate dreptul de a opta pentru sesizarea doar a uneia dintre instanţe, nu de a le sesiza pe ambele.
Construcţia juridică prezentată de partea pârâtă se sprijină, însă, pe interpretarea greşită dată normelor de drept care reglementează răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice, precum şi domeniului de aplicare a principiului electa una via non datur recursus al alteram, în considerarea celor ce succed.
Legea nr.95/2006, contrar susţinerilor părţii pârâte, deşi reglementează două categorii de litigii relative la răspunderea profesioniștilor din domeniul medical în caz de malpraxis, recunoaște persoanei prejudiciate dreptul la acţiune pe temeiul normelor de drept comun privitoare la răspunderea civilă delictuală, fără vreo condiționare în legătură cu procedura stabilirii cazurilor de malpraxis reglementată prin art.679-685 din lege.
Examinarea conținutului normativ al normelor de drept menţionate evidențiază că legiuitorul a reglementat la dispoziţia persoanei prejudiciate posibilitatea de a iniția o procedură de constatare a cazului de malpraxis reclamat prealabil sesizării vreunei instanţe de judecată cu o cerere în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.
Această procedură, de stabilire a cazului de malpraxis, se declanșează în baza cererii adresate de persoana prejudiciată (după caz, de moştenitori) nu unei instanţe de judecată, ci unei comisii medicale constituite în acest scop, Comisia de monitorizare şi competenţa profesională, iar decizia de constatare a existenţei malpraxisului emisă de această comisie deschide părţilor implicate posibilitatea stingerii pe cale amiabilă a raportului de despăgubire, potrivit art.673 alin.(1) din lege.
Reglementând o procedură de stabilire a cazurilor de malpraxis de către comisia menţionată, legiuitorul a stabilit prin art.684 alin.(3) din lege şi care este raportul dintre aceasta şi procedura judiciară de drept comun, ce permite persoanei prejudiciate sesizarea instanţei de judecată, pe temei delictual, pentru constatarea, printre altele, şi a existenţei sau inexistenței cazului de malpraxis reclamat, asemenea oricărui fapt ilicit reclamat, şi, după împrejurări, cuantificarea despăgubirilor cuvenite.
Art.684 alin.(3) din Legea nr.95/2006 prevede următoarele: Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun, instituind garanţia legală a liberului acces la justiție pe temei delictual a persoanei astfel prejudiciate.
Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis la care norma de drept menţionată face trimitere, necontestat, este aceea prevăzută de art.679-685 din Legea nr.95/2006 iar accesul liber la justiție semnifică, în plan procesual, în termenii acestei norme, dreptul persoanei prejudiciate prin malpraxis de a se adresa instanţei de judecată de drept comun fără vreo condiționare în legătură cu desfăşurarea sau nu a procedurii de stabilire a cazului de malpraxis reclamat de către Comisia de monitorizare şi competenţa profesională.
Prin urmare, alegerea făcută de persoana prejudiciată de a sesiza comisia menţionată pentru a stabili existenţa cazului de malpraxis reclamat în cadrul procedurii alternative prevăzute de art.679-685 nu este sancționată de legea specială cu decăderea acesteia din dreptul de a cere instanţei de judecată angajarea răspunderii civile delictuale a persoanelor pretins vinovate de malpraxis, pe temeiul normelor de drept comun.
Aşa fiind, în considerarea normei de drept prevăzute de art.684 alin.(3) din Legea nr.95/2006, susţinerea părţii pârâte potrivit căreia legea specială ar reglementa un drept de opțiune al acestei persoane între cele două proceduri, sub sancţiunea decăderii, se dovedeşte a fi nefondată.
Procedura alternativă a stabilirii cazurilor de malpraxis desfăşurată în faţa Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională nu are caracter jurisdicţional şi, prin urmare, nici decizia emisă de comisie nu este un act jurisdicţional apt să stingă raportul de despăgubire dintre părţi.
Potrivit art.679 şi urm. din Legea nr.95/2006, comisiile de monitorizare şi competenţă profesională sunt constituite la nivelul fiecărei direcții de sănătate publică județene şi a municipiului Bucureşti şi sunt alcătuite din reprezentanții acestor direcții şi ai altor instituţii din domeniul medical.
Aceste comisii, potrivit art.683 din lege, au competenţa limitată la a stabili, prin decizie, pe baza examinării actelor medicale şi a raportului de expertiză întocmit de experţii desemnați potrivit art.682 din lege, dacă există sau nu cazul de malpraxis reclamat de persoana prejudiciată.
Activitatea de control al actelor medicale se realizează de comisii într-o procedură lipsită de contradictorialitate şi de garanţii privind respectarea dreptului la apărare, anume într-o procedură confidențială, potrivit art.685 alin.(1), confidențialitate a cărei încălcare de către persoana care formulează sesizare duce la pierderea dreptului de conciliere, iar în privinţa membrilor comisiilor atrage sancţiuni profesionale administrative, potrivit alin. (2) şi (3).
Exprimând părerea unor specialiști din domeniul medical în considerarea competențelor profesionale ce le sunt recunoscute prin desemnarea în calitate de membrii ai comisiei, rezultă că decizia emisă potrivit art.683 din lege de aceste comisii realizează o evaluare medicală, astfel că ea se opune părţilor implicate în raportul de despăgubire cu forţa unui mijloc de probă.
Rațiunea reglementării procedurii alternative de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru profesioniștii din domeniul asistenței medicale rezidă, în principal, în specificul faptei pretins cauzatoare de prejudicii a cărei cercetare şi constatare impune, în mod necesar, să se apeleze la experţi şi specialiști din domeniul medical, anume malpraxisul, definit ca reprezentând eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic generatoare de prejudicii asupra pacientului, potrivit art.653 alin.(1) lit.b din lege.
Totodată, rațiunea acestei reglementări rezidă în necesitatea creării cadrului legal pentru desfăşurarea procedurii de conciliere, ce permite părţilor implicate în raportul de despăgubire să stingă pe cale amiabilă acest raport, în situaţia stabilirii existenţei malpraxisului de către comisiile de competenţă şi monitorizare profesională.
În acest sens, dispoziţiile art.673 din Legea nr.65/2006 şi art.18 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr.482/2007 prevăd că stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor este permisă doar în cazurile în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului, certitudine conferită în această etapă de statuările din decizia emisă de comisia medicală.
Nici reglementarea posibilităţii de contestare în justiție a deciziilor emise de comisiile medicale de monitorizare şi competenţa profesională, contrar susţinerilor părţii pârâte, nu susţine inadmisibilitatea acţiunii în despăgubire a persoanei prejudiciate adresate instanţei de drept comun.
Într-adevăr, potrivit art.684 alin.(1) din lege, deciziile acestor comisii pot fi contestate de către asigurător sau de oricare dintre părţile implicate în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanţa de judecată prevăzută de art.687 din lege, normă care, în redactarea avută anterior modificării prin Legea nr.292/2022, indica judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.
Însă, astfel cum s-a arătat, Legea nr.65/2006 nu numai că nu statuează cu privire la obligaţia părţii prejudiciate de a opta între procedura alternativă de stabilire a cazului de malpraxis, ce include şi procedura de contestare a deciziei emise de comisia medicală, pe de o parte, şi procedura judiciară de drept comun, pe de altă parte, ci prevede explicit, că recurgerea la procedura alternativă nu o împiedică să formuleze acţiune în despăgubire în justiție, potrivit dreptului comun.
Statuând prin art.684 alin.(3) că desfăşurarea procedurii de stabilire a cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun, legiuitorul, de altfel, nu distinge în privinţa procedurii alternative prevăzute de art.679-685 din Legea nr.95/2006 între etapa ce se desfăşoară în faţa comisiei medicale, finalizată prin emiterea unei decizii, şi aceea desfăşurată în faţa instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziei comisiei, ceea ce pentru interpret semnifică faptul că legiuitorul a avut în vedere procedura alternativă, în integralitate.
Totodată, potrivit art.5 C.proc.civ., soluţionarea pricinilor se face în baza legii şi doar în absenţa unor norme de drept specifice se poate apela la principiile fundamentale ale dreptului, printre care şi principiul electa una via non datur recursus al alteram.
Prin urmare, în considerarea reglementării statuate prin art.684 alin.(3) din Legea nr.95/2006, în astfel de cauze, având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a profesioniștilor din domeniul medical pentru malpraxis, principiul menţionat nu-şi găsește aplicare şi, cu atât mai puţin nu poate fi invocat pentru înlăturarea de la aplicare a normei de drept arătate, cum, nepermis, solicită partea pârâtă.
Cât priveşte hotărârea judecătorească prin care instanţa prevăzută la art.687 soluţionează, în limitele învestirii, contestaţia îndreptată de asigurător ori de altă persoană interesată împotriva deciziei comisiei, aceasta produce efectele prevăzute de art.429 şi urm. C.proc.civ., care se analizează de către instanţa de drept comun învestită, în considerarea aceluiaşi act de malpraxis, cu judecata cererii în despăgubire, pe temei delictual.
Normele metodologice statuate prin Ordinul Ministerului Sănătății nr.482/2007, emise fiind în aplicarea titlului XVI al Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii din 14.03.2007, nu pot adăuga la dispoziţiile acestei legi speciale, astfel că interpretarea art.14 şi art.15 din ordin propusă de partea pârâta în susţinerea inadmisibilităţii nu poate fi primită.
Art.14 din normele metodologice reiterează posibilitatea recunoscută persoanei prejudiciate prin malpraxis de a sesiza fie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională, fie instanţa de judecată competentă, potrivit legii, adică potrivit Legii nr.95/2006, iar prin art.15 alin.(1) se statuează cu privire la competenţa comisiilor de competenţă şi monitorizare profesională de a stabili existenţa sau inexistenţa cazului de malpraxis reclamat atât în situaţia în care sunt sesizate în acest scop de persoana prejudiciată, cât şi în situaţia sesizării instanţei judecătoreşti competente de către aceasta.
Aplicarea art.14 şi art.15 se realizează, deci, cu observarea dispoziţiilor legii în a căror aplicare au fost adoptate, anume cu observarea dispoziţiilor Legii nr.95/2006, astfel că folosirea în redactarea acestor norme de drept a conjuncțiilor disjunctive fie şi ori nu este de natură să fundamenteze, pe cale de interpretare, sancţiunea decăderii persoanei prejudiciate prin malpraxis care a urmat procedura alternativă prevăzută de art.679-685 din dreptul de a se mai adresa instanţei de drept comun, cât timp o astfel de sancţiune nu este prevăzută de legea specială şi cât timp legea specială recunoaște, explicit, acest drept.
De altminteri, argumentând astfel decăderea persoanei prejudiciate din dreptul de a cere în justiție repararea prejudiciului pretins suferit prin malpraxis, partea pârâtă ignoră, nepermis, că pune în discuţie existenţa dreptului fundamental de acces la justiție, garantat prin art.21 alin.(2) din Constituţie şi reafirmat prin art.684 alin.(3) din Legea nr.95/2006, drept a cărui restrângere nu poate fi dispusă pe cale de interpretare, ci doar în condiţiile şi pentru scopurile prevăzute de art.53 din legea fundamentală.
Se dovedeşte a fi nefondată şi susţinerea părţii pârâte potrivit căreia inadmisibilitatea cererii în despăgubire de drept comun formulată de persoana prejudiciată prin malpraxis care a recurs la procedura alternativă prevăzută de art.679-685 din Legea nr.95/2006 se sprijină pe considerentele expuse în paragrafele 72-77 ale deciziei în interesul legii nr.5/21.02.2022.
În acest scop redă conţinutul considerentelor din paragrafele indicate şi, într-o manieră inadecvată, solicită instanţei de recurs să analizeze sensurile date de instanţa de unificare unor noţiuni şi sintagme, pe care le evidențiază, cu ocazia examinării unora dintre normele de drept prevăzute de Legea nr.95/2006, sensuri ce, în opinia sa, ar fundamenta excepţia inadmisibilităţii.
Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, prin decizia menţionată a fost dezlegată o altă chestiune de drept determinată de practica neunitară, privitoare la stabilirea în mod diferit a instanţei competente material să soluţioneze cauzele având ca obiect obligarea, pe temei delictual, a pârâţilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006(paragraful 66).
Considerentele deciziei indicate de partea pârâtă sunt explicative şi, aşa cum se arată în paragraful 71, examinarea normelor de drept ale Legii nr.95/2006 a fost subordonată formulării de concluzii utile sub aspectul dezlegării problemei de drept ce făcea obiectul recursului în interesul legii.
Potrivit considerentelor expuse în paragraful 75, examinarea a făcut posibilă concluzia potrivit căreia prevederile art.684 din Legea nr.95/2006 au în vedere două categorii de litigii, iar nu una singură, şi, astfel, că este necesară dezlegarea problemei privind stabilirea instanţei competente să soluţioneze cea de-a doua categorie de litigii pentru care legea specială nu conţine o normă de drept specifică, anume litigiile în care partea prejudiciată sesizează direct instanţa de judecată pe calea dreptului comun, fără a urma procedura alternativă reglementată prin art. 679-685.
Date fiind limitele învestirii, considerentele deciziei în interesul legii nu evaluează litigii de natura celui care face obiectul procesului pendinte, având ca obiect obligarea, pe temei delictual, a pârâţilor la achitarea de daune morale/materiale pentru malpraxis de către persoana prejudiciată care a urmat/finalizat procedura alternativă prevăzută de art. 679-685 şi nici raportul dintre această procedură şi cea judiciară de drept comun, chestiuni ce, de altfel, excedau obiectului recursului în interesul legii.
În atare condiţii, susţinerea părţii pârâte potrivit căreia considerentele deciziei de unificare ar putea fundamenta, pe cale de interpretare, soluţia inadmisibilităţii sesizării instanţei de drept comun de către persoana prejudiciată prin malpraxis care a urmat procedura prevăzută de art. 679-685 din Legea nr.95/2006 se dovedeşte a fi nesusținută.
În acest context al analizei se impune menţiunea că interpretului nu îi este permisă extragerea din conţinutul considerentelor deciziilor în interesul legii, ca, de altminteri, nici din cuprinsul normelor legale, a unor noţiuni ori sintagme şi interpretarea lor cu ignorarea contextului în care au fost redate.
Spre exemplificare, rezultă că folosirea în redactarea considerentelor deciziei în interesul legii a sintagmei fără ca în prealabil să existe o sesizare a Comisiei s-a impus în considerarea obiectului recursului în interesul legii, ce viza astfel de litigii, în care sesizarea instanţei de drept comun s-a realizat fără ca persoana prejudiciată să fi sesizat comisia prevăzută de art.679 din lege pentru stabilirea existenţei cazului de malpraxis.
Prin urmare, în absenţa vreunei statuări în acest sens a instanţei de unificare, acestei sintagme nu-i poate fi atribuită, pe cale de interpretare, semnificația de condiţie de admisibilitate a cererii de despăgubire formulate pe calea dreptului comun de persoana prejudiciată care a sesizat comisia, cum eronat pretinde partea pârâtă.
Totodată, statuarea privind caracterul subsecvent al sesizării adresate instanţei de judecată a fost folosită în paragraful 75 al deciziei de unificare, cu ocazia examinării litigiilor din prima categorie, având ca obiect contestaţia îndreptată împotriva deciziei comisiei medicale, decizie ce, în mod logic, este premergătoare sesizării instanţei prevăzute de art.684 alin.(1) din lege cu contestaţie, nu în privinţa litigiilor în care partea alege să nu sesizeze Comisia, introducând acţiune civilă direct la instanţa de judecată de drept comun.
Ca atare, nici aceste considerente nu permit interpretarea susţinută de partea pârâtă potrivit căreia sesizarea Comisiei în prealabil exclude caracterul direct al acţiunii, care este generat de lipsa unei sesizări prealabile a Comisiei.
Având în vedere cele expuse, care fac inutilă examinarea altor considerente expuse în paragrafele extrase din decizia în interesul legii nr.5/21.02.2022, şi această critică a părţii pârâte va fi respinsă, ca nefondată.
În concluzie, în considerarea celor ce preced, rezultă că prin voinţa legiuitorului exprimată prin norma de drept prevăzută la alin.(3) al art.684 din Legea nr.95/2006, sesizarea instanţei de judecată pe temeiul normelor de drept comun privitoare la răspunderea civilă delictuală este permisă persoanei prejudiciate prin malpraxis independent de faptul declanșării/finalizării de către aceasta a procedurii alternative reglementate de art.679-685 din lege.
În cauza pendinte, potrivit constatărilor de fapt ale instanţelor de fond, partea reclamantă a declanșat procedura alternativă, sesizând Comisia de monitorizare şi competenţa profesională constituită în cadrul Direcției Sanitare Publice a Judeţului Braşov, care a statuat cu privire la inexistenţa cazului de malpraxis reclamat prin decizia nr.3/10.07.2019.
Decizia a fost contestată de partea reclamantă iar contestaţia a fost respinsă, ca tardiv formulată, prin sentinţa civilă nr.2550 din 26.03.2021 a Judecătoriei Braşov, astfel că decizia nu a făcut obiectul controlului jurisdicţional exercitat de instanţa prevăzută de art.687 din lege.
Contrar susţinerilor părţii pârâte, soluţia de respingere a contestaţiei nu stinge raportul de despăgubire, întrucât, aşa cum s-a arătat în precedent, nu este de natură să confere deciziei emise de Comisia de monitorizare şi competenţa profesională – Braşov caracter jurisdicţional, această decizie opunându-se părţilor, în continuare, cu valoarea unui simplu mijloc de probă.
Prin urmare, instanţa de apel a statuat corect cu privire la inexistenţa unei condiţii de inadmisibilitate a acţiunii deduse judecăţii, prin care partea reclamantă urmăreşte atragerea răspunderii civile delictuale de drept comun a părţii pârâte pentru malpraxis.
Aşa fiind, în baza art.496 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de partea pârâtă şi, în baza art.453 alin.(1) din acelaşi cod.
