Realizarea conținutului tipic al infracţiunii de distrugere nu este condiționată de eventuala lichidare prealabilă (în condițiile art. 52 C. proc. pen. sau pe cale separată) a comunităţii de bunuri și nici de determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soţ, fiind suficient să se constate că asupra bunului ce constituie obiect material al infracţiunii exercită un drept de coproprietate sau de proprietate devălmașă și alte persoane.
Prin sentinţa penală nr. 264 din 2 iunie 2022, pronunţată de Judecătoria Cornetu, printre altele, s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (2) și (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.
Prin decizia penală nr. 108/A din 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia I penală s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 264 din 2 iunie 2022, pronunţată de Judecătoria Cornetu, care a fost desființată, în parte, iar în rejudecare, printre altele, s-a menținut pedeapsa principală de 9 luni închisoare aplicată inculpatului A. pentru infracțiunea de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
Împotriva deciziei penale nr. 108/A din 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia I penalăa formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător B., la data de 17 februarie 2023.
Cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. este fundamentată pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În argumentarea acestuia, învederând că inculpatul a fost trimis în judecată, inter alia, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, constând în aceea că „a distrus cele patru anvelope ale autoturismului marca X. cu nr. (…) (bun comun, aflat în folosinţa persoanei vătămate), cât şi o plasă de protecţie anti-insecte”, apărarea a arătat că inculpatul şi persoana vătămată sunt foşti soţi, între care s-a aplicat regimul matrimonial al comunităţii legale de bunuri, în temeiul art. 339 C. civ., care nu a fost lichidat nici în prezent.
A mai arătat că potrivit art. 356 C. civ., dacă regimul comunităţii legale încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune, până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia. De asemenea, potrivit art. 355 alin. (2) C. civ., până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi a obligaţiilor.
Ca urmare, la data săvârşirii presupusei infracţiuni de distrugere (05.01.2019), foştii soţi exercitau un drept de coproprietate, în devălmăşie, asupra tuturor bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, inclusiv asupraautoturismului marca X., cât şi asupra plasei anti-insecte – parte integrantă a bunului imobil reprezentat de locuinţa comună.
Or, coproprietatea devălmașă („de-a valma”) se caracterizează prin aceea că nici dreptul nu este divizat pe cote-părţi, şi nici bunul nu este împărţit în materialitatea sa. Spre deosebire de dreptul de coproprietate, în cazul devălmăşiei nu există nici măcar o diferenţiere calitativă între titularii dreptului de proprietate. Altfel spus, unitatea materială a bunului este dublată de unitatea intelectuală a dreptului.
Prin urmare, în opinia apărării, în speţă se ridică, astfel, două probleme de drept, pe care instanţa de apel le-a soluţionat în mod eronat:
Dacă un bun care nu este divizat în materialitatea sa, asupra căruia se exercită un drept nedivizat pe cote-părţi, poate reprezenta un „bun aparţinând altuia” în sens penal, cu referire la condiţia ataşată elementului material al infracţiunii de distrugere?
Dacă o instanţă penală poate să reţină în sarcina unui inculpat săvârşirea infracţiunii de distrugere, fără a tranşa chestiunea prealabilă a regimului proprietăţii asupra bunurilor obiect material al infracţiunii de distrugere, conform art. 52 alin. (1) C. proc. pen.?
În ceea ce priveşte prima problemă de drept, în opinia apărării, în mod evident, răspunsul este unul negativ, cu argumentarea că, din moment ce nici dreptul de proprietate nu este divizat pe cote-părţi, nu se poate stabili că posibilul bun la care se referă fapta aparţine altuia, în sens penal.
În concluzie, în speţă nu se poate şti cu precizia cerută de dispoziţiile legii penale [art. 253 alin. (1) C. pen.] dacă ne aflăm în faţa unui bun aparţinând altuia, relevante în aceste sens fiind considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 771/2021 [prin care s-a respins excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 253 alin. (1) şi (2) C. pen.], în care s-a reţinut că noţiunea „aparţinând altuia” din cuprinsul textului criticat nu este definită legal, astfel încât aceasta să aibă un înţeles specific dreptului penal, aspect ce denotă intenţia legiuitorului de a-i atribui, în contextul reglementării infracţiunii de distrugere, înţelesul ce rezultă din sensul comun al acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 315 din 9 iunie 2020, publicată în M.Of. nr. 1130 din 24 noiembrie 2020).
Pentru argumentele prezentate, apărarea a susţinut că instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond, a dispus în mod eronat condamnarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 253 alin. (1) C. pen., judecătorul încălcând astfel principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, substituindu-se Parlamentului [unică autoritate legiuitoare a ţării, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României], prin extinderea, prin analogie, a conţinutului constitutiv al infracţiunii analizate, deşi fapta concretă săvârșită de recurent nu este prevăzută de legea penală. Așadar, apărarea a apreciat că se impune pronunţarea unei soluţii de achitare în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Relevant în acest sens este faptul că, din lecturarea rechizitoriului, rezultă că procurorul redactor caracterizează autoturismul marca X. ca fiind bun comun, aflat în folosinţa persoanei vătămate, descriere pe care atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond şi-au însuşit-o.
În ceea ce priveşte a doua problemă de drept, apărarea a apreciat că răspunsul este, de asemenea, negativ.
Potrivit art. 52 alin. (1) C. proc. pen., instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.
Ca urmare, instanţa penală era ţinută să efectueze lichidarea comunităţii de bunuri aparţinând soţilor, potrivit regulilor de drept civil aplicabile în materie, pentru a putea soluţiona în mod corect conflictul de drept penal dedus judecăţii.
În concret, instanţa penală trebuia, raportat la dispoziţiile art. 984 alin. (2) C. proc. civ., să stabilească în lotul cărui soţ cade autoturismul X. (cu tot cu cele 4 pneuri înţepate), precum şi plasa de insecte, în măsura în care era tratată ca bun separat faţă de bunul principal imobil locuinţă comună, la care era anexată. În acest fel, instanţa penală trebuia să stabilească, inter alia, inclusiv soarta juridică a bunului locuinţă comună.
Conform art. 357 C. civ., această lichidare se face prin partaj, ceea ce presupune mai întâi determinarea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ, în funcţie de contribuţia la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea datoriilor comune. Legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de egalitate a contribuţiei soţilor, oricare dintre aceştia având posibilitatea să facă dovada contrară.
Or, neprocedând în acest fel, în sensul tranşării situaţiei juridice a dreptului de proprietate exercitat asupra bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii analizate, instanţa penală trebuia să dispună achitarea inculpatului cu privire la infracţiunea de distrugere, neputându-se stabili nici măcar cota din dreptul de proprietate al soţilor asupra acestor bunuri, cu atât mai puţin fracția materială care le revine acestora. Astfel spus, instanţa penală nu putea ajunge la concluzia că plasa de insecte şi pneurile autoturismului X. aparţin altuia, adică celuilalt soţ. Aceasta cu atât mai mult cu cât înscrisurile aflate la dosarul cauzei fac dovada unei legături foarte strânse a inculpatului cu autoturismul, acesta fiind dobândit de inculpat de la angajator exclusiv în temeiul calităţii sale de angajat şi înmatriculat pe numele său, tot inculpatul fiind şi cel care a achitat toate ratele şi impozitul aferent bunului.
Conchizând, pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a deciziei recurate şi dispunerea achitării inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracțiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C. pen., cu consecinţa lăsării nesoluţionate a acţiunii civile, conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., dar şi pe cele prevăzute de art. 437, raportat la art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 18 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
S-a reținut, în esență, că, formal, aspectele invocate de inculpatul A., vizând neîndeplinirea exigenţei de „bun aparţinând altuia” impusă de textul de incriminare prev. de art. 253 alin. (1) C. pen. obiectului material al infracţiunii de distrugere, ca urmare a faptului că acţiunea ce i se impută a fost exercitată asupra unor bunuri asupra cărora exercită dreptul de proprietate în codevălmășie cu persoana vătămată, se circumscriu cazului de recurs în casaţie invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, regăsită în cuprinsul normei de procedură penală evocate, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se realizează exclusiv prin raportare la starea de fapt reţinută, cu titlu definitiv, în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.
În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, în data de 05.01.2019, în jurul orelor 12:00, inculpatul A. a pătruns în curtea imobilului din com. Clinceni, str. (…), jud. Ilfov, unde locuieşte persoana vătămată C. (soția sa, cu care se afla în proces de divorț) şi a distrus cele patru anvelope ale autoturismului marca X. cu număr de înmatriculare (…) (bun comun dobândit în timpul căsătoriei și aflat în folosința persoanei vătămate), precum şi o plasă de protecție anti-insecte de la o fereastră a locuinței.
Invocând incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat a susținut, în esență, că nu este îndeplinită condiția de „bun aparţinând altuia” impusă de art. 253 alin. (1) C. pen. obiectului material al infracţiunii de distrugere, ca urmare a faptului că acţiunea ce i se impută a fost exercitată asupra unor bunuri ce nu aparțineau în exclusivitate persoanei vătămate, ci se aflau în proprietatea codevălmașă a acesteia din urmă și a inculpatului.
Criticile recurentului inculpat inculpatul A. sunt nefondate.
Potrivit art. 253 alin. (1) C. pen., ”(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
Infracţiunea de distrugere, în varianta tip, este o faptă penală comisivă cu conţinut alternativ; ea se poate realiza, din punct de vedere obiectiv, prin comiterea uneia dintre următoarele acţiuni: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului după ce au fost luate, înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare. Aşadar, pentru existenţa elementului material al infracţiunii de distrugere este suficientă săvârșirea oricăreia dintre acţiunile enumerate mai sus.
Obiectul material al infracțiunii de distrugere, în varianta tip, este reprezentat de un bun, mobil sau imobil, care aparține unei persoane, iar cerința esențială pentru realizarea elementului material al acestei variante este aceea ca bunul să aparțină altei persoane, nu făptuitorului.
Potrivit dispoziţiilor art. 339 C. civ., ”bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”.
Conform art. 667 C. civ., ”Există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.”.
Aşadar, dreptul de proprietate în devălmăşie este o formă a proprietăţii comune, a cărei particularitate este aceea că bunurile care fac obiectul său aparţin nedivizat tuturor titularilor dreptului, care le stăpânesc împreună.
Contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte reţine că ceea ce caracterizează infracţiunea de distrugere, în varianta tip, este că norma de incriminare nu impune condiția ca persoana vătămată, subiect pasiv al infracțiunii, să fie titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunurilor ce constituie obiect material al infracţiunii. Legea penală nu impune o atare condiție de natură a restrânge sfera de aplicare a normei de incriminare și nici nu atribuie, în cuprinsul altor dispoziții penale, un anume înțeles noțiunii de ”bun aparținând altuia”, pentru a se justifica o eventuală interpretare restrictivă a textului.
Aceasta înseamnă că prevederile art. 253 alin. (1) C. pen. ocrotesc relațiile sociale referitoare la integritatea bunurilor fără a se distinge în funcție de natura dreptului de proprietate – exclusivă sau comună – ce se exercită asupra acestora, esențial fiind doar ca bunurile ce constituie obiect material al distrugerii să aparțină altei sau și altei persoane, chiar dacă nu în mod exclusiv.
Or, în cauza de față, s-a reținut cu titlu definitiv că bunurile care au făcut obiectul infracţiunii de distrugere pentru care a fost condamnat recurentul inculpat sunt bunuri comune, în devălmășie, dobândite în timpul căsătoriei acestuia cu persoana vătămată D. (fostă C.). Prin urmare, într-o atare ipoteză, consecințele vătămătoare ale acțiunii incriminate nu s-au produs doar asupra dreptului de proprietate al inculpatului, ci au afectat și dreptul de proprietate codevălmașă al persoanei vătămate, fiind îndeplinită cerința textului de incriminare.
Contrar susținerilor recurentului, pentru realizarea distrugerii este irelevant că dreptul de proprietate comună asupra bunurilor degradate nu este divizat pe cote părți, iar bunurile nu sunt împărțite în materialitate lor. Aceste operațiuni juridice, la fel ca și restul aspectelor de natură civilă invocate în motivele scrise de recurs în casație, prezintă importanță exclusiv din perspectiva identificării modalităților civile de încetare a formelor de proprietate comună și a efectelor lor patrimoniale, fiind, însă, irelevante în privința existenței unui drept propriu-zis de proprietate al subiectului pasiv asupra bunului distrus/degradat și, implicit, în privința atingerii aduse acestui drept prin acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii.
A admite interpretarea apărării, în sensul în care ar fi necesară stabilirea cotelor părți ce revin proprietarilor comuni, înseamnă a adăuga normei de drept penal condiții pe care ea nu le prevede, restrângându-se, astfel, sfera sa de aplicare la anumite forme de proprietate, cu excluderea inerentă, din domeniul de incidență al mijloacelor de protecție penală, a proprietății devălmașe.
O atare interpretare contravine voinței legiuitorului care, de vreme ce nu a introdus în conținutul art. 253 alin. (1) C. pen. condiții de natura celor invocate de recurentul inculpat, a înțeles să ocrotească, pe cale de consecință, relațiile patrimoniale referitoare atât la bunurile asupra cărora alte persoane dețin un drept de proprietate exclusivă, cât și la bunurile asupra cărora acestea din urmă exercită, alături de autorul infracțiunii, un drept de proprietate comună, fie ea devălmașă. Din această perspectivă, norma de incriminare este clară, previzibilă și nu ridică probleme de interpretare pe tărâmul art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, referitor la principiul legalității infracțiunilor.
În mod asemănător, realizarea conținutului tipic al infracţiunii analizate nu este condiționată de eventuala lichidare prealabilă (în condițiile art. 52 C. proc. pen. sau pe cale separată) a comunităţii de bunuri, și nici de determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soţ, fiind suficient să se constate, astfel cum s-a argumentat în precedent, că bunul distrus nu aparţine exclusiv autorului faptei de distrugere, ci asupra sa exercită un drept de coproprietate sau de proprietate devălmașă și alte persoane.
În acest context, Înalta Curte conchide că în cauză sunt realizate toate cerințele de conținut tipic obiectiv specifice infracțiunii de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., reținută în sarcina inculpatului A., criticile acestuia în recurs în casație fiind nefondate.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia I penală.
