În conformitate cu dispoziţiile art. 1.387 alin. (1) C.civ., „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.”, iar potrivit celor ale art. 1.388 alin. (1) din acelaşi cod, „despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească”.
Din analiza coroborată a acestor texte legale rezultă că dreptul la repararea prejudiciului material constând în nerealizarea câştigului din muncă este recunoscut numai persoanei a cărei integritate corporală sau sănătate a fost vătămată, nu şi soţului sau rudelor sale.
Astfel, este nelegală soluţia instanţei de acordare soţului victimei a daunelor materiale constând în beneficiul nerealizat, pe perioada în care a îngrijit-o, soluţie fundamentată pe dispoziţiile art. 309 alin. (1) C.civ., întrucât această normă generală este înlăturată de la aplicare de normele speciale reprezentate de art. 1.387- 1.388 C.civ. şi art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform principiului specialia generalibus derogant.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, Secţia a II-a civilă la 01.02.2018, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâta E. AG, prin S.C. F. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamanţii:
– A., în calitate de victimă directă a accidentului rutier, a sumei de 70.573,37 lei, cu dobândă legală şi a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune materiale, a sumei de 481.450 euro, cu titlu de daune morale, a penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pe zi, aferente sumelor indicate mai sus, a sumei de 2.000 lei, reprezentând despăgubiri periodice lunare, începând cu data accidentului, 22.01.2015 şi până la încetarea stării de nevoie;
– B., în calitate de victimă indirectă a accidentului rutier, a sumei de 582.422 lei, echivalentul a 107.856 lire sterline, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale;
– C., în calitate de victimă indirectă a accidentului rutier, a sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale;
– D., în calitate de victimă indirectă a accidentului rutier, a sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 208/21.09.2018, Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel.
Prin decizia nr. 100/28.03.2019, Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Prin sentinţa civilă nr. 3/08.01.2020, Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 150.000 lei, cu titlu de daune morale, a sumei de 12.915,43 lei, cu titlu de daune materiale (altele decât acelea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă) şi a daunelor materiale suferite pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă, constând în suma de 2.312 lei, pentru intervalul ianuarie 2015-martie 2016, suma de 3.112 lei pentru intervalul octombrie 2018-13.03.2019 şi suma de 2.000 lei lunar, începând cu 13.03.2019 şi până la încetarea stării de nevoie; a penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente sumelor acordate, calculate după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive şi până la data achitării debitului; a respins ca neîntemeiate pretenţiile reclamanţilor B., D. şi C.
Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel.
Prin decizia nr. 21/27.01.2021, Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă a admis apelurile declarate de A., B. şi de E. AG, prin S.C. F. S.A., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta A. a daunelor materiale pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă, astfel: suma de 1.734 lei, pentru intervalul ianuarie 2015-martie 2016, suma de 2.324 lei, pentru intervalul octombrie 2018-13.03.2019 şi suma de 1.500 lei lunar, începând cu 13.03.2019 şi până la încetarea stării de nevoie; a mai obligat-o pe pârâtă la plata către aceeaşi reclamantă a sumei de 9.686,57 lei, cu titlu de daune materiale (altele decât acelea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă) şi a sumei de 225.000 lei, reprezentând daune morale; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul B. a sumei de 10.985 lire sterline, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii; a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi D. şi C. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Prin decizia nr. 96/12.03.2021, Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă, în completarea dispozitivului deciziei din apel, a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanţii-reclamanţi A. şi B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei.
Împotriva deciziei nr. 21/27.01.2021, S.C. F. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea ei.
În motivare, după expunerea situaţiei de fapt şi a istoricului litigiului, recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Subsumat acestui motiv de recurs, a arătat că acordarea către intimatul-reclamant B. a daunelor materiale, constând în beneficiul nerealizat în perioada în care şi-a îngrijit soţia, s-a realizat cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.387-1.395 C.civ.
În argumentare, a susţinut că prevederile legale evocate anterior vizează doar persoana vătămată în mod direct, respectiv intimata-reclamantă A.
A subliniat că doar victima infracţiunii care a suferit un prejudiciu este îndreptăţită să obţină despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, invocând în acest sens dezlegarea dată prin decizia nr. 12/16.05.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În opinia recurentei-pârâte, caracterul reparabil al prejudiciilor nepatrimoniale suferite de alte persoane este consacrat de lege doar în ipoteza decesului intimatei-reclamante, nu şi în cea a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii acesteia.
Totodată, a afirmat că instanţa de prim control judiciar a dat eficienţă unei norme generale, respectiv art. 309 alin. (1) C.civ., în detrimentul normei speciale care reglementează despăgubirile ce se acordă în cazul vătămării integrităţii corporale într-un accident rutier, respectiv art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.
Astfel, a susţinut că din interpretarea art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 rezultă că intimatul-reclamant B. nu era îndreptăţit la daune materiale constând în câştigul nerealizat pe perioada acordării îngrijirilor intimatei-reclamante.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a interpretat greşit art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale şi morale către intimata-reclamantă.
Astfel, a susţinut că în cauză culpa victimei şi a autorului prejudiciului este comună, atât timp cât ambele părţi nu au respectat normele rutiere de la art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 128 alin. (2) din H.G. nr. 1.391/2006 şi puteau evita producerea accidentului rutier.
În acest context, a conchis că despăgubirile constând în diferenţa de venit şi câştigul din muncă nerealizat pentru perioadele ianuarie 2015-martie 2016 şi octombrie 2018-martie 2019 trebuiau stabilite prin raportare la culpa comună a părţilor.
La 22.06.2021 intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului; în subsidiar, în măsura respingerii excepţiei, au solicitat respingerea ca nefondate a căii de atac.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai intimaţii-reclamanţi şi-au prezentat punctul de vedere.
Prin încheierea din 09.02.2022, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, iar acesta a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru astăzi în vederea soluţionării sale.
Analizând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că acordarea către intimatul-reclamant B. a daunelor materiale constând în beneficiul nerealizat, pe perioada în care şi-a îngrijit soţia, s-a realizat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.387-1.395 C.civ., care vizează exclusiv persoana vătămată în mod direct, respectiv intimata-reclamantă A. Mai apreciază că instanţa de apel a dat eficienţă unei norme generale, respectiv art. 309 alin. (1) C.civ., în detrimentul normei speciale care reglementează despăgubirile ce se acordă în cazul vătămării corporale într-un accident rutier, respectiv art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.
Aceste critici de nelegalitate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul B. a sumei de 10.985 lire sterline, cu titlu de daune materiale, pentru nerealizarea câştigului din muncă de care acesta a fost lipsit pe perioada acordării îngrijirilor medicale soţiei sale, A., în temeiul art. 309 alin. (1) C.civ., conform căruia „soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.”
Aşadar, acest text de lege reglementează, cu caracter general, îndatoririle reciproce ale soţilor constând în respect, fidelitate şi sprijin moral.
Natura pretenţiilor disputate în recurs presupune însă raportarea la prevederile legale din materia răspunderii civile delictuale reglementată de Codul civil şi a celor din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care constituie norme speciale în raport cu norma generală, reprezentată de art. 309 alin. (1) C.civ.
Astfel, prejudiciul material constând în nerealizarea câştigului din muncă în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii este reglementat la art. 1.387-1.388 C.civ.
Potrivit art. 1.387 alin. (1) C.civ., „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale”, iar conform alin. (2), „despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.”
De asemenea, potrivit art. 1.388 alin. (1) C.civ., „despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească”, iar potrivit alin. (2), „cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.”
Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 1.387-1.388 C.civ. rezultă că dreptul la repararea prejudiciului material constând în nerealizarea câştigului din muncă este recunoscut numai persoanei a cărei integritate corporală sau sănătate a fost vătămată, nu şi soţului sau rudelor sale.
Astfel, atunci când legiuitorul a recunoscut dreptul la despăgubiri altor persoane decât victima directă a prejudiciului, a reglementat expres cazurile şi condiţiile în care acestea le pot obţine (spre exemplu art. 1.390-1.391 C.civ.).
De asemenea, Norma A.S.F. nr. 23/2014, aplicabilă în cauză faţă de data producerii accidentului rutier (22.01.2015), recunoaşte dreptul la repararea prejudiciului constând în nerealizarea câştigului din muncă numai persoanei vătămate.
Astfel, potrivit art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, „la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical; b) venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat (…).”
Ca atare, norma generală de la art. 309 alin. (1) C.civ. este înlăturată de la aplicare de normele speciale reprezentate de art. 1.387-1.388 C.civ. şi art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform principiului specialia generalibus derogant.
Prin urmare, fundamentarea soluţiei criticate în recurs pe o normă generală, înlăturată de la aplicare de normele speciale evocate anterior, atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Celelalte critici, referitoare la interpretarea greşită a art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale şi morale către intimata-reclamantă, vizează, în realitate, temeinicia deciziei atacate. Aceasta deoarece stabilirea contribuţiei fiecărei părţi la producerea prejudiciului în vederea redimensionării cuantumului despăgubirilor ar presupune reevaluarea probelor administrate în cauză, aspect care scapă cenzurii în calea extraordinară de atac de faţă, întrucât controlul exercitat de instanţa de recurs este limitat la verificarea legalităţii hotărârii atacate, conform art. 483 alin. (3) raportat la art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 teza I C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza instanţei de prim control judiciar, spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., D. şi C.; celelalte dispoziţii ale deciziei atacate au fost menţinute.
În rejudecare, va fi reevaluată doar măsura de obligare a pârâtei la plata către reclamantul B. a daunelor materiale constând în nerealizarea câştigului din muncă, celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate intrând în autoritatea de lucru judecat.
