În MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 776/7.VIII.2024 a fost publicată DECIZIA Nr.36 din 17 iunie 2024 prin care ÎCCJ a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București — Secția a II-a penală, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spațiul comercial — ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice — în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis?
În consecință, Înalta Curte a stabilit că spațiul comercial — ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice — reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, dacă în cadrul acestuia se desfășoară o viață privată societară.
Înalta Curte artă în motivare că infracțiunea de furt calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional, prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, este o infracțiune complexă care, prin voința legiuitorului, absoarbe, ca element circumstanțial agravant, infracțiunile de violare de domiciliu și sediu profesional.
Elementul circumstanțial agravant al violării sediului profesional, ce face obiectul analizei în prezenta sesizare, nu poate avea o altă interpretare decât cea referitoare la infracțiunea de sine stătătoare, respectiv infracțiunea de violare a sediului profesional, prevăzută de art. 225 din Codul penal.
Violarea sediului profesional este o incriminare nouă, introdusă în Codul penal în vigoare din data de 1 februarie 2014. În Expunerea de motive a acestui cod (disponibilă la adresa www.cdep.ro.) se precizează că în capitolul IX din Partea specială, denumit Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private, au fost consacrate „câteva infracțiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare și să ofere un răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale ce formează obiectul acestui capitol. Astfel, a fost incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional”.
Potrivit tezelor prealabile ale proiectului Codului penal (Hotărârea Guvernului României nr. 1.183/2008 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 8 octombrie 2008), „va fi incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional, dat fiind că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecția conferită de art. 8 din Convenție”.
Într-adevăr, în jurisprudența sa, Curtea Europeană aDrepturilor Omului a extins noțiunea de „domiciliu” — componentă a vieții private protejate de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de la spațiul în care o persoană locuiește la biroul/cabinetul unei persoane care exercită o profesie liberală (Cauza Niemietz c. Germaniei din data de 16 decembrie 1992), apoi, în anumite circumstanțe, la sediul social, agențiile sau localurile profesionale, sediul comercial ale persoanei juridice (Cauza Société Colas Est și alții c. Franței din data de 16 aprilie 2002; Cauza Buck c. Germaniei din data de 28 aprilie 2005).
Astfel, în Cauza Niemietz c. Germaniei, paragraful 31, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „interpretarea cuvintelor «viață privată» și «casă» ca incluzând anumite spații sau activități profesionale sau comerciale ar îndeplini obiectul și scopul esențial al articolului 8: să protejeze individul împotriva ingerinței arbitrare a autorităților publice”.
n Cauza Société Colas Est și alții c. Franței, în paragraful 41, Curtea a reținut că „a sosit momentul să se considere că, în anumite circumstanțe, drepturile garantate de articolul 8 din Convenție pot fi interpretate ca incluzând dreptul la respectarea sediului social al unei societăți, a sucursalelor sau a altor spații comerciale”
În Cauza Buck c. Germaniei, în paragraful 31, Curtea a reiterat că „noțiunea de «casă» din articolul 8 § 1 nu cuprinde doar locuința unei persoane fizice. (…) cuvântul «domiciliu» din versiunea franceză a articolului 8 are o conotație mai largă decât cuvântul «acasă» și se poate extinde, de exemplu, la biroul unei persoane profesioniste. În consecință, «casa» trebuie interpretată ca incluzând și sediul social al unei societăți conduse de o persoană fizică și sediul social al unei persoane juridice, sucursale și alte sedii comerciale”.
În doctrină (A.R. Trandafir, Violarea sediului profesional. Obiectul protecției. Comparație cu violarea de domiciliu, în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pag. 159—177, disponibil la adresa https://pub.law.uaic.ro/files/articole/2021/vol.2/11.trandafir.pdf), s-a susținut că „(…) invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pentru explicarea reglementării conținute în art. 225 din Codul penal este eronată. Convenția stabilește, într-adevăr, drepturi în favoarea particularilor, printre care se numără și dreptul la respectarea vieții private. Noțiunea de «domiciliu» — componentă a vieții private protejate de art. 8 din Convenție — a fost interpretată extensiv în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dar această interpretare nu se realizează în scopul extinderii represiunii penale, ci al creșterii protecției despre care aminteam. O astfel de protecție sporită este necesară în special pentru a ocroti particularii de acțiunile abuzive ale statului, o dovadă în plus fiind faptul că situațiile de fapt de la care au pornit cauzele în fața Curții Europene a Drepturilor Omului aveau la bază percheziții desfășurate de autoritățile naționale. Altfel spus, dacă o persoană fizică sau juridică se plânge în fața Curții Europene a Drepturilor Omului de încălcarea art. 8 de către stat, Curtea interpretează noțiunea de «domiciliu» în sens larg, astfel încât să includă și sediile persoanelor juridice, potrivit celor arătate anterior. Procedând astfel, Curtea nu obligă însă statele să recunoască o infracțiune în situația în care un alt particular încalcă sediul persoanei juridice și ar fi greșit să explicăm o astfel de infracțiune, atunci când ea există, pornind de la aceste fundamente. (…)
Conținutul legal al infracțiunii de violarea sediului profesional, art. 225 din Codul penal, constă în pătrunderea, fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptățite.
Obiectul juridic al acestei infracțiuni constă în dreptul la respectarea sediului profesional, fie al persoanei fizice, fie al persoanei juridice, dimensiune a libertății individuale care presupune inviolabilitatea spațiului unde se desfășoară o activitate profesională.
Denumirea de „sediu profesional” folosită de legiuitor în cuprinsul denumirii marginale a infracțiunii ori cea de „sediu” din cuprinsul incriminării nu au o definiție cuprinsă în Codul penal. În această situație, în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Codul civil, care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale, sunt incidente dispozițiile art. 227 din această codificare, care reglementează sediul persoanei juridice.
Conform art. 227 din Codul civil, „(1) Sediul persoanei juridice se stabilește potrivit actului de constituire sau statutului. (2) În funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru.”
În materia societăților comerciale, dispozițiile art. 227 din Codul civil se completează cu art. 7 și 8 din Legea societăților nr. 31/1990 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004), potrivit cărora sediile secundare sunt constituite din „sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridică”.
Din analiza acestor norme legale rezultă că noțiunea de „sediu” acoperă atât sediul principal (sediu social), cât și sediile secundare (pentru sucursale, reprezentanțe teritoriale și puncte de lucru) ale unei persoane juridice.
Din această perspectivă este de observat că legiuitorul, în incriminarea reglementată în dispozițiile art. 225 din Codul penal, nu face distincție între sediile sociale principale sau sediile secundare, folosind sintagma „oricare dintre sediile” unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională.
Însă, nu orice sediu este protejat de incriminarea în discuție, ci doar acela în care se desfășoară o viață privată societară/profesională a persoanei juridice ori a persoanei fizice.
Această concluzie rezultă din titlul capitolului — Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private — din care face parte infracțiunea analizată, precum și din segmentul relațiilor sociale ocrotite prin această incriminare.
Astfel, din titlul capitolului — Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private — se poate trage concluzia că infracțiunea de violare a sediului profesional nu este una contra domiciliului, întrucât acesta este protejat prin dispozițiile art. 224 din Codul penal, ci una contra vieții private societare sau profesionale a persoanei juridice ori a persoanei fizice.
Deopotrivă, obiectul juridic al acestei incriminări este dat de „relațiile sociale a căror securitate este condiționată de asigurarea libertății persoanei de a avea un loc unde să poată lucra la adăpost de imixtiuni abuzive din exterior și de a hotărî liber asupra acelora pe care dorește să-i primească sau nu în oricare dintre spațiile în care își desfășoară activitatea profesională.” (Ioana Vasiu în Explicațiile Noului Cod penal — Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, coordonatori George Antoniu și Tudorel Toader, Universul Juridic, București, 2015, pag. 254).
În concluzie, noțiunea de sediu profesional nu trebuie interpretată extensiv, întrucât nu orice imobil deținut de o persoană juridică, chiar dacă se încadrează în noțiunea de sediu (principal, secundar), poate fi sediu profesional în sensul legii penale, ci doar acele imobile în care aceasta desfășoară o activitate care implică aspecte private și în care se desfășoară o veritabilă viață privată a societății.
De altfel, e și firesc să fie așa dacă se are în vedere rațiunea protecției penale a „sediului profesional”, aceea că în astfel de spații există documente, informații, tehnologii, prototipuri, echipamente etc. care trebuie protejate față de orice imixtiune din partea terților, chiar mai înainte de a se comite alte infracțiuni (furt, distrugere, concurență neloială etc.). Or, toate acestea se includ în sfera noțiunii de viață privată societară/profesională, înțeleasă ca dreptul oricărei persoane fizice sau juridice de a decide cum și în ce mod să aducă la cunoștința publicului aspectele legate de desfășurarea activității sale comerciale/profesionale.
Înțeleasă în acest mod, noțiunea de sediu profesional nu poate include un spațiu folosit doar pentru depozitarea unor bunuri (spre exemplu: magazii sau depozite de cauciucuri noi/uzate, de metale feroase/neferoase reciclabile, de materii prime sau alte bunuri, în funcție de obiectul de activitate al persoanei juridice), chiar dacă în conformitate cu legea civilă acesta se circumscrie noțiunii de sediu secundar (punct de lucru).
1Mai mult, în Cauza Leveau și Fillon împotriva Franței din 6 septembrie 2005 (cererile nr. 63.512/00 și nr. 63.513/00), Curtea Europeană a Dreptului Omului a considerat că nu au fost încălcate prevederile art. 8 din Convenție referitoare la protecția sediului profesional, deoarece o exploatare agricolă specializată în creșterea porcilor ar putea fi, doar cu multă dificultate, numită „domiciliu”, chiar profesional, al unei persoane.
Așadar, se poate concluziona că și spațiul comercial, ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice, poate fi inclus în noțiunea de sediu profesional atât timp cât acesta găzduiește o viață privată societară (jurnale de vânzări, liste cu furnizori, facturi, proiecte și idei de reorganizare a spațiului/activității în vederea atragerii mai multor clienți etc., aspecte ce țin de viața privată profesională). Chiar dacă un astfel de spațiu, prin natura sa, este deschis accesului oricărei persoane (client) într-un anumit program de lucru, totuși pot exista în cadrul acestuia anumite zone, mai mari sau mai mici, care sunt restricționate accesului clienților și în care pot fi găsite documente ce țin de viața privată societară.
În final, se impune a se face precizarea că distincția dintre „intervalul de timp în care accesul publicului este permis” și „intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis” nu prezintă relevanță din perspectiva includerii sau nu a unui spațiu comercial în noțiunea de sediu profesional, în sensul legii penale, ci prezintă relevanță din perspectiva sintagmei „fără drept” cuprinsă în conținutul constitutiv al infracțiunii de violare a sediului profesional (art. 225 din Codul penal).
