În Monitorul Oficial Partea I Nr. 799/12.VIII.2024 a fost publicată DECIZIA Nr.59 din 1 februarie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (4), ale art. 211 alin. (2) și ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală.
Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Marius-Aurelian Fleancu în Dosarul nr. 13.703/3/2020/a1.2 al Tribunalului București — Secția I penală și constată că dispozițiile art. 207 alin. (4), ale art. 211 alin. (2) și ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia apreciază că modalitatea de reglementare a controlului judiciar, care poate fi aplicat, fie direct, fie în procedura de înlocuire a măsurii arestării preventive, doar atunci când nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru dispunerea arestării preventive, nu satisface cerința înscrisă în art. 23 alin. (10) din Constituție. Arată că din interpretarea sistematică a textelor de lege referitoare la condițiile arestării preventive și înlocuirea acestei măsuri cu o măsură preventivă mai blândă rezultă că, atât timp cât se mențin temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri, ea nu poate fi înlocuită cu controlul judiciar. Așa fiind, controlul judiciar poate fi dispus doar față de un inculpatcare nu este susceptibil de a fi arestat preventiv, adică față de care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de normele procesual penale în cazul dispunerii/menținerii arestului preventiv. În condițiile în care controlul judiciar poate fi dispus doar în privința unui inculpat față de care nu sunt îndeplinite condițiile pentru arestare preventivă, cerințele art. 23 alin. (10) din Constituție sunt încălcate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 207 alin. (4), ale art. 211 alin. (2) și ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut:
— Art. 207 alin. (4): „Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat.”;— Art. 211 alin. (2): „Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1).”;
— Art. 242 alin. (2): „Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).”
Autorul excepției susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la cerințele de calitate a legii și art. 23 alin. (10) referitor la dreptul persoanei arestate de a cere punerea sa în libertate, sub control judiciar sau pe cauțiune.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că măsurile preventive fac parte din categoria mai largă a măsurilor procesuale (personale) ce pot fi dispuse în vederea asigurării unei mai bune desfășurări a activităților ce se întreprind în rezolvarea cauzelor penale. Curtea a reținut că prin aceste instituții se urmărește buna desfășurare a procesului penal pentru atingerea scopului acestei activități judiciare, respectiv tragerea la răspunderea penală a persoanei care a săvârșit infracțiunea.
Cu privire la măsurile preventive, Curtea a reținut că acestea sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziția organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracțiuni. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive — reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune).
În acest context, Curtea a reținut că măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Curtea a reținut că măsurile preventive sunt măsuri ce au ca efect restrângerea, pentru perioade limitate de timp, a exercițiului unor drepturi fundamentale. Astfel, reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, așa cum acestea sunt reglementate la art. 209, 210, 216, 217 și 218—222 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive privative de libertate, privare ce presupune, per se, restrângerea exercițiului unui număr însemnat de drepturi fundamentale, cum sunt libera circulație, prevăzută la art. 25 din Constituție, dreptul la viață intimă, familială și privată, reglementat la art. 26 din Constituție, dreptul la informație, prevăzut la art. 31 din Constituție, accesul la cultură, reglementat la art. 33, și dreptul de asociere, prevăzut la art. 40din Constituție. La rândul lor, măsura controlului judiciar și măsura controlului judiciar pe cauțiune, reglementate la art. 211—2151, 216 și 217 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoțită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligații ce au același efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligații prevăzute la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală. În completarea regimului juridic astfel stabilit, organul judiciar care a dispus măsura preventivă poate dispune, în privința inculpatului, una sau mai multe dintre obligațiile reglementate la alin. (2) al aceluiași art. 215 (Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, paragraful 34).
Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al persoanei la inviolabilitate, așadar libertății individuale, Curtea a observat că atât legislația națională (Codul de procedură penală și art. 23 din Constituția României), cât și cea europeană (art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) au instituit o serie de garanții procesuale care să prevină abuzul și arbitrarul în luarea, menținerea, prelungirea și confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ. De altfel, Curtea a observat că actualul Cod de procedură penală prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege” [art. 9 alin. (2)].
Scopul și condițiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în art. 202 din Codul de procedură penală, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă care se instituie, condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și procedura de urmat, conținutul și efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secțiunile a 2-a („Reținerea”), a 3-a („Controlul judiciar”), a 4-a („Controlul judiciar pe cauțiune”), a 5-a („Arestul la domiciliu”) și a 6-a („Arestarea preventivă”) ale capitolului privind măsurile preventive.
Curtea a reținut că noul Cod de procedură penală stabilește obligația organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiții generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporțională cu gravitatea acuzației [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] — condiția necesității măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiția caracterului excepțional al acestora [art. 9 alin. (2)] —, și să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menținerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
Curtea a reținut că, pentru luarea măsurii controlului judiciar, art. 211 din Codul de procedură penală face trimitere la scopul și condițiile reglementate în art. 202 alin. (1) din același act normativ, iar, în cazul arestării preventive, condițiile generale prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive se completează cu condițiile speciale și cazurile de aplicare a acestei măsuri prevăzute în art. 223 din Codul de procedură penală, respectiv: condiția ca suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune să rezulte din probe [art. 223alin. (1)]; inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [art. 223 alin. (1) lit. a)]; inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [art. 223 alin. (1) lit. b)]; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta [art. 223 alin. (1) lit. c)]; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni [art. 223 alin. (1) lit. d)]. Potrivit doctrinei, aceste din urmă patru cazuri de arestare preventivă dau conținut scopului generic al măsurilor preventive, reglementat în art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv acela de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal. Un alt caz de arestare preventivă este cel reglementat în art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, acesta fiind fundamentat pe necesitatea de a-l priva pe inculpat de libertate pentru a preîntâmpina un pericol pe care lăsarea sa în libertate l-ar genera pentru ordinea publică.
Potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Așadar, Curtea a reținut că luarea măsurilor preventive este condiționată de existența cel puțin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. De asemenea, Curtea a reținut că existența unuia dintre scopurile menționate se impune să fie verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât și atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menținerea unei astfel de măsuri. De asemenea, Curtea a reținut că, prin dispunerea măsurii preventive în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, se urmărește prevenirea influențării conținutului probatoriu al declarațiilor date de ceilalți participanți la comiterea faptei — indiferent dacă aceștia sunt și ei acuzați sau nu în procesul penal, dacă au dobândit vreo calitate procesuală, al declarațiilor date de martori — indiferent dacă sunt martori audiați la cererea acuzării sau a apărării, dacă vizează latura penală sau civilă, aspectele legate de faptă sau de împrejurările comiterii acesteia, prevenirea distrugerii, alterării, ascunderii sau sustragerii mijloacelor materiale de probă — indiferent dacă au fost ridicate de la fața locului sau nu, dacă au intrat sau nu în custodia organelor judiciare sau dacă au fost anterior descoperite de acestea. Totodată, Curtea a observat că asigurarea bunei desfășurări a procesului penal presupune preîntâmpinarea situațiilor în care inculpatul, personal sau prin intermediar, exercită presiuni asupra celui vătămat — direct sau indirect (asupra unei rude), prin amenințări, sugestii insistente, repetate, prin amenințarea cu săvârșirea unor acte de violență fizică îndreptate împotriva victimei sau a membrilor familiei acesteia, șantaj, declarații publice nereale cu privire la comiterea faptei, cu scopul de a o influența sau de a o intimida — sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu persoana vătămată — prin rugăminți,prin oferirea unor foloase ori alte asemenea mijloace, prin inducerea în eroare a persoanei vătămate, în general, prin impunerea față de persoana vătămată a unei conduite procesuale incorecte prin retractarea unor declarații, refuzul de a da declarații ori afirmarea unor împrejurări neconforme cu adevărul — fiind vorba despre un acord prin care inculpatul dorește să interfereze cu buna desfășurare a procesului penal, să împiedice ori să întârzie tragerea sa la răspundere penală sau să determine angajarea acestei răspunderi pentru o faptă de mai mică gravitate.
De asemenea, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 339 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 23 iunie 2015, a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia instanțele care se pronunță cu privire la posibilitatea menținerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete care sunt în măsură să confirme existența necesității acestei măsuri (Hotărârea din 8 iunie 1995, pronunțată în Cauza Mansur împotriva Turciei, paragrafele 55—56). Totodată, prin Hotărârea din 7 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Tiron împotriva României, paragraful 38, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Smirnova împotriva Rusiei, paragraful 61, instanța de la Strasbourg a statuat asupra necesității de a identifica indicii concrete care să justifice necesitatea menținerii privării de libertate, indicii care fac ca interesul public să prevaleze asupra prezumției de nevinovăție a inculpatului și asupra dreptului fundamental la libertatea individuală a celui arestat. Astfel, Curtea europeană a reamintit că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Hotărârea din 6 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza Patsuria împotriva Georgiei, paragraful 62) și că acesta trebuie examinat în fiecare caz, ținând seama de condițiile concrete.
Totodată, referitor la dispozițiile art. 23 alin. (10) din Constituție, Curtea Constituțională a statuat că dreptul constituțional al persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune nu se poate realiza decât în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală, care arată în ce împrejurări poate funcționao măsură procesuală, oricare ar fi aceasta. Condițiile de acordare a acestei liberări provizorii sub control judiciar sunt prevăzute de normele procesual penale, în temeiul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege”, fiind atributul legiuitorului să le stabilească (Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2012, Decizia nr. 608 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 2 iulie 2012).
Astfel, potrivit art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Prin urmare, evaluarea împrejurărilor concrete ale cauzei și conduita inculpatului determină luarea măsurii preventive mai ușoare în vederea atingerii obiectivului consacrat de art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv cel al asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, în așa fel încât măsura preventivă luată să fie proporțională cu gravitatea acuzației și să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Cu alte cuvinte, în situația în care temeiurile inițiale care au impus luarea măsurii arestării preventive se mențin sau în ipoteza în care au apărut noi temeiuri care impun menținerea acesteia, instanța va aprecia de la caz la caz dacă se impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu. Așa fiind, inculpatul are dreptul să solicite unei instanțe înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, nu și să obțină această înlocuire, aprecierea îndeplinirii tuturor condițiilor pentru dispunerea înlocuirii măsurii revenind exclusiv judecătorului de drepturi și libertăți, celui de cameră preliminară ori, după caz, instanței de judecată.
