În Monitorul Oficial Partea I Nr. 851/26.VIII.2024 a fost publicată DECIZIA Nr.10 din 17 iunie 2024 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 616 alin.(1) din Codul de Procedură Civilă.
În consecință, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ÎCCJ stabilește că entitățile supuse reglementării Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările și completările ulterioare, pot include în statut, ca scop și/sau ca obiectiv, organizarea de activități specifice arbitrajului instituționalizat numai dacă sunt autorizate de legiuitor să exercite arbitrajul instituționalizat. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
În motivarea deciziei Înalta Curte arată că, distinct de reglementarea preexistentă a arbitrajului ad-hoc, noțiunea de arbitraj instituționalizat, ca formă alternativă de jurisdicție privată, a fost inclusă, cu caracter de noutate, în Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, fiindu-i atribuit, în integralitate, titlul VII din cartea a IV-a — Despre arbitraj, însă legiuitorul a oferit o definiție imprecisă și lipsită de rigoare.
Potrivit dispozițiilor art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă, arbitrajul instituționalizat este acea formă de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională sau ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale.
Ceea ce a generat o interpretare neunitară a textului de lege este, pe de o parte, utilizarea sintagmei „organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare” în indicarea persoanei juridice ce organizează arbitrajul instituționalizat, iar, pe de altă parte, mențiunea că această formă de jurisdicție arbitrală „se constituie și funcționează (…) în condițiile legii”.
Este de remarcat faptul că, în dreptul pozitiv, nu există un text de lege care să dea o definiție legală conceptului de organizație neguvernamentală de interes public. Expresia organizație neguvernamentală a intrat în uz odată cu înființarea Organizației Națiunilor Unite în 1945 prin prevederile art. 71 din capitolul X din Carta Națiunilor Unite, fiind privită ca organizație nonprofit care funcționează independent de guvernele naționale.
Ca atare, norma de trimitere la o lege în baza căreia se constituie și funcționează o astfel de organizație neguvernamentală a creat dificultăți în stabilirea acesteia, apreciindu-se că trebuie să fie, în mod necesar, o lege specială care să autorizeze persoana juridică fără scop lucrativ în scopul organizării activității de arbitraj instituționalizat ori, dimpotrivă, că este suficientă raportarea la normele de drept comun din materia înființării persoanelor juridice de drept privat fără scop patrimonial, reprezentate de Ordonanța Guvernului nr. 26/2000.
Această situație a determinat constituirea a trei orientări jurisprudențiale: cea care apreciază că este suficient ca în statutul persoanei juridice înființate în baza Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 să se prevadă posibilitatea organizării arbitrajului instituționalizat, cea care solicită, ca o condiție suplimentară, recunoașterea statutului de utilitate publică pentru persoana juridică respectivă și cea care consideră că este necesară intervenția expresă a legiuitorului care să permită constituirea unei entități având acest scop.
În prezența lipsei de claritate a normei legale, o interpretare corectă, care să stea la baza unei practici unitare, trebuie realizată ținându-se seama, deopotrivă, de interpretarea istorico-teleologică (analizând finalitatea urmărită de legiuitorîntr-un context istoric dat) și sistematică (bazată pe coroborarea textelor legale de așa manieră încât interpretările acestora să se concilieze).
Pornind de la interpretarea istorico-teleologică, trebuie avut în vedere că, deși procedura arbitrajului era cuprinsă în prevederile art. 340—3703 din cartea a IV-a a Codului de procedură civilă din 1865, încă de la intrarea sa în vigoare, forma arbitrajului instituționalizat nu își avea corespondent.
Prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993, a fost introdus art. 3411, care a pus bazele normative formale ale arbitrajului instituționalizat, în sensul în care „părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj sau de o terță persoană”.
Această reglementare nu a vizat și o definire a noțiunii de instituție permanentă de arbitraj, ci a cuprins prevederi comune arbitrajului ad-hoc și celui instituționalizat.
Determinat de această normă, în literatura de specialitate s-a considerat că părțile puteau trimite la regulamente și reguli de procedură arbitrale adoptate de către o instituție ori un organism intern sau internațional, spre exemplu, Regulamentul de Arbitraj al Comisiei Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional (UNICTRAL).
Această orientare nu a fost doar teoretică, ci a fost bazată pe o anumită tradiție în materie de arbitraj instituționalizat și reglementată prin legi speciale, în acord cu norma internațională reprezentată de Convenția europeană de arbitraj comercial internațional din 21 aprilie 1961, adoptată de Organizația Națiunilor Unite. România a acceptat jurisdicția instanțelor de arbitraj internațional în materie comercială, ratificând convenția prin Decretul nr. 281 din 25 iunie 1963.
În acest context, se impune a fi amintit că prin Decretul-lege nr. 139 din 11 mai 1990 privind camerele de comerț și industrie din România, emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 12 mai 1990, au fost înființate Camera de Comerț și Industrie a României, ca organizație neguvernamentală, de utilitate publică, cu caracter autonom, precum și Curtea de arbitraj comercial internațional, instituție fără personalitate juridică, ce se organiza și funcționa pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Așadar, prin introducerea art. 3411 din Codul de procedură civilă din 1865 s-a urmărit o recunoaștere expresă a modalității alternative de exercitare a arbitrajului de către o instituție organizată permanent, inclusiv din perspectiva dreptului procesual comun, fiind reglementate modalitatea de înființare a tribunalului arbitral, procedura în fața acestuia, forța obligatorie a hotărârii și căile de atac la instanțele statale.
Normativizarea acestei tipologii de jurisdicție privată nu a avut ca obiectiv instituirea unui nou cadru legislativ de înființare a persoanelor juridice, pe temeiul liberei asocieri, ca „instituții permanente de arbitraj”, ci consacrarea legală, în cuprinsul Codului de procedură civilă din 1865, a acestei forme de arbitraj preexistente, în maniera definită de către doctrina de specialitate și reglementată, disparat, în diverse acte normative.
Concluzia este susținută de împrejurarea că această formă de jurisdicție alternativă a continuat să fie reglementată în diverse acte normative, legiuitorul apreciind necesară această modalitate de soluționare a litigiilor, prin raportare la specificul anumitor domenii de activitate, respectiv Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 11 august 1994, prin care a fost înființată Camera arbitrală a bursei de valori; Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, prin care a fost înființată Comisia de arbitraj, instituție fără personalitate juridică, pe lângă Casa Națională deAsigurări de Sănătate; Legea notarilor publici și a activităților notariale nr. 36/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 77/2012, prin care a fost înființată Curtea de arbitraj ca instituție permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate juridică, ce funcționează pe lângă Camera Notarilor Publici.
De asemenea, federațiile sportive naționale, constituite prin asocierea cluburilor sportive și asociațiilor județene și ale municipiului București, pe ramuri de sport, sunt declarate ope legis, respectiv prin art. 35 din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 69/2000), persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, neguvernamentale, apolitice și fără scop lucrativ. Aceste organizații neguvernamentale dobândesc personalitate juridică în baza Ordonanței Guvernului nr. 26/2000, numai cu avizul expres al Ministerului Tineretului și Sportului, cu mențiunea că, potrivit art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000, se organizează și funcționează în baza statutului propriu elaborat în conformitate cu prevederile acestei legi și cu statutele federațiilor internaționale corespondente. În acest context este de reținut că prin art. 941 din Legea nr. 69/2000 „litigiile izvorâte din contractul individual de muncă pentru sportivi sau din contractul de activitate sportivă pot fi soluționate fie de instanțele judecătorești, fie, dacă părțile decid astfel prin contractul încheiat între ele, pe calea arbitrajului instituționalizat, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, și în statutele și regulamentele federațiilor sportive naționale”.
Este de menționat că, în perioada în care Codul de procedură civilă din 1865 a fost în vigoare, dreptul comun în materia înființării și funcționării persoanelor juridice fără scop patrimonial era reprezentat de Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociații și Fundații), cu modificările ulterioare, în vigoare până la data de 30 aprilie 2000, cadru normativ general de exercitare a dreptului la liberă asociere, care nu cuprindea o identificare, cel puțin exemplificativă, a obiectivelor asociațiilor și fundațiilor, ci menționa scopul înființării acestora, care putea să corespundă fie intereselor generale ale colectivității, fie intereselor unei anumite categorii sociale, fie intereselor personale nepatrimoniale ale asociaților.
O reglementare identică a fost preluată și în cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 26/2000.
Astfel, se constată că nu există, de lege lata, nicio dispoziție legală specială care să prevadă că asociațiile și fundațiile, constituite în baza dreptului la liberă asociere, pot să înființeze instituții permanente de arbitraj.
Prin urmare, introducerea legală a conceptului de arbitraj instituționalizat prin art. 616 din Codul de procedură civilă nu schimbă paradigma de reglementare anterioară, în contextul în care în fondul activ al legislației exista o consacrare a acestei tipologii de jurisdicție, organizată, în mod permanent, fie la nivelul unor instituții interne înființate ca organe de specialitate ale administrației publice centrale, fie de către organizații neguvernamentale, pe care legiuitorul le-a declarat, printr-o dispoziție specială, astfel cum este cea inserată în Legea nr. 69/2000, ca fiind de interes/utilitate publică.
Ca atare, în cadrul acestei prime interpretări, se constată că, pornind de la realități juridice preexistente, dispozițiile art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă au subsumat, în cadrul acestei noțiuni legale, elemente definitorii comune consacrate într-un ansamblu normativ eclectic, configurat prin legi speciale care, reglementând în diferite domenii, a consacrat forma de jurisdicție arbitrală permanentă.
Continuând raționamentul cu interpretarea sistematică, trebuie remarcat că, în conținutul său normativ, art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă enumeră, în mod limitativ, entitățilejuridice care pot înființa arbitraj instituționalizat, ca formă de jurisdicție arbitrală, respectiv o instituție guvernamentală internă sau internațională, precum și o organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, consacrând, în mod expres, și principiul legalității.
Dacă noțiunea de „instituție internă ori internațională” este clară și nu comportă dezbateri, chestiunea care a determinat practica judiciară neunitară și care se impune a fi lămurită este reprezentată de sintagma „organizație neguvernamentală de interes public”.
Așa cum s-a reținut anterior, termenul de organizație neguvernamentală nu are o reglementare legală, astfel că a fost asociat, prin analogie, cu instituția juridică cu cele mai multe asemănări, respectiv cu persoanele juridice fără scop lucrativ, astfel cum sunt definite de Ordonanța Guvernului nr. 26/2000.
Potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat, „persoanele fizice și persoanele juridice care urmăresc desfășurarea unor activități de interes general sau în interesul unor colectivități ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociații ori fundații în condițiile prezentei ordonanțe”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „asociațiile și fundațiile constituite potrivit prezentei ordonanțe sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial”.
Se observă că, spre deosebire de art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă care se referă la o „organizație neguvernamentală de interes public”, Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 reglementează constituirea unor persoane juridice care au ca scop desfășurarea unor activități de interes general, sub formă de asociații (ca sumă de voințe) sau de fundații (ca afectare a unui patrimoniu).
Din această perspectivă, sfera noțiunii de interes general nu se identifică cu cea de interes public, astfel că nu se poate considera că reglementarea din art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă face trimitere, în mod direct și explicit, la persoanele juridice înființate în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 26/2000, pe motiv că nu ar exista nicio distincție care să împiedice, în procedura de dobândire a personalității juridice prevăzute de actul normativ menționat, validarea unui statut care cuprinde voința asociaților sau a membrilor fondatori ai unei fundații de a organiza jurisdicția arbitrală.
Prin urmare, nu poate fi reținută prima orientare jurisprudențială, neexistând un cadru legal care să valideze o astfel de trimitere.
Nu poate fi considerată ca relevantă nici trimiterea pe care o parte a jurisprudenței a făcut-o la dispozițiile art. 38 și următoarele din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, care reglementează procedura recunoașterii asociațiilor, fundațiilor sau federațiilor de către Guvernul României ca fiind de utilitate publică, având în vedere că acordarea acestui statut: se face în considerarea unei activități neîntrerupte prin acțiuni semnificative de cel puțin 3 ani într-un anumit domeniu de interes general; presupune dreptul de a i se atribui în folosință gratuită bunurile proprietate publică, coroborat, printre altele, cu obligația de a menține, cel puțin, nivelul activității și performanțele care au determinat recunoașterea. Prin urmare, acordarea statutului de utilitate publică persoanei juridice fără scop patrimonial nu califică această persoană ca fiind dintre cele menționate de art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Ca atare, cu referire la organizația neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, sintagma „în condițiile legii” reprezintă expresia voinței legiuitorului de a legitima entitățile juridice în activitatea de organizare, în mod instituționalizat și permanent, a arbitrajului anterior desfășurării oricărei activități specifice, acesta rezervându-și atributul de a stabili condițiile în care trebuie să se înființeze și să funcționeze o asemenea activitate.
Aceasta, deoarece însuși dreptul comun constituit de Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 dispune că statul, prin autoritățile legislative și administrative, poate înființa persoane juridice fără scop patrimonial, ce nu se supun prevederilordreptului comun în materie, ci reglementărilor speciale în baza cărora s-au înființat. În acest sens, conform art. 85 din acest act normativ, „persoanele juridice de utilitate publică — asociații, fundații sau alte organizații de acest fel — înființate prin legi, ordonanțe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public nu intră sub incidența prevederilor prezentei ordonanțe, ci rămân supuse reglementărilor speciale care stau la baza înființării și funcționării lor”.
Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc în legătură cu care nu sunt necesare forme de organizare instituționalizată, ci doar voința părților concretizată într-o convenție arbitrală sau clauză compromisorie și obligația, asumată de părți odată declanșată procedura arbitrală, a respectării procedurii de soluționare, în cazul arbitrajului instituționalizat este necesar ca acesta să funcționeze în mod permanent pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională sau, în a doua teză, ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare.
Sintagma „organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii” poate fi definită numai ca o organizație neguvernamentală autorizată de legiuitor să exercite un astfel de arbitraj instituționalizat. Distinct de organizațiile sau instituțiile interne ori internaționale la care se referă prima teză și care vizează acele organisme a căror jurisdicție a fost acceptată de statul român prin convențiile internaționale la care a aderat sau instituțiile interne cărora, prin legea de înființare, le-a fost permis să organizeze și o astfel de activitate de arbitraj instituționalizat, cum sunt „de exemplu” Uniunea Națională a Barourilor din România sau Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, ca organizații profesionale, statul poate înființa persoane juridice fără scop patrimonial, ce nu se supun prevederilor dreptului comun în materie, astfel cum rezultă din prevederile art. 85 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, sau poate autoriza ca o persoană juridică pe care o definește ca fiind de utilitate/interes public să organizeze activitate de arbitraj instituționalizat.
Aceste persoane juridice fără scop patrimonial fie au fost înființate de legiuitor în scopul explicit al organizării activității de arbitraj instituționalizat, fie li s-a permis să insereze în statut, ca obiectiv, o astfel de atribuție, ceea ce garantează că aceste jurisdicții sunt autonome, au caracter permanent și un regulament propriu de organizare și funcționare.
Așadar, se poziționează în afara normei legale activitatea acelor asociații și fundații care își declară prin proprie voință, ca obiectiv, organizarea și desfășurarea arbitrajului instituționalizat, pentru că o atare atribuire de competență nu emană de la o autoritate cu putere de legiferare, ci de la simpliparticulari care se asociază în acest scop, pe când, pentru persoanele juridice care au constituit instanțe de arbitraj instituționalizat în temeiul legii, aceasta nu reprezintă doar o opțiune a entităților respective, ci o obligație de a se conforma legii care le guvernează activitatea.
În concluzie, sintagma „în condițiile legii” nu are în vedere doar condiția ca aceste entități să fie înființate și să funcționeze potrivit legii (așa cum este o asociație sau fundație înființată potrivit Ordonanței Guvernului nr. 26/2000), ci se interpretează în sensul că înseși înființarea și funcționarea arbitrajului instituționalizat se pot face doar dacă legea prevede expres această posibilitate pentru entitatea respectivă și doar în condițiile astfel stabilite prin lege.
Nu este exclus ca legiuitorul să prevadă că pot fi înființate entități chiar în temeiul Ordonanței Guvernului nr.26/2000, care pot desfășura și activități de arbitraj instituționalizat, fiind însă necesară existența unei dispoziții legale speciale care să confere entităților respective această atribuție. Autorizarea legală poate fi directă, în persoana acelei asociații sau fundații, ori, în mod indirect, prin afilierea acesteia la o organizație sau instituție internă ori internațională sau la o organizație neguvernamentală de interes public, care beneficiază de abilitarea legală de a constitui un arbitraj instituționalizat, precum sunt camerele de comerț, organismele de administrare a unor profesii liberale, anumite organe de specialitate ale administrației publice sau alte asemenea instituții abilitate.
Această interpretare nu contrazice jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea Hotărârea Mutu și Pechstein împotriva Republicii Cehe din 2 octombrie 2018) și nici pe cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea Ordonanța din 13 februarie 2014, pronunțată în Cauza C-555/13, și Ordonanța din 13 decembrie 2018, pronunțată în Cauza C 370/18), întrucât, în accepțiunea art. 6 din Convenție, pentru ca o instanță să fie considerată „tribunal” se impune înființarea acesteia în condițiile legii, fiindu-i recunoscut unui tribunal înființat de către o persoană juridică de drept privat caracter de arbitraj instituționalizat în condițiile în care țara care îl găzduiește a oferit garanții, prin legislația și jurisprudența sa, ce l-au apropiat de o instanță de judecată, iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene definește o „instanță” în sensul articolului 267 din TFUE prin prisma caracterului obligatoriu al competenței sale.
În consecință, sintagma „în condițiile legii” presupune ca instituirea instanței arbitrale să se facă de către o organizație neguvernamentală de interes public, constituită în temeiul unei prevederi legale speciale care îi autorizează înființarea.
