În condiţiile în care achitarea dispusă de instanța penală pe temeiul art. 16 lit.b) C.proc.pen. (fapta nu e prevăzută de legea penală) a fost justificată pe inexistența unui element important al laturii obiective, respectiv, a legăturii de cauzalitate între acţiunea ori inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată, socialmente periculoasă, ceea ce înseamnă că nu poate fi reţinut rezultatul păgubitor în sarcina celui căruia i s-a imputat actul de conduită interzis sau ilicit, o atare analiză a instanței penale se impune cu autoritate de lucru judecat în faţa jurisdicției civile învestite ulterior cu judecata aceloraşi acţiuni ilicite, ca fundament al răspunderii civile delictuale. Aceasta întrucât analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, în această ipoteză, presupune evaluarea aceluiaşi raport de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul păgubitor.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C.proc.pen., instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare doar în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (situaţii când, de principiu, latura civilă rămâne nesoluționată şi pe de altă parte, forma vinovăţiei din penal nu se suprapune celei din civil, angajatoare de răspundere pentru cea mai uşoară culpă). A contrario, o astfel de hotărâre leagă instanţa civilă, cu statuările sale asupra existenţei sau inexistenţei faptei ilicite.
Prin urmare, dezlegările hotărârii penale de achitare, care au statuat asupra inexistenței raportului de cauzalitate între acţiunile ilicite şi urmarea produsă se impun cu autoritate de lucru judecat instanţei civile, chemate să evalueze, în privinţa aceloraşi fapte şi aceluiaşi rezultat păgubitor, existenţa relaţiei de cauzalitate, întrucât instanţa civilă, învestită cu angajarea răspunderii, de data aceasta în sfera ilicitului civil, în privinţa aceloraşi fapte producătoare ale aceluiaşi rezultat păgubitor, nu poate stabili în sens contrar – respectiv, al existenţei legăturii de cauzalitate – fără să nesocotească ceea ce a stabilit în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat, instanţa penală.
Sensul dispoziţiilor art. 478 alin. (4) C.proc.civ. („părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe”) este acela de a fi luate în considerare şi aşa-numitele cereri implice sau virtualmente cuprinse (în mod necesar) în ceea ce a fost dedus judecății primei instanțe, în aşa fel încât în absenţa acestora pretenția principală nu îşi găseşte o dezlegare integrală şi nici o rezolvare corectă.
Unei asemenea ipoteze nu i se poate circumscrie, în mod evident, situaţia în care partea reclamantă pretinde că ar exista mai multe fapte ilicite, încadrabile şi sancţionate de diferite dispoziţii legale, pentru că pe de o parte, ele nu pot fi considerate ca fiind implicite celor deduse în mod expres judecăţii, circumscrise unor elemente de fapt şi indicate ca atare în cererea de chemare în judecată, iar pe de altă parte, ele nu se pot constitui în pretenţii care să fie explicitate, ci în cauze juridice noi, distincte celei iniţiale.
Astfel, cum pretinsele fapte ilicite imputabile părţii pârâte nu s-au constituit în fundament al cererii de chemare în judecată, aducerea acestora spre dezbatere judiciară direct în faţa instanţei de apel reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 478 C.proc.civ. şi a principiului devoluţiunii limitat la ceea ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum), neputându-se susţine că apelantul a urmărit lămurirea/explicitarea unor pretenţii implicite, ataşate în mod necesar pretenţiei principale ci, dimpotrivă, a tins la o extindere a cadrului judecății prin indicarea unor conduite ilicite care să se constituie în cauze juridice noi ale aceleiaşi pretenţii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 1 iulie 2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G.au solicitat, în contradictoriu cu pârâta H. Asigurări SA şi intervenienţii forţaţi I. şi J. SA, obligarea pârâtei la plata, cu titlu de daune materiale şi morale, pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat ca urmare a decesului soţului, tatălui, fiului, fratelui, respectiv nepotului, K. a următoarelor sume: 250.000 euro pentru A. (soţia victimei) reprezentând daune morale; o prestaţie periodică în cuantum de 950 lei/lună, începând cu data decesului tatălui până la împlinirea vârstei de 18 ani şi câte 200.000 euro reprezentând daune morale pentru fiecare dintre fiicele victimei, B. şi C.; câte 100.000 euro reprezentând daune morale pentru fiecare dintre părinţii victimei, D. şi E.; 50.000 euro reprezentând daune morale pentru sora victimei, G. şi 20.000 euro reprezentând daune morale pentru F., cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr.188/C din 20.12.2019, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea. A obligat-o pe pârâtă la plata, în favoarea reclamantei A., a sumei 20.000 euro reprezentând daune morale, în favoarea reclamantelor B. şi C., a sumei de 30.000 euro, către fiecare, reprezentând daune morale, în favoarea reclamanţilor D. şi E., a sumei de 10.000 euro către fiecare reprezentând daune morale şi în favoarea reclamantei G., a sumei de 5.000 euro reprezentând daune morale. A respins restul pretenţiilor. A respins acţiunea formulată de reclamanta F. A obligat-o pe pârâtă la plata în favoarea reclamanţilor A. şi D. a sumei de 4760 lei către fiecare reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 758/A din 21.10.2020, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în declararea apelului împotriva considerentelor hotărârii sub aspectul temeiului răspunderii civile delictuale, excepţie invocată de intimata SC J. SA. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta F. şi de pârâta SC H. SA împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de reclamanţii A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorei C., B., D., E. şi G. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor la plata cărora a fost obligată apelanta – pârâtă SC H. SA la suma de 30.000 euro în favoarea reclamantei A., la suma de câte 40.000 euro pentru fiecare dintre reclamantele B. şi C., la suma de câte 20.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţii D. şi E. şi la suma de 8000 euro în favoarea reclamantei G. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei. A luat act de declaraţia apelanţilor – reclamanţi şi a intimatului – intervenient I. că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin cererea formulată, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a nesocotit norme procedurale a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul că a încălcat rolul activ, a aplicat greşit prevederile privind efectul devolutiv al apelului şi a reţinut în mod eronat autoritatea de lucru judecat a hotărârii de achitare a instanţei penale.
În ceea ce priveşte reţinerea nelegală a autorităţii lucrului judecat şi încălcarea rolului activ, recurenţii au făcut trimitere la art. 28 C.proc.pen., susţinând că indiferent care sunt cauzele generale de achitare, exceptând art. 16 alin. 1 lit. a C.proc.pen., hotărârea definitivă a instanţei penale şi dispoziţiile legii penale nu leagă instanţa civilă în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori vinovăţia autorului faptei ilicite. Această limitare a autorităţii penalului asupra civilului este prevăzută expres, în termeni aproape identici, în art. 1365 C.civ.
În toate cazurile în care se excedează domeniul autorităţii penalului asupra civilului, instanţa civilă este liberă să cerceteze şi să constate dacă sunt sau nu întrunite condiţiile răspunderii civile pe temeiul invocat de către reclamant şi să oblige sau nu pe pârât la repararea prejudiciului de care este răspunzător. Astfel, dacă reclamantul solicită instanţei civile obligarea pârâtului la despăgubiri susţinând că prejudiciul are o altă etiologie decât fapta penală a unei persoane, cum este cazul şi în prezenta speţă, hotărârea instanţei penale este lipsită de orice autoritate sau putere de lucru judecat asupra civilului.
Aşadar, potrivit recurenţilor, trebuie pornit de la premisa că instanţa civilă este legată de soluţia de achitare a instanţei penale strict în acele cazuri în care temeiul achitării este că fapta nu există sau că există, dar nu a fost săvârşită de inculpat. În toate celelalte cazuri de achitare a inculpatului, hotărârea instanţei penale nu are autoritate în civil, deoarece în asemenea ipoteze nu este exclusă întrunirea condiţiilor de existenţă şi angajare a răspunderii civile, care pot fi constatate ulterior în instanţa civilă, în urma unei analize mai exhaustive.
Or, în speţă, prin decizia nr. 362/A/2019 a Curţii de Apel Oradea, ambii inculpaţi (intervenienţi forţaţi în prezenta speţă) au fost achitaţi în temeiul art. 16 lit. b teza I – fapta nu este prevăzută de legea penală, aşadar nu subzistă împrejurarea care ar permite reţinerea autorităţii de lucru judecat nici măcar în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate.
Totodată, au susţinut că, atunci când a pronunţat soluţia de achitare, instanţa penală nu a antamat întreaga stare de fapt şi nu a analizat întreaga conduită a celor doi inculpaţi, mărginindu-se la un examen scurt al acelor verbum regens care au făcut obiectul actului de sesizare a instanţei penale.
Ca atare, ceea ce a făcut ulterior instanţa de apel civilă echivalează cu un refuz de a judeca pricina, prin modalitatea de soluţionare omiţându-se a se analiza întreaga stare de fapt dedusă judecăţii, reţinându-se, în mod greşit, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale asupra legăturii de cauzalitate şi extinzându-se această autoritate asupra întregii stări de fapt, inclusiv asupra acelor împrejurări care nu au făcut obiectul analizei în faţa instanţei de control judiciar penală, constatând că nu există nicio legătură de cauzalitate dintre ansamblul conduitei ilicite a celor doi intervenienţi şi rezultatul socialmente periculos.
Prin urmare, independent de soluţia de achitare, instanţa civilă avea aptitudinea de a analiza întreaga stare de fapt cercetată în cursul urmăririi penale, în baza dosarului penal acvirat şi a probelor administrate şi să dea încadrarea în drept pe care o găsea de cuviinţă, independent de susţinerile reclamanţilor, în virtutea rolului activ consacrat de art. 22 C.proc.civ.
Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor privind efectul devolutiv al apelului, recurenţii au susţinut că motivele apelului propriu se circumscriau în mod concret art. 478 alin. 4 C.proc.civ., întrucât nu au extins limitele obiective ale judecăţii, peste ceea ce s-a evocat în fond prin cererea de chemare în judecată şi, implicit, a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă, ci au motivat că instanţa de fond ar fi trebuit să îşi respecte rolul activ şi să constate încălcarea unor multiple dispoziţii legale privind siguranţa pe drumurile publice şi în raporturile de muncă.
Aşadar, potrivit recurenţilor, ceea ce s-a dedus judecării în apel se circumscria principiului tantum devolutum quantum iudicatum, pretenţiile izvorând din exact aceeaşi stare de fapt dedusă judecăţii prin cererea introductivă şi confirmată prin probele administrate în cursul urmăririi penale.
Ca atare, instanţa civilă trebuia să reanalizeze întregul material probatoriu administrat în cursul urmării penale, material probatoriu care susţinea starea de fapt expusă prin cererea de chemare în judecată şi să stabilească, în virtutea rolului său activ, calificarea juridică a împrejurărilor deduse judecăţii.
Au arătat că asupra interpretării efectului devolutiv al apelului a statuat şi Înalta Curte prin Decizia HP nr. 28/2015.
Prin prisma motivului de casare de la pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile privind antrenarea răspunderii civile delictuale şi a temeiului de drept din care izvorăşte aceasta.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice – intimata J.-, au susţinut că este necesar să se dovedească aceleaşi condiţii esenţiale ale existenţei prejudiciului, raportului de cauzalitate, precum şi a faptei ilicite a reprezentantului/ împuternicitului persoanei juridice şi au precizat că nu a fost analizat de instanţa de apel conţinutul faptei ilicite.
În ceea ce îl priveşte pe intervenientul I., instanţa penală şi ulterior, şi cea civilă, au analizat raportul de cauzalitate dintre acţionarea sau omisiunea acţionării levierului sistemului de siguranţă şi bascularea ulterioară a cabinei, iar în ceea ce o priveşte pe intervenienta J., strict prin prisma prevederilor art. 13 lit. q din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă.
Au arătat că nu pot fi de acord cu interpretarea prevederilor din Legea securităţii în muncă, care reglementează, în mod principal, relaţiile sociale dintre angajator şi angajat, scopul fiind asigurarea sănătăţii şi integrităţii fizice a acestuia din urmă, acestea neexcluzând esenţa generală pentru care au fost adoptate şi al căror rol subsidiar înglobează şi desfăşurarea activităţii angajatorului în condiţii optime, care să garanteze atât siguranţa propriilor lucrători cât şi pe cea a terţilor, care ar putea fi afectaţi prin intermediul activităţii desfăşurate de către persoana juridică.
Instanţa civilă a analizat starea de fapt strict prin prisma acestor factori concurenţi la producerea evenimentului, omiţând analiza altor elemente care ar fi putut cauza în mod direct sau cel puţin favoriza producerea tragediei.
Au susţinut recurenții că în ceea ce o priveşte pe intimata J., instanţa de apel trebuia să analizeze şi să interpreteze grava negjilenţă manifestată şi prin neluarea măsurilor de prevenţie, ansamblu de factori care au condus la punerea în circulaţie a unui autovehicul cu un grad deosebit de ridicat de uzură, ce prezenta un grad de pericol ridicat, atât pentru proprii angajaţi, cât şi pentru ceilalţi participanţi la trafic, inclusiv pentru pietoni, uzură care putea şi trebuia să fie prevăzută de către intimatul I., având mecanismele de siguranţă şi de blocare defecte.
Potrivit recurenţilor, intimata a încălcat dispoziţiile art. 13 lit. b, c, e, q şi ale art. 3 alin. 1 pct. 2.3, 2.4, 3.1.6, lit. c din Anexa la H.G. nr. 1146/2006.
Au arătat că intimata nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de a lua măsurile necesare pentru echipamentele de muncă care sunt supuse unor influenţe ce pot genera deteriorări susceptibile de a fi la originea unor situaţii periculoase încălcând astfel şi prevederile art. 5 alin. 2 din H.G. nr. 1146/2006.
În ceea ce îl priveşte pe intimatul I., s-a susținut că prin punerea în circulaţie pe drumurile publice a unui vehicul care prezintă, în mod evident, avarii la sistemele de siguranţă, acesta a încălcat dispoziţiile art. 10 din O.U.G. nr. 195/2002 (Codul rutier); prin nesemnalarea de îndată a deficienţelor constatate cu privire la autovehicul a încălcat art. 23 alin. 1 lit. d din Legea nr. 319/2006; de asemenea, a încălcat şi regulamentele interne ale J. care îl obligau să semnaleze şefului de coloană defecţiunile autospecialei pentru a se lua măsuri.
Au precizat că, deşi nu au invocat toate aceste dispoziţii legale prin cererea de chemare în judecată, este cert că instanţa civilă a fost învestită cu cercetarea întregii stări de fapt, din care reiese încălcarea acestor prevederi. Starea de fapt era preexistentă pronunţării hotărârii pe fond, iar împrejurarea că prima instanţă a ignorat analiza încălcării acestor prevederi legale a fost invocată de către reclamanţi pe calea promovării apelului. Cu toate acestea, instanţa civilă de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei penale, strict în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre acţiunea de părăsire a cabinei autoutilitarei şi decesul victimei, degrevându-se nejustificat de cercetarea celorlalte împrejurări de fapt cu care fusese învestită şi care au fost expuse pentru ambii intimaţi.
Nu în ultimul rând, au arătat recurenții că trebuie remarcat că, deşi instanţa de apel a constatat că se impune reţinerea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, apreciind, în consecinţă, că nu există raport de cauzalitate în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, a reţinut ulterior că acest raport există, însă sub aspectul răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta F., s-a arătat că daunele morale au fost solicitate în considerarea contractului de întreţinere încheiat între aceasta şi defunct, respectivul înscris făcând deplina dovadă a relaţiilor afective între părţi, tocmai în virtutea caracterului intuituu personae al acestui gen de contracte.
Pe de altă parte, Codul civil reglementează la art. 1.390 şi art. 1.392 prejudiciul prin ricoşeu, care reprezintă acea pierdere a unei persoane a întreţinerii pe care i-o presta, în drept sau în fapt, victima imediată, care a decedat.
Art. 1.392 alin. 2 C.civ. prevede că, în funcţie de împrejurări, instanţa civilă poate acorda despăgubiri, inclusiv celui în favoarea căruia victima presta în mod curent activităţi specifice obligaţiei de întreţinere, în mod voluntar, fără a exista o obligaţie legală. Singura exigenţă care trebuie respectată în această ipoteză este cea ca întreţinerea să fie prestată în mod efectiv şi cu caracter curent, de continuitate.
Cu privire la motivul de casare de la pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., recurenţii au susţinut că hotărârea este întemeiată pe considerente contradictorii în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în considerente că, efect al incidenţei autorităţii de lucru judecat al deciziei penale nr. 362/A/2019 a Curţii de Apel Oradea, nu există raport de cauzalitate între conduita ilicită a intimaţilor I., societatea J. şi decesul victimei directe şi că, prin urmare, acestora nu le poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
Aşadar, instanţa de apel civilă a apreciat iniţial că reţinerea autorităţii de lucru judecat înlătură complet condiţia esenţială a existenţei raportului de cauzalitate.
Cu toate acestea, curtea de apel a admis, în parte, apelul reclamanţilor, majorând daunele morale solicitate, ceea ce înseamnă că instanţa a apreciat că ar exista un raport de cauzalitate.
Or, dacă ar fi reţinut în mod corect autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi ar fi constatat că nu există raport de cauzalitate, instanţa de apel nu avea cum să admită apelul şi să majoreze cuantumul daunelor morale.
Intimata-pârâtă H. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că recurenţii nu justifică vreun motiv de nelegalitate a deciziei.
Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., a arătat că instanţa civilă nu a încălcat dispoziţiile art. 1365 C.civ. şi nici pe cele ale art. 28 alin. 1 C.proc.pen., raportul de cauzalitate nefiind una dintre cele două condiţii de care instanţa civilă să fie legată raportat la dispoziţiile legii penale sau la hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal.
În ceea ce priveşte critica privind încălcarea rolului activ, a apreciat că instanţa de apel a realizat o analiză minuţioasă a fondului cauzei.
Privitor la efectul devolutiv al apelului, a precizat că acesta este limitat la ceea ce a constituit obiectul judecăţii în primă instanţă şi la ceea ce constituie obiectul criticii aduse hotărârii primei instanţe.
Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., a arătat că recurenţii, prin invocarea răspunderii pentru fapta proprie a persoanei juridice, aduc critici noi, neinvocate în faţa primelor instanţe. De asemenea, recurenţii nu au precizat norma de drept material încălcată de instanţa de apel, rezumându-se a reda, în mod general, opinii cu privire la îndatoririle persoanei juridice, neconstituindu-se astfel în veritabile critici de nelegalitate.
Cu privire la conţinutul faptei ilicite, intimata-pârâtă a solicitat a se observa că recurenţii formulează aceleaşi critici ca cele subsumate pct. 5 al art. 488 C.proc.civ. vizând, în esenţă, raportul de cauzalitate analizat în detaliu de instanţa de apel.
Criticile aduse de recurenţi, prin invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., în realitate, se întemeiază pe propria culpă, respectiv se critică modul de interpretare şi aplicare a normelor incidente pe aspecte invocate pentru prima dată în apel, fiind incident art. 488 alin. 2 din cod.
Referitor la recurenta F., a solicitat a solicitat să se constate că motivele nu pot fi primite în condiţiile în care aceasta nu s-a aflat în niciun grad de rudenie cu defunctul, nu au existat legături afective, ci doar un raport juridic bazat pe un contract de întreţinere.
Şi în ceea ce priveşte motivele de recurs subsumate pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., intimata-pârâtă a susţinut că se face trimitere la raportul de cauzalitate, recurenţii omiţând însă a arăta că instanţa de apel, în mod detaliat, a motivat că raportul de cauzalitate nu există faţă de răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie ci numai referitor la răspunderea pentru fapta lucrului.
De asemenea, s-a arătat că solicitarea recurenţilor, de reţinere a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi nu pentru fapta lucrului, cu consecinţe asupra cuantumului daunelor morale, în sensul majorării acestora, este eronată.
Recurenţii nu au formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., cu argumentarea că instanţa a reţinut în mod nelegal autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de achitare şi de asemenea, a încălcat principiul rolului activ în desfăşurarea procesului, este lipsită de temei din perspectiva ambelor susţineri.
Astfel, în ce priveşte hotărârea penală de achitare a celor doi inculpaţi (intimaţii din prezenta cauză, I. şi SC J. SA), recurenţii au susţinut că nu ar fi trebuit recunoscut efectul lucrului judecat al acesteia în procesul civil, având în vedere temeiul achitării, dat de dispoziţiile art. 16 lit. b C.proc.civ. (fapta nu este prevăzută de legea penală), ceea ce înseamnă că, atunci când prejudiciul pretins are o altă etiologie decât fapta penală, ca în speţă, hotărârea instanţei penale este lipsită de orice autoritate de lucru judecat.
Susţinerea este eronată, întrucât nesocotește considerentele justificative ale hotărârii penale de achitate, care constată inexistenţa legăturii de cauzalitate între acţiunile ilicite imputate celor doi inculpaţi şi rezultatul vătămător (decesul autorului recurenților), ceea ce a dus la concluzia lipsei conţinutului constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă.
În acest sens, instanţa penală a constatat, evaluând probele administrate în procedura penală (îndeosebi rapoartele tehnice de expertiză) că cele două fapte imputate inculpatului I. (omisiunea acţionării sistemului de siguranţă al cabinei şi respectiv, părăsirea de către acesta a cabinei vehiculului) nu se înscriu în raportul de cauzalitate necesar pentru a asigura conţinutul constitutiv al infracţiunii întrucât urmarea socialmente periculoasă s-ar fi produs oricum (sistemul de siguranţă nefiind funcţional la data producerii accidentului, iar părăsirea cabinei vehiculului ulterior basculării cabinei autospecialei, neinfluenţând în niciun fel producerea rezultatului vătămător, de vreme ce inculpatul era în imposibilitate obiectivă de a mai acţiona sau interveni asupra mecanismelor de frânare, schimbare a vitezelor, accelerare sau oprire a motorului autovehiculului ori de control în vreun fel al acestuia).
La fel, în ce priveşte societatea J. SA, soluţia de achitare a avut la bază inexistenţa aceleiaşi legături de cauzalitate, dintre fapta imputată, vizând încălcarea unei obligaţii referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă pentru angajaţi (art. 13 lit.q din Legea nr. 319/2006) şi urmarea produsă, constatându-se că protecţia dată de norma pretins încălcată îi vizează pe angajaţii proprii, când se produce un accident de muncă (situaţie premisă neregăsită însă în speţă în contextul în care, deşi victima era la rândul său, angajat al SC J. SA, se afla în afara programului de lucru şi al îndeplinirii unor atribuţii de serviciu).
Aşadar, achitarea dispusă de instanța penală pe temeiul art. 16 lit.b C.proc.pen. (fapta nu e prevăzută de legea penală) a fost justificată pe inexistența unui element important al laturii obiective, respectiv, a legăturii de cauzalitate între acţiunea ori inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată, socialmente periculoasă, ceea ce înseamnă că nu poate fi reţinut rezultatul păgubitor în sarcina celui căruia i s-a imputat actul de conduită interzis sau ilicit.
O astfel de analiză a instanței penale se impune cu autoritate de lucru judecat în faţa jurisdicției civile învestite ulterior cu judecata aceloraşi acţiuni ilicite, ca fundament al răspunderii civile delictuale, ceea ce presupune, în mod necesar, evaluarea aceluiaşi raport de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul păgubitor.
Este vorba, de data aceasta, de raportul dintre cele două jurisdicţii – penală şi civilă – şi modalitatea în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat din penal asupra aspectelor care nu mai pot fi contestate sau reevaluate ulterior, în procedura judiciară civilă.
În acest sens, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 28 alin. 1 C.proc.pen., când a constatat că dezlegările hotărârii penale de achitare, care au statuat asupra inexistenței raportului de cauzalitate între acţiunile ilicite şi urmarea produsă se impun cu autoritate de lucru judecat instanţei civile, chemate să evalueze, în privinţa aceloraşi fapte şi aceluiaşi rezultat păgubitor, existenţa relaţiei de cauzalitate.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare doar în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (situaţii când, de principiu, latura civilă rămâne nesoluționată şi pe de altă parte, forma vinovăţiei din penal nu se suprapune celei din civil, angajatoare de răspundere pentru cea mai uşoară culpă).
A contrario, o astfel de hotărâre leagă instanţa civilă, astfel cum recurenţii înşişi recunosc, cu statuările sale asupra existenţei sau inexistenţei faptei ilicite.
Este situaţia din speță întrucât, astfel cum s-a arătat, soluţia de achitare s-a fundamentat pe inexistenţa unei infracţiuni (fapta nu este prevăzută de legea penală) întrucât îi lipseşte, ca element constitutiv, raportul de cauzalitate dintre faptă şi urmare.
Această statuare se repercutează în sfera jurisdicţiei civile care, învestită cu angajarea răspunderii, de data aceasta în sfera ilicitului civil, în privinţa aceloraşi fapte producătoare ale aceluiaşi rezultat păgubitor, nu poate stabili în sens contrar – respectiv, al existenţei legăturii de cauzalitate – fără să nesocotească ceea ce a stabilit în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat, instanţa penală.
Susţinerea recurenților, conform căreia instanţa de apel omite să analizeze „întreaga stare de fapt” şi în acelaşi timp, extinde autoritatea de lucru judecat asupra acelor împrejurări care nu au făcut obiectul analizei în fața instanței penale, este una eronată.
În realitate, nu instanța de apel este cea care nesocoteşte limitele judecăţii, aşa cum au fost ele fixate prin cererea de chemare în judecată, ci, dimpotrivă, recurenţii sunt cei care, într-o manieră neprocedurală, susțin că instanţa civilă ar fi trebuit să realizeze o „analiză a cererii de chemare în judecată, coroborată cu dosarul de urmărire penală”, având aptitudinea de „a analiza întreaga stare de fapt cercetată în cursul urmăririi penale, în baza dosarului penal ataşat şi a probelor administrate în acea fază”.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, obiectul şi limitele acestuia fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor (art. 9 alin. 2 C.proc.civ.), iar cererile trebuie să cuprindă, în mod necesar, sub sancţiunea nulităţii, obiectul (prestaţiile deduse judecăţii), precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază (art. 196 C.proc.civ., cu ref. la art. 194 alin. 1 lit.c şi d C.proc.civ.).
Faţă de aceste dispoziţii procedurale, cu a căror respectare poate avea loc o legală învestire a instanței, susţinerea recurenţilor conform căreia, în speţă, ar fi trebuit să se realizeze o analiză a întregii stări de fapt, aşa cum rezultă ea din dosarul de urmărire penală, este una fără temei legal şi cu nesocotirea rigorilor procedurale menţionate.
De asemenea, nu este vorba, cum se pretinde, de o neexercitare a rolului activ de către judecător, în condiţiile prevăzute de art. 22 alin. 4 C.proc.civ., întrucât această dispoziţie legală permite doar restabilirea calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii, iar nu o extindere a limitelor învestirii (interzisă expres prin dispoziţiile alin. 6 ale aceluiaşi articol).
În speţă, instanțele de fond s-au raportat, în mod corect, în analiza lor, la acţiunile ilicite ale părţilor aşa cum au fost ele descrise prin cererea de chemare în judecată, constituind ca atare cauza acţiunii, neexistând nicio justificare legală să extindă limitele cercetării şi ale judecăţii.
Or, identificând conduitele ilicite ca fiind aceleaşi cu cele care constituiseră obiect al judecății penale, au reţinut în mod corect efectul pozitiv al lucrului judecat, fără să-l extindă, cum pretind recurenţii „asupra acelor împrejurări care n-au făcut obiectul analizei instanţei penale”
Aceasta întrucât învestirea legală nu s-a putut realiza decât potrivit elementelor cererii de chemare în judecată, iar nu prin „luarea în considerare a întregii stări de fapt coroborată cu dosarul de urmărire penală”, pentru a vedea ce nu intră sub efectul autorității de lucru judecat și a face astfel obiectul unei judecăţi civile separate.
Instanţa civilă trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut (art. 22 alin. 6 C.proc.civ.), nefiindu-i permis să extindă cadrul judecății, în aşa fel încât să facă inoperant efectul lucrului judecat anterior.
Este, în realitate, ceea ce pretind recurenţii în speţă, când susţin că instanța civilă trebuia să observe starea de fapt din cursul urmăririi penale, pentru a identifica acele conduite/acţiuni ori omisiuni care nu intrau sub autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi care ar fi putut astfel să constituie fundament valabil al acțiunii civile promovate.
Un astfel de demers nu poate fi pus însă în sarcina instanţei, – ale cărei limite de învestire sunt date de modalitatea în care se manifestă dreptul de dispoziţie al părţilor – ci acestea din urmă aveau posibilitatea, ca prin felul în care îşi formulau pretențiile şi respectiv, le fundamentau în fapt şi în drept, să permită o analiză a fondului raporturilor juridice, fără să se opună ceea ce o judecată penală anterioară a tranşat în mod definitiv.
Or, potrivit cererii de chemare în judecată (redactată, în prezentarea motivelor de fapt şi de drept, cu trimiteri la conţinutul unor acte procedurale penale) reclamanții au circumstanţiat pretenţiile şi cauza acţiunii lor, făcând referire, în ce priveşte acţiunile ilicite, tocmai la ceea ce a reţinut instanţa penală – adică, la fapta societăţii de a pune la dispoziția intimatului, ca angajat, a unui echipament de muncă defect şi care nu îndeplineşte cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă, respectiv, la părăsirea de către intimatul I. a autoutilitarei, fără a lua toate măsurile de siguranţă în vederea opririi acesteia, fără a apăsa butonul de oprire şi fără a o scoate din viteză.
Este vorba însă, aşa cum s-a arătat anterior, de aceleaşi fapte în privinţa cărora instanţa penală a constatat că sunt lipsite de legătura de cauzalitate cu urmarea socialmente periculoasă, astfel încât nu pot fi imputate intimaţilor-intervenienți, indiferent de faptul că se pretinde angajarea răspunderii lor în procesul penal (pentru că fapta nu e prevăzută de legea penală, lipsindu-i un element constitutiv) sau în procesul civil (unde lipseşte, de asemenea, condiţia angajării răspunderii delictuale, constând în raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu).
Critica subsumată tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în legătură cu aplicarea greşită a dispoziţiilor privind efectul devolutiv al apelului are, de asemenea, caracter nefondat.
Astfel, recurenţii pretind fără temei că instanța de apel ar fi apreciat greşit asupra limitelor devoluţiunii atunci când a constatat că, în contra dispoziţiilor art. 478 alin. 3 C.proc.civ., reclamanţii au dedus judecății, în calea de atac, împrejurări de fapt şi, respectiv, fapte ilicite noi pe care le impută intimaților, fără ca acestea să fi făcut obiect de învestire şi de analiză pentru prima instanţă.
Contrar susţinerii recurenţilor, aceştia au supus judecăţii în apel, prin criticile formulate, fapte ilicite, pe care le-au imputat intimaților-intervenienți, distincte de ceea ce se constituise în cauza cererii lor de chemare în judecată.
Astfel, în privinţa intimatului I. au pretins că faptele imputabile constau în punerea în circulaţie, pe drumurile publice, a unui vehicul care prezintă în mod evident avarii la sistemele de siguranţă; nesemnalizarea, de îndată a deficienţelor constatate; neadaptarea vizei la condiţiile de trafic.
De asemenea, cu privire la intimata SC J. SA s-a invocat săvârşirea unor fapte ilicite constând în vădita omisiune de a pune la dispoziţia angajaţilor a unui autovehicul în stare perfectă de funcţionare şi punerea efectivă în circulaţie a unui autovehicul care prezintă vizibil un grad foarte avansat de uzură (art. 13 lit.b din Legea nr. 319/2006), precum şi încălcarea unor alte dispoziţii legale (art. 7 alin. 4 lit. a in Legea nr. 319/2006; art. 27 alin. 2 lit. a din H.G. nr. 1391/2006; art. 39 alin. 9 lit. m din Legea nr. 319/2006; art. 5 alin. 2 din H.G. nr. 1146/2006).
Or, aceste pretinse fapte ilicite care ar fi imputabile intimaţilor, nu s-au constituit în fundament al cererii de chemare în judecată, așa încât aducerea lor spre dezbatere judiciară direct în faţa instanţei de apel constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 478 C.proc.civ. şi a principiului devoluţiunii limitat la ceea ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Este eronată susţinerea recurenţilor, conform căreia aceste aspecte trebuie considerate, în sensul art. 478 alin. 4 C.proc.civ., ca făcând „implicit” obiectul judecăţii la fond întrucât „prima instanţă ar fi trebuit să îşi respecte rolul activ şi să constate încălcarea unor multiple dispoziţii legale privind siguranţa pe drumurile publice şi în raporturile de muncă”.
În primul rând, pentru că sensul dispoziţiilor art. 478 alin. 4 C.proc.civ. („părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe”) este acela de a fi luate în considerare şi aşa-numitele cereri implice sau virtualmente cuprinse (în mod necesar) în ceea ce a fost dedus judecății primei instanțe, în aşa fel încât în absenţa acestora pretenția principală nu îşi găseşte o dezlegare integrală şi nici o rezolvare corectă.
Unei asemenea ipoteze nu i se poate circumscrie, în mod evident, situaţia în care partea reclamantă pretinde că ar exista mai multe fapte ilicite, încadrabile şi sancţionate de diferite dispoziţii legale, pentru că pe de o parte, ele nu pot fi considerate ca fiind implicite celor deduse în mod expres judecăţii, circumscrise unor elemente de fapt şi indicate ca atare în cererea de chemare în judecată, iar pe de altă parte, ele nu se pot constitui în pretenţii care să fie explicitate, ci în cauze juridice noi, distincte celei iniţiale (ca fundamente noi, care ar justifica, în opinia recurenţilor, antrenarea răspunderii civile delictuale).
Acesta a fost sensul interpretării dat dispoziţiilor art. 478 alin. 4 C.proc.civ. şi prin Decizia HP nr. 28/2015 – de care s-au prevalat recurenţii – prin care s-a statuat că „explicitarea pretenţiilor nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. 1 şi 3 ale art. 478 C.proc.civ.”
În contextul procesual creat de reclamanți prin criticile deduse judecății în apel, aceştia nu au urmărit lămurirea/explicitarea unor pretenţii implicite, ataşate în mod necesar pretenţiei principale ci, în mod evident, au tins la o extindere a cadrului judecății prin indicarea unor conduite ilicite care să se constituie în cauze juridice noi ale aceleiaşi pretenţii (de a obţine despăgubiri morale pentru decesul autorului).
De asemenea, susținerea că nu ar fi fost nesocotite limitele obiective ale judecății, întrucât instanța de fond ar fi trebuit „să îşi respecte rolul activ şi să constate încălcarea unor multiple dispoziţii legale” este una care subordonează, de o manieră neprocedurală, principiul disponibilităţii (care pune în sarcina părţii stabilirea limitelor judecăţii, prin cererile şi apărările formulate) principiului rolului activ al judecătorului, care nu se poate însă substitui dreptului de dispoziţie al părţii şi nu poate depăşi limitele învestirii (art. 22 alin.6 C.proc.civ.).
În ce priveşte invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., se constată că recurenţii au reiterat greşita neanalizare, de către instanţa de apel, a unor aspecte de fapt şi de drept care ar fi trebuit să o conducă la concluzia angajării răspunderii civile delictuale a intimaţilor I. şi SC J. SA pentru o serie de alte fapte ilicite decât cele care au făcut obiectul învestirii primei instanțe întrucât „starea de fapt era preexistentă pronunţării hotărârii pe fond, iar instanța civilă a fost „învestită cu întreaga stare de fapt, care a favorizat producerea accidentului”.
Critica este lipsită de orice suport legal, potrivit considerentelor arătate anterior, care pe de o parte, au analizat modalitatea în care se repercutează efectul autorităţii lucrului judecat din penal asupra jurisdicţiei civile şi pe de altă parte, felul în care acţionează principiul disponibilităţii în raport cu principiul rolului activ al judecătorului, precum şi limitele devoluţiunii în apel, care nu permit, sub pretextul explicitării unor pretenţii, modificarea cadrului procesual, prin schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată.
În acelaşi sens şi cu aceeaşi lipsă de temei legal este reluată critica recurenţilor vizând existenţa legăturii de cauzalitate „dintre ansamblul activităţii ilicite a intimaţilor şi producerea evenimentului tragic”.
Astfel, în ce priveşte legătura de cauzalitate dintre faptele deduse judecăţii şi urmarea produsă s-a arătat deja că se opune autoritatea lucrului judecat iar cu privire la „ansamblul activităţilor ilicite”, că ele n-au putut face obiectul legalei învestiri a instanței.
Susţinerea unei greşite rezolvări a cererii de despăgubiri morale formulate de reclamanta F. – beneficiara întreţinerii din contractul de întreţinere încheiat de aceasta cu soţii A. şi K. (victima accidentului), în schimbul transmiterii proprietăţii asupra unui imobil – este, de asemenea, lipsită de fundament.
Recurenta pretinde că această despăgubire (în cuantum de 20.000 eu) i s-ar fi cuvenit în considerarea caracterului intuituu personae al contractului de întreţinere, precum şi în temeiul art. 1390 – 1392 C.civ., care reglementează prejudiciul prin ricoşeu cauzat persoanei căreia victima imediată, care a decedat, îi presta întreținere, în drept sau în fapt.
Pe acest aspect, se constată că instanţa de apel a reţinut corect că obligația de întreţinere izvorâtă din contractul menţionat are caracter indivizibil şi, fiind vorba de o pluralitate de debitori, fiecare dintre ei poate executa obligaţia în întregime, în aşa fel încât prestarea întreţinerii să fie liberatorie pentru toţi.
Ca atare, recurenta-reclamantă, în calitate de creditor al întreținerii, va beneficia în continuare de întreținere din partea debitoarei A., soţia defunctului.
Încheierea unui contrat de întreţinere, chiar dacă are un caracter intuituu personae, nu o plasează pe recurenta-reclamantă în sfera persoanelor avută în vedere prin dispoziţiile art. 1.391 alin. 2 C.civ. (ascendenți, descendenţi, fraţi, surori, soţ) pentru care operează prezumţia existenţei prejudiciului nepatrimonial pentru durerea încercată prin moartea victimei.
Deşi are caracter intuituu personae, contractul de întreţinere încheiat are, în acelaşi timp, caracter oneros, aducând beneficii patrimoniale ambelor părţi şi dând posibilitatea, prin natura indivizibilă a obligaţiei de întreținere, a executării sau continuării executării prestaţiei de către un singur debitor.
De aceea, determinantă nu este neapărat natura afectivă a relaţiilor părţilor, pentru ca partea să poată pretinde că existenţa unui astfel de contract determina, în sine, dovada prejudiciului nepatrimonial, supus reparaţiei, în sensul dispozițiilor art. 1.391 alin. 2 C.civ.
În acelaşi timp, recurenta-reclamantă nu se încadrează nici în ipoteza normei art. 1390 alin. 2 C.civ. (indicată greşit de aceasta ca fiind art. 1392 alin. 2) care permite instanței ca, ţinând seama de împrejurări, să acorde despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent.
Pe de o parte, pentru că dispoziţia legală asimilează, în recunoaşterea dreptului la despăgubire (pentru prejudiciile cauzate prin decesul victimei) persoanelor îndreptăţite legal la întreținere din partea celui decedat pe cei cărora victima le presta întreținere în fapt (şi în mod curent).
Unei asemenea situaţii nu i se subsumează, în mod evident, aceea în care persoanei i se prestează întreţinere în baza unui contract (nefiind vorba deci, de o obligaţie legală de întreținere sau de una asimilată acesteia).
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1390 C.civ. au în vedere repararea unui prejudiciu patrimonial (contravaloarea prestaţiei de care a fost lipsită persoana prin decesul întreţinătorului), iar nu a unui prejudiciu nepatrimonial cum este cel pe care îl pretinde recurenta-reclamantă F.
Critica formulată de recurenți pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. susţine existenţa unor considerente contradictorii cu privire la acele statuări ale instanţei care, pe de o parte, constată că nu există raport de cauzalitate pentru angajarea răspunderii civile a intimaţilor şi pe de altă parte, reţine că există o asemenea legătură de cauzalitate, fiind incidentă răspunderea pentru fapta lucrului.
Critica este, de asemenea, nefondată.
Aceasta întrucât cele două feluri de răspundere civilă – pentru fapta proprie şi respectiv, pentru fapta lucrului – au fundamente juridice diferite întrucât prima are caracter subiectiv, bazată în mod esenţial pe vinovăţia persoanei iar cealaltă, un caracter obiectiv, independent de orice culpă, bazată pe ideea de garanţie în sarcina păzitorului juridic cu privire la comportamentul lucrului care a cauzat prejudiciul victimei.
Ca atare, şi legătura de cauzalitate în cadrul celor două forme de răspundere civilă se analizează şi se determină diferit, prin raportare la fapte distincte (fapta proprie şi respectiv, fapta lucrului).
Aşadar, împrejurarea că societăţii intimate nu i-a putut fi angajată răspunderea pentru fapta proprie, opunându-se, pe acest aspect, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale care statuase asupra lipsei relaţiei de cauzalitate, nu înseamnă că nu poate fi activată în sarcina acesteia răspunderea pentru fapta lucrului, câtă vreme a avut calitatea de paznic juridic al lucrului (autospeciala) care a cauzat prejudiciul, fiind întrunite cerinţele art. 1376, 1377 C.civ.
Fundamentele juridice diferite ale celor două feluri de răspundere nu înseamnă că, odată stabilită lipsa relaţiei de cauzalitate pentru a răspunde de fapta proprie înseamnă, implicit, lipsa acestei legături de cauzalitate pentru fapta lucrului, ci, dimpotrivă, presupune o analiză distinctă.
Mai mult, în ipoteza răspunderii pentru fapta lucrului, dată fiind natura obiectivă acesteia, se prezumă raportul de la cauză la efect (caracterul cauzal), mai ales atunci când participarea la producerea prejudiciului se obiectivează într-un contact material nemijlocit între lucru şi victimă (cum s-a întâmplat în speță, decesul victimei fiind determinat de strivirea acesteia sub roţile autospecialei).
În consecinţă, aprecierile recurenţilor în sensul existenţei unor contradicţii în interiorul considerentelor deciziei sunt eronate, bazate pe ignorarea diferenței de reglementare şi de fundament juridic între cele două feluri de răspundere civilă delictuală.
Pentru toate considerentele arătate, constatându-se caracterul nefondat al tuturor criticilor deduse judecății, recursul reclamanţilor a fost respins.
