În cauzele conexate C-608/22 și C-609/22 | Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl și alții (Femei afgane) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că intră în sfera noțiunii de „act de persecuție” o acumulare de măsuri discriminatorii față de femei, adoptate sau tolerate de un „agent de persecuție”, în sensul articolului 6 din această directivă, care constă în special în a le priva de orice protecție juridică împotriva violenței de gen, violenței domestice și căsătoriei forțate, a le obliga să își acopere în întregime corpul și fața, a le restricționa accesul la asistență medicală, precum și libertatea de a pleca și de a veni, a le interzice exercitarea unei activități profesionale sau a le restricționa exercitarea acesteia, a le interzice accesul la educație și la practicarea sportului și a le exclude din viața politică, din moment ce aceste măsuri, prin efectul lor cumulat, aduc atingere respectării demnității umane, astfel cum este garantată de articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
În același timp, CJUE a mai statuat că nu impune autorității naționale competente, pentru a stabili dacă, ținând seama de condițiile care prevalează în țara de origine a unei femei în momentul aprecierii cererii sale de protecție internațională, măsurile discriminatorii la care ea a fost sau riscă să fie expusă în această țară constituie acte de persecuție, în sensul articolului 9 alineatul (1) din această directivă, să ia în considerare, în cadrul evaluării individuale a acestei cereri, în sensul articolului 2 litera (h) din directiva menționată, elemente proprii situației sale personale, altele decât cele referitoare la sexul său sau la cetățenia sa.
În cauză, AH este resortisantă afgană născută în 1995. După ce tatăl său ar fi dorit să o vândă, ea ar fi fugit, împreună cu mama sa, în Iran. După o ședere în Grecia, în cursul căreia s‑a căsătorit, ea a intrat în Austria în anul 2015 și a depus o cerere de protecție internațională în acest stat membru, unde soțul său își avea reședința.
FN este resortisantă afgană născută în 2007, care nu a locuit niciodată în Afganistan. În anul 2020, a depus o cerere de protecție internațională în Austria. Fratele său, originar și el din Afganistan, beneficia deja în acest stat de protecție subsidiară. Ea ar fi susținut în această cerere că a fugit din Iran, unde trăia împreună cu mama sa și cu cele două surori ale sale, că niciuna dintre ele nu dispunea de un permis de ședere, ceea ce nu îi permitea să fie școlarizată, iar mamei lor nu îi permitea să lucreze, și că dorea să trăiască liber și să beneficieze de aceleași drepturi ca și bărbații.
Prin deciziile din 26 martie 2018 și din 14 octombrie 2020, Oficiul Federal pentru Dreptul Străinilor și Dreptul de Azil a estimat că expunerea lui AH nu era credibilă și, respectiv, că FN nu era expusă unui risc real de persecuție în Afganistan și a refuzat să le recunoască statutul de refugiat, în sensul articolului 2 litera (e) din Directiva 2011/95. Totuși, acesta le‑a acordat lui AH și lui FN statutul conferit de protecția subsidiară pentru motivul că, în esență, în lipsa unui sprijin social în Afganistan, ele ar fi expuse unor dificultăți de natură economică și socială în cazul în care s‑ar întoarce acolo.
AH și FN au introdus fiecare o acțiune împotriva acestor decizii în fața Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria), arătând în special, pe de o parte, că aderaseră la valori, precum și la un mod de viață de inspirație occidentală și, pe de altă parte, că, în urma preluării puterii de către talibani în vara anului 2021, situația din Afganistan s‑a schimbat astfel încât femeile erau expuse în prezent unor persecuții de mare amploare.
Această instanță a respins acțiunile respective ca fiind nefondate, arătând printre altele că, având în vedere condițiile de viață ale lui AH și ale lui FN în Austria, ele nu și‑au însușit un mod de viață „occidental” care să fi devenit o componentă atât de esențială a identității lor încât să le fie imposibil să renunțe la acesta pentru a evita amenințări cu persecuția în țara de origine.
AH și FN au formulat fiecare recurs la Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria), instanța de trimitere, susținând din nou că situația femeilor sub noul regim al talibanilor justifica în sine recunoașterea statutului lor de refugiat.
În această privință, această instanță arată că femeile resortisante din Afganistan aparțin unui „anumit grup social”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2011/95, și că există o legătură între motivul de persecuție vizat la această dispoziție și „actele de persecuție” la care pot fi expuse aceste femei, astfel cum impune articolul 9 alineatul (3) din această directivă.
Instanța menționată amintește că, în vremea regimului taliban care a existat între anii 1996 și 2001, a statuat că situația femeilor din Afganistan trebuia, în ansamblul său, să fie calificată drept suficient de gravă pentru a considera că măsurile discriminatorii care le vizau constituiau în sine o persecuție în sensul Convenției de la Geneva. Prin urmare, în această perioadă, unei solicitante de protecție internațională i se recunoștea statutul de refugiat pe baza simplului fapt că avea calitatea de femeie afgană.
În urma căderii acestui regim al talibanilor, aceeași instanță arată că și‑a modificat jurisprudența în sensul că puteau beneficia de statutul de refugiat numai femeile care riscau să fie persecutate ca urmare a adoptării unui „mod de viață de inspirație occidentală”, devenit atât de esențial pentru identitatea lor încât nu se putea impune ca ele să renunțe la acesta pentru a evita o amenințare de persecuție, o astfel de apreciere trebuind să se întemeieze pe examinarea concretă a împrejurărilor speței. Cu toate acestea, ea consideră că măsurile adoptate de talibani împotriva femeilor de la întoarcerea lor la putere, fie că este vorba despre discriminări, violențe sexuale sau ucidere, sunt de o amploare comparabilă cu cele aplicate de regimul precedent.
În acest nou context, instanța de trimitere urmărește, în primul rând, să se stabilească dacă măsurile adoptate de talibani față de femei prezintă o asemenea gravitate încât pot fi calificate drept „acte de persecuție” în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2011/95. Ea arată că toate aceste măsuri luate izolat nu constituie, desigur, o încălcare gravă a drepturilor fundamentale, în special a celor de la care nu se poate deroga în temeiul articolului 15 alineatul (2) din CEDO, și, prin urmare, nu intră sub incidența articolului 9 alineatul (1) litera (a) din această directivă. Aceasta ridică totuși problema dacă măsurile respective luate în ansamblu sunt suficient de grave, în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată.
În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă o femeie afgană poate beneficia de statutul de refugiat, în sensul articolului 2 litera (e) din Directiva 2011/95, fără să se efectueze o examinare individuală a situației sale.
În aceste condiții, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Acumularea de măsuri luate, încurajate sau tolerate într‑un stat de un agent care exercită de facto puterea guvernamentală, constând în special în faptul că, în ceea ce privește femeile,
– ele sunt excluse de la participarea la funcțiile politice și de la procesele decizionale politice;
– nu le sunt puse la dispoziție mijloace juridice pentru a beneficia de protecție împotriva violenței bazate pe gen și a violenței domestice;
– ele sunt expuse, în general, riscului unor căsătorii forțate; chiar dacă astfel de căsătorii au fost interzise de agentul care exercită de facto puterea guvernamentală, femeilor nu li se acordă o protecție efectivă împotriva căsătoriilor forțate, iar astfel de căsătorii sunt uneori încheiate cu participarea unor persoane învestite de facto cu putere de stat, cunoscând că este vorba despre o căsătorie forțată;
– ele nu pot desfășura o activitate profesională sau pot desfășura o astfel de activitate într‑o măsură limitată și în principal la domiciliu;
– le este îngreunat accesul la instituțiile sanitare;
– le este refuzat accesul la educație, în totalitate sau în mare măsură (de exemplu, fetele au dreptul să urmeze doar învățământul primar);
– ele nu se pot afla sau nu se pot deplasa în locuri publice fără a fi însoțite de un bărbat (aflat într‑o anumită legătură de rudenie), în orice caz, dacă depășesc o anumită distanță față de locul de reședință;
– ele sunt obligate să își acopere complet corpul și să poate un văl pe față, în public;
– nu pot practica niciun sport,
în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (b) din Directiva [2011/95], trebuie să fie considerată suficient de gravă pentru a afecta o femeie în mod similar cu cele menționate la articolul 9 alineatul (1) litera (a) din această directivă?
2) Pentru a acorda statutul de [refugiat] unei femei, este suficient ca ea să fie afectată de aceste măsuri în statul de origine numai în considerarea sexului său sau, pentru a aprecia dacă aceste măsuri – considerate sub forma lor acumulată – o afectează, în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (b) din Directiva [2011/95], este necesară examinarea situației sale individuale?”
Hotărâre integrală: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=290687&pageIndex=0&doclang=ro&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=876343
