În perioada 23-24 septembrie 2024 a avut loc, la București, întâlnirea președinților secțiilor civile din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în care au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică judiciară neunitară în materie civilă, ocazie cu care a fost soluționată și problema referitoare la modalitatea de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în cazul respingerii apelurilor declarate de părți.
Problema de practică neunitară vizează modalitatea de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în ipoteza în care formulează apeluri atât reclamantul, cât şi pârâtul, iar instanţa de apel respinge ambele apeluri. O primă ipoteză de lucru vizează situația în care ambele părți au solicitat cheltuieli de judecată, iar o a doua ipoteză este aceea în care doar una dintre părți a solicitat cheltuieli de judecată.
Art. 453 C. porc. civ. prevede:
(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 482 C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.
Soluția asupra problemei de drept și argumentele ce o fundamentează:
Din art. 453 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
În ipoteza în care au declarat apeluri atât reclamantul, cât și pârâtul, iar ambele apeluri au fost respinse, fiecare dintre părți a câștigat în apelul adversarului său, căzând însă în pretenții în propriul apel.
Prin urmare, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., incident potrivit art. 482 C. proc. civ., fiecare dintre părți poate fi obligată, la cererea adversarului său, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către cealaltă parte în combaterea apelului său.
În măsura în care ambele părți au solicitat cheltuieli de judecată, instanța ar urma să oblige pe fiecare dintre părți la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către partea potrivnică în încercarea de a combate apelul său.
După parcurgerea acestei etape, care s-ar finaliza cu existența a două obligații reciproce de plată a unor cheltuieli de judecată, ar urma ca instanța să dispună compensarea cheltuielilor de judecată, în acord cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ. Este adevărat că această dispoziție legală se referă la ipoteza în care cererea a fost admisă numai în parte, însă ceea ce transpare din lecturatextului este ideea că fiecare dintre părți a câștigat, respectiv a pierdut, parțial, procesul, situație în care se creează, în mod firesc, premisa compensării cheltuielilor de judecată, prin existența unor obligații reciproce. Prin urmare, și în alte ipoteze în care această premisă se verifică, întrucât fiecare dintre părți a câștigat, respectiv a pierdut, în parte, procesul, textul ar trebui să primească aplicare. Considerăm că nu atât argumentul de interpretare literală ar trebui să primeze, cât cel deinterpretare logică, fiind firesc ca atunci când există obligații reciproce de plată a cheltuielilor de judecată, generate de alte ipoteze decât aceea de admitere parțială a cererii, instanţa să dispună compensarea acestora. Prin urmare, textul ar trebui citit în următoarea cheie: când fiecare dintre părți a câștigat, în parte, procesul, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, iar dacă este cazul, judecătorii vor putea dispunecompensarea cheltuielilor de judecată.
Rezultă că fiecare dintre părți va fi obligată să îi plătească celeilalte cheltuielile de judecatăocazionate de formularea apărărilor în vederea combaterea căii de atac a adversarului său, apărări ce s-au dovedit eficiente, conducând la respingerea acesteia. Soluția apare cu atât mai evidentă cu cât obligarea celeilate părți la plata cheltuielilor de judecată era neîndoielnică dacă aceasta era singura cale de atac exercitată în cauză.În ceea ce privește întinderea cheltuielilor de judecată ce pot fi acordate, instanța va aprecia în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, care sunt cheltuielile de judecată determinate de apărările formulate în combaterea căii de atac a părții adverse.
Spre exemplu, taxele judiciare de timbru achitate nu sunt susceptibile de a fi cuprinse în cuantumul acestor cheltuieli, întrucât apărările formulate nu ocazionează asemenea cheltuieli.
Onorariul expertului judiciar ar putea fi acordat cu titlu de cheltuieli de judecată, în măsura în care proba a fost solicitată de către partea care a avansat onorariul pentru a combate un motiv de apel, apărarea având succes. Sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, pot fi acordate cu titlu de cheltuieli de judecată dacă proba testimonială a fost propusă în scopul de a obține înlăturarea unui motiv de apel, efect ce a fost realizat.
Este adevărat că în ipoteza în care s-ar solicita plata unor cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu avocațial, este dificil de decelat cuantumul onorariului avocațial aferent strategiei de apărare împotriva căii de atac exercitate de către cealaltă parte, în contextul în care avocatul a redactat calea de atac a autorului cererii de cheltuieli, a desfășurat activități de reprezentare în fața instanței, punând concluzii asupra tuturor căilor de atac formulate.
De altfel, în general, când cererea este admisă în parte, stabilirea cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial comportă dificultăți, instanța fiind suverană în a aprecia în ce măsură activitatea desfășurată de avocat servește unuia sau altuia dintre scopurile menționate.
Prin urmare, putem identifica și alte ipoteze în care instanța se află în situația de a stabili care este suma datorată cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial, fără ca acest aspect săconstituie, în sine, un impediment pentru aplicarea raționamentului menționat anterior.
Credem că într-o asemenea ipoteză, judecătorii vor stabili măsura în care cealaltă parte poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, instanțele având o amplă marjă de apreciere. Nu este de așteptat și nu este rezonabil că partea, preconizând o astfel de soluție, să își preconstituie dovezi, menționând în cuprinsul contractului de asistență juridică în ce proporție onorariul avocatului este destinat susținerii propriei căi de atac, respectiv în ce limite se datorează onorariu avocațial pentru combaterea căii de atac a celeilalte părți. Instanța va avea în vedere aspectele supuse controlului judiciar prin cele două căi de atac formulate și ponderea lor încontextul mizei judecății din calea de atac.
Soluția ca fiecare dintre părți să își suporte propriile cheltuieli de judecată face abstracție de împrejurarea că parte din aceste cheltuieli ar fi putut fi determinate de combaterea căii de atac promovate de adversar, fiind firesc ca partea care le-a realizat să le recupereze prin mecansimul cheltuielilor de judecată, a cărui aplicare are la bază pierderea, în parte, a procesului de către cealaltă parte. Apoi, nu poate fi primit, în susținerea tezei potrivit căreia fiecare dintre părți ar trebui să își suporte propriile cheltuieli, argumentul “culpei procesuale” [“culpă procesuală” în sensul de cerință a pierderii procesului, prevăzută de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.], acesta fiind pe deplin incident exclusiv în privința cheltuielilor ocazionate de declararea și susținerea propriei căi de atac, iar nu și în ceea ce privește cheltuielile ocazionate de combaterea apelului celeilalte părți. În privința celor din urmă, “culpa procesuală” operează în defavoarea opiniei contrare, cealaltă parte fiind cea care trebuie să suporte aceste cheltuieli.
Dacă însă doar una dintre părţi a solicitat cheltuieli de judecată, instanța ar urma să analizeze în ce măsură cheltuielile solicitate au fost determinate de combaterea apelului declarat de partea adversă, iar în caz afirmativ, să o oblige pe aceasta din urmă la plata cheltuielilor de judecată, în limitele menționate. Nefiind învestită cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată de către cealaltă parte, cheltuielile de judecată efectuate de aceasta nu vor constitui obiectul analizei instanţei.
Menţionăm că deşi problema de practică neunitară a fost invocată pentru ipoteza apelului, raţionamentul se impune, pentru identitate de raţiune, şi în ipoteza recursului.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că, în ipoteza în care atât reclamantul, cât și pârâtul au declarat apel, solicitând cheltuieli de judecată, iar instanța de apel a respins apelurile, aceasta urmează a determina cuantumul cheltuielilor efectuate de către fiecare dintre părți pentru a combate apelul declarat de adversarul său, urmând a îl obliga pe acesta din urmă la plata lor către cealaltă parte; dacă este cazul, instanța va putea dispune compensarea acestor cheltuieli.
În măsura în care doar una dintre părți, în cazul analizat, a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de apel ar urma să analizeze în ce măsură cheltuielile solicitate au fost determinate de combaterea apelului declarat de partea adversă, iar în caz afirmativ, să o oblige pe aceasta din urmă la plata cheltuielilor de judecată, în limitele menționate.
