Posibilitatea instanței civile de a ridica sechestrul asigurător instituit de procuror asupra bunului imobil al inculpatului

Titlul problemei de drept: Posibilitatea instanței civile ca, în temeiul dispozițiilor art. 957 alin. (1) C. proc. civ., să procedeze la ridicarea sechestrului asigurător instituit de către procuror asupra bunului imobil aparținând inculpatului, ulterior menţinut de instanţa penală, în situaţia în care în cauza penală s-a pronunțată o hotărâre definitivă, iar partea responsabilă civilmente a achitat întreg debitul pentru care s-a instituit măsura. Stabilirea cadrului procesual pasiv și a legii aplicabile în timp cererii de ridicare a sechestrului asigurător.

• Materia: civil
• Subcategoria: alte tipuri de cauze
• Obiect ECRIS: sechestru asigurător
• Acte normative incidente: art. 751, art. 957 C. proc. civ.
• Cuvinte cheie: ridicare sechestru asigurător, garanții îndesulătoare

Art. 249 C. proc. pen. din 2010 prevede:

1. Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
2. Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
3. Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
4. Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
5. Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora.
6. Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, și la cererea părții civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi și părții civile.
7. Măsurile asigurătorii luate în condițiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
8. Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege.

Potrivit art. 266 din același act normativ, prin excepție de la dispozițiile art. 226 alin. (1), pentru creanțele prevăzute la art. 266 ind. 1 stabilite prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate în materie penală, se aplică măsurile de executare silită prevăzute de prezentul cod, fără a se emite alt titlu executoriu de către organul de executare.

Art. 397 alin. (4) Cod procedură penală din 2010 prevede că dispozițiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii și restituirea lucrurilor sunt executorii.

Potrivit art. 550 din același act normativ:

1. Hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.
2. Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.

Rezultă că la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale, măsura asigurătorie dispusă anterior, executorie ab initio, este susceptibilă a se converti în măsură de executare, condiționat însă de declanșarea executării silite ex officio potrivit normelor precitate.

Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă rezultă din art. 2 Cod proc. civ. din 2010 care menționează la alin. (2) că dispozițiile sale se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.

Competența instanței civile rezidă din împrejurarea că aceasta este instanța de drept comun, iar procesul penal s-a finalizat ca efect al pronunțării hotărârii definitive, ipoteza nefiind circumscrisă sferei art. 600 C. proc. pen. din 2010 care se referă la contestația privind executarea dispozițiilor civile.

Rezultă că două sunt ipotezele în care se poate proceda la ridicarea sechestrului asigurător: prima, cea vizată de alin. (1), se referă la ipoteza în care debitorul oferă o garanție îndestulătoare, care face de prisos indisponibilizarea bunului prin intermediul sechestrului asigurător, caz în care soluționarea cererii se face cu citarea părților, ridicarea măsurii suscitând așadar dezbateri contradictorii, iar a doua, menționată la alin. (2), vizează situația în care dispar premisele obținerii titlului executoriu, caz în care ridicarea măsurii se dispune prin încheiere definitivă, dată de această dată, fără dezbateri contradictorii, cererea soluționându-se fără citarea părților.

Legiuitorul nu a prevăzut în textele Capitolului I din Titlul IV al Codului de procedură civilă, dedicat sechestrului asigurător, posibilitatea ridicării acestei măsuri pentru ipoteza plății creanței în considerarea căreia s-a instituit măsura sechestrului asigurător, chestiunea de practică neunitară supusă analizei având pe deplin relevanță și în ipoteza în care titlul executoriu este eminamente civil.

Este vădit că ipoteza de ridicare a sechestrului asigurător menționată la alin. (1) nu a fost concepută de legiuitor pentru situația stingerii creanței prin plată, ci dimpotrivă, pentru cazul în care debitorul, fără a proceda la plată, oferă altă asigurare a plății, prin aceea că dă o garanție îndestulătoare.

Rămâne însă de văzut care este mijlocul procesual pus la dispoziția debitorului pentru a obține ridicarea măsurii în ipoteza analizată.

Prevederi referitoare la ridicarea sechestrului se regăsesc la art. 863 alin. (1) situat în Secțiunea a VI-a a Capitolului II „Urmărirea imobiliară” cu trimitere la art. 751 din același act normativ.

Art. 751 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că debitorul va putea împiedica aplicarea sechestrului sau, după caz, va putea obține ridicarea lui numai dacă plătește creanța, inclusiv accesoriile și cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau reprezentantului său având procură speciale. Dispozițiile art. 703 sunt aplicabile.

Art. 703 C. proc. civ. vizează cazurile de încetare a executării silite, menționând la pct. 1 ipoteza în care s-a realizat integral obligația prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum și alte sume datorate potrivit legii.

Rezultă că în măsura în care sunt incidente dispozițiile Cărții a V-a a Codului de procedură civilă „Despre executarea silită”, ridicarea sechestrului asupra imobilului este susceptibilă a fi dispusă în temeiul dispozițiilor legale anterior menționate. Dacă subsecvent obținerii titlului executoriu a fost formulată cererea de executare silită sau, după caz, s-a declanșat executarea silită a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța penală ex officio, măsura asigurătorie se convertește în măsură de executare, astfel că în discuție nu ar mai fi ridicarea sechestrului asigurător, ci ridicarea măsurii de executare.

Există un text în cuprinsul Capitolului I din Titlul IV al Codului de procedură civilă dedicat sechestrului asigurător care sub denumirea marginală “Executarea măsurii” cuprinde o dispoziție de trimitere la regulile Codului de procedură civilă cu privire la executarea silită. Astfel, art. 955 C. proc. civ. stipulează că măsura sechestrului asigurător se duce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor prezentului cod cu privire la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător, fără a mai cere vreo autorizare sau încuviințare în acest sens. Dispozițiile art. 665 rămân aplicabile (art. 955 C. proc. civ.).

Pornind de la aceste premise, două interpretări sunt posibile:

O primă teză, ar fi aceea potrivit căreia art. 955 ar trebui interpretat extensiv, în sensul că operează o trimitere la regulile Codului de procedură civilă cu privire la executarea silită, inclusiv sub aspectul cazurilor de desființare sau ridicare a măsurii. Într-o atare situație, ridicarea sechestrului asigurător ar putea fi dispusă în temeiul art. 863 alin. (1), art. 751 alin. (1) pct. 1 la care art. 955 C. proc. civ. ar face trimitere. Într-o asemenea situație, dacă cererea ar fi formulată în temeiul art. 957 alin. (1) C. proc. civ., instanța ar avea posibilitatea ca în temeiul disp. art. 22 alin. (4) din același act normativ, să procedeze la corecta calificare juridică a cererii, ca fiind formulată în temeiul dispozițiilor legale anterior menționat, valorificând astfel motivele invocate în susținerea acesteia.

Cererea de ridicare a sechestrului ar rămâne însă în competența instanței care a dispus înființarea sechestrului, pentru că nu există o executare silită în curs care să atragă competența instanței de executare. De asemenea, sub aspectul căii de atac ce ar putea fi exercitată împotriva încheierii pronunțate asupra cererii analizate, nu ar putea primi aplicare dispozițiile art. 651 alin. (4) C. proc. civ. care se referă la încheierile instanței de executare, câtă vreme nu există o executare silită, fiind necesar a se recurge la dispozițiile care reglementează sechestrul asigurător.

Într-o altă interpretare, trimiterea realizată de art. 955 C. proc. civ. constituie o dispoziție de excepție, care trebuie interpretată strict, prudent, astfel că ea nu poate fi extinsă dincolo de limitele textului care, atât prin denumirea marginală (“Executarea măsurii”), cât și prin conținut, (“se duce la îndeplinire prin executorul judecătoresc”) se referă exclusiv la acele dispoziții din materia executării silite care privesc aducerea la îndeplinire, executarea măsurii. Art. 863 alin. (1), art. 751 alin. (1) C. proc. civ. nu ar putea primi aplicare decât în faza de executare silită, de către chiar instanța de executare. Într-o asemenea situație, ridicarea sechestrului pentru ipoteza plății benevole nu s-ar putea realiza decât în temeiul art. 957 alin. (1) C. proc. civ., într-o interpretare extensivă a sintagmei “garanții îndestulătoare”, ca acoperind cu prisosință ipoteza plății creanței, care este mult mai puternică decât oricare dintre garanții. Soluționarea cererii cu citarea părților satisface și necesitatea existenței unor dezbateri contradictorii cu privire la caracterul îndestulător al plății în raport cu creanța în considerarea căreia s-a dispus măsura.

Împrejurarea că pentru determinarea căii de atac incidente este necesară oricum încadrarea cererii de ridicare sechestru în una din ipotezele vizate de dispozițiile care reglementează sechestrul asigurător [alin. (1) sau alin. (2) al art. 957 C. proc. civ. din 2010] consolidează justețea celei de-a doua teze anterior expuse cu privire la încadrarea ipotezei plății creanței în cea referitoare la darea unor “garanții îndestulătoare”, fiind preferabilă interpretarea extensivă a sintagmei menționate.

Sub aspectul legii aplicabile în timp, sunt relevante disp. art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, care prevăd că dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Legea aplicabilă se stabilește raportat la dispozițiile anterior menționate, care cuprind dreptul tranzitoriu propriu Codului de procedură civilă, ci nu la art. 24 din noul C. proc. civ. care va avea incidență pentru modificări ulterioare ale acestui act normativ.

În măsura în care ridicarea măsurii operează ulterior declanșării executării silite, este relevantă data începerii acestei executări pentru identificarea legii aplicabile. Într-o atare situație, dacă executarea silită este declanșată ulterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., soluția va fi susceptibilă de apel în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit disp. art. 651 alin. (4) C. proc. civ.

Dacă însă ridicarea măsurii sechestrului asigurător ar opera ca efect al plății benevole, anterior declanșării executării silite, ar fi relevantă data introducerii cererii de înființare a sechestrului asigurător, acesta fiind momentul în care a început procesul în cadrul căruia se înscrie și cererea de ridicare.

În acest sens, este relevantă împrejurarea că ridicarea vizează măsura asigurătorie, astfel încât în sprijinul acestei interpretări vin argumente fondate pe considerente de previzibilitate a efectelor măsurii la momentul înființării ei.

Pornind de la aceste premise, rezultă că dacă sechestrul asigurător a fost dispus de procuror prin ordonanță anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., vor fi incidente pentru soluționarea cererii de ridicare a sechestrului asigurător dispozițiile C. proc. civ. de la 1865. O dată stabilită incidența acestui act normativ, se activează dispozițiile art. 725 alin. (4) C. proc. civ. din 1865 care prevăd că hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate. Întrucât, prin ipoteză pronunțarea hotărârii va avea loc ulterior abrogării C. proc. civ. din 1865, calea de atac se va raporta la ultima variantă aplicabilă a acestui act normativ.

Art. 594 C. proc. civ. din 1865 prevede că dacă debitorul va da, în toate cazurile, garanție îndestulătoare, instanța va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluționează în camera de consiliu, de urgență și cu citarea în termen scurt a părților, prin încheiere supusă numai recursului în termen de 5 zile de la pronunțare. Recursul se judecă de urgență și cu precădere. Dispozițiile art. 592 alin. 3 se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 595, în cazul în care cererea principală, în temeiul căreia a fost încuviințată măsura asigurătorie, a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la judecarea acesteia, debitorul poate cere ridicarea măsurii de către instanța care a încuviințat-o. Asupra cererii instanța se pronunță prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părților. Dispozițiile art. 593 se aplică în mod corespunzător.

Prin urmare, se constată că pentru determinarea căii de atac incidente, este necesară oricum încadrarea cererii de ridicare sechestru în una din ipotezele vizate de art. 593 sau art. 594 C. proc. civ. din 1865.

Apreciem că nu poate fi primită teza potrivit căreia calea de atac ar fi recursul raportat la dispozițiile art. 168 alin. (2) C. proc. pen. din 196820. Avem în vedere, pe de o parte, împrejurarea că dispozițiile legale menționate vizează plângerea împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, respectiv contestația formulată potrivit legii civile, ci nu cererea de ridicare a sechestrului asigurător. De asemenea, alin. (2) al art. 168 C. proc. pen. din 1968, care prevede că hotărârea instanței de judecată poate fi atacată separat cu recurs, are în vedere hotărârea instanței penale pronunțate asupra plângerii împotriva măsurii asigurătorii luate și a modului de aducere la îndeplinire a acesteia de către învinuit, inculpat, partea responsabilă civilmente, precum și orice altă persoană interesată, ci nu hotărârea instanței civile. Dacă însă sechestrul asigurător penal ar fi fost dispus după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., hotărârea pronunțată asupra cererii de ridicare a sechestrului va fi supusă apelului în termen de 5 zile de la pronunțare, potrivit art. 957 alin. (1) din noul C. proc. civ.

În ceea ce privește cadrul procesual de soluționare a cererii, aceasta va fi îndreptată împotriva titularului dreptului de creanță în considerarea căreia s-a instituit măsura, acesta fiind subiect în raportul juridic litigios, în accepțiunea disp. art. 36 C. proc. civ., ci nu organul care a instituit măsura.

În măsura în care sechestrul asigurător a fost dispus pentru recuperarea unor cheltuieli judiciare, calitatea procesuală pasivă va reveni Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală. Concluzia rezultă din art. 1 din Ordinul nr. 3744/2015 privind stabilirea cazurilor speciale de executare silită, precum și a structurilor abilitate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor executorii și efectuarea procedurii de executare silită emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) care se referă la art. 1 pct. 1 la hotărârile judecătorești definitive pronunțate în materie penală prin care s-a dispus doar recuperarea unor cheltuieli judiciare care se pun în executare de către organele fiscale centrale competente cu atribuții în administrarea creanțelor bugetare.

În ceea ce privește împrejurarea că plata ar fi efectuată de partea responsabilă civilmente, aceasta nu prezintă relevanță, întrucât din dispozițiile art. 163 Cod proc. pen. din 1968 rezultă că indisponibilizarea bunurilor se realizează în vedere confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării pedepsei amenzii (art. 163). Prin urmare, indisponibilizarea bunurilor inculpatului pe calea sechestrul asigurător instituit în procesul penal nu este de natură să profite părții responsabile civilmente într-un eventual regres formulat ca efect al subrogării în drepturile creditorului plătit.

În concluzie, opinia INM este aceea că instanța civilă are posibilitatea ca în temeiul art. 957 alin. (1) C. proc. civ. să procedeze la ridicarea sechestrului asigurător instituit de către procuror asupra bunului imobil aparținând inculpatului, ulterior menţinut de instanţa penală, în situaţia în care în cauza penală s-a pronunțată o hotărâre definitivă, iar partea responsabilă civilmente a achitat întreg debitul pentru care s-a instituit măsura. Cererea va fi îndreptată împotriva titularului dreptului de creanță în considerarea căreia s-a instituit măsura, care în ipoteza cheltuielilor judiciare datorate către stat este Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, ci nu împotriva organul penal care a instituit-o, care nu figurează ca subiect în raportul juridic litigios. Cererea de ridicare a sechestrului asigurător dispus de procuror prin ordonanță anterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010 va fi soluționată potrivit legii în vigoare la data instituirii măsurii. În măsura în care s-ar stabili incidența C. proc. civ. din 1865, se va avea în vedere ultima variantă aplicabilă a acestui act normativ, instanța pronunțându-se prin încheiere supusă numai recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia I.N.M.

Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel – Pitești, 14-15 noiembrie 2019.