În Cauza C‑126/23 [Burdene] Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că art. 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracționalității trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede un sistem de despăgubire pentru infracțiunile intenționate săvârșite prin violență care condiționează, în caz de omor, dreptul la despăgubire al părinților persoanei decedate de absența unui soț supraviețuitor și a unor copii ai acesteia din urmă, iar dreptul fraților și surorilor acesteia, de absența părinților menționați.
La 18 septembrie 2018, Tribunale di Padova (Tribunalul din Padova, Italia) l‑a condamnat pe autorul omorului fostei sale partenere, comis în Italia, la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani și a dispus ca acesta să plătească o despăgubire provizorie membrilor familiei victimei care s‑au constituit părți civile. Astfel, s‑au acordat 400 000 de euro fiecăruia dintre cei doi copii ai săi, 120 000 de euro tatălui său, mamei sale și surorii sale, precum și 30 000 de euro soțului supraviețuitor, de care era separată, dar nu divorțată.
În conformitate cu reglementarea națională, din moment ce autorul omorului nu avea nici patrimoniu, nici venit și fusese admis pentru asistență judiciară gratuită, statul italian a plătit, numai fiecăruia dintre cei doi copii, o despăgubire în cuantum de 20 000 de euro pentru fiecare, în timp ce soțului, de care victima era separată, i s‑a acordat o despăgubire în cuantum de 16 666,66 euro.
La 1 februarie 2022, reclamanții din litigiul principal, și anume părinții, sora și copiii victimei, considerând că Legea nr. 122/2016 introdusese, cu încălcarea Directivei 2004/80, importante limitări în ceea ce privește plata de despăgubiri victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, au sesizat Tribunale Ordinario di Venezia (Tribunalul Ordinar din Veneția, Italia), care este instanța de trimitere.
Cererile lor au ca obiect, după ce va fi fost înlăturată aplicarea decretului ministerial de punere în aplicare pentru nelegalitatea acestuia, stabilirea sumelor care trebuie să le fie plătite cu titlu de despăgubire, ca urmare a gradului lor de rudenie cu victima omorului, în mod „echitabil și corespunzător”, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80, luându‑se în considerare – cu deducerea, în ceea ce îi privește pe copiii acestei victime, a sumei care le‑a fost deja plătită – măsura prejudiciului stabilită prin hotărârea de condamnare a autorului acestui omor, chiar dacă Fondul de solidaritate nu dispune de resursele financiare necesare. Cu titlu subsidiar, acești reclamanți solicită obligarea Președinției Consiliului de Miniștri, care reprezintă statul italian, la plata acelorași sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a punerii în aplicare incorecte a Directivei 2004/80, în special a articolului 12 din aceasta.
În primul rând, reclamanții din litigiul principal arată că limitarea stabilită la articolul 11 alineatul 2-bis din Legea nr. 122/2016, care prevede recunoașterea despăgubirii în favoarea părinților victimei numai în lipsa unui soț supraviețuitor și a unor copii și în favoarea fraților și a surorilor numai în lipsa unor persoane care să aparțină categoriilor menționate anterior, ar încălca obligația de despăgubire prevăzută la articolul 12 din Directiva 2004/80, în măsura în care desemnează, dintre persoanele vătămate cărora le este recunoscut în mod abstract dreptul la despăgubire, persoanele care trebuie să fie despăgubite concret în mod arbitrar, fără referire la criterii echitabile și corespunzătoare în cazul de față. În plus, în speță despăgubirea ar fi fost acordată și soțului supraviețuitor al victimei omorului, de care aceasta s‑a separat din anul 2006, cu aproape 11 ani înainte de decesul ei. Dreptul la despăgubire ar fi astfel recunoscut, deși legătura afectivă s‑a diminuat în mod evident până la punctul de a fi aproape inexistentă.
În al doilea rând, reclamanții din litigiul principal susțin că suma de 20 000 de euro acordată copiilor victimei unui omor în temeiul decretului ministerial de punere în aplicare, care reprezintă 5 % din cuantumul provizoriu acordat prin hotărâre judecătorească, nu pare a fi conformă cu cele stabilite de Curte la punctul 69 din Hotărârea din 16 iulie 2020, Presidenza del Consiglio dei Ministri (C‑129/19, EU:C:2020:566), potrivit căruia o despăgubire forfetară acordată în temeiul unui sistem național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență trebuie, pentru a fi calificată drept „echitabilă și corespunzătoare”, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80, să reprezinte o contribuție adecvată la repararea prejudiciului material și moral suferit.
În al treilea rând, reclamanții din litigiul principal apreciază că reglementarea națională este de asemenea nelegală în măsura în care condiționează plata despăgubirii de alocarea de către stat a fondurilor care să permită acordarea despăgubirii, ceea ce ar fi contrar considerentului (10) al Directivei 2004/80.
Autoritățile italiene subliniază că stabilirea cuantumului despăgubirii în ceea ce privește situația copiilor a fost efectuată cu respectarea strictă a dispozițiilor în vigoare, ținându‑se seama de mijloacele de subzistență ale soțului supraviețuitor. Acestea amintesc de asemenea că Curtea, după ce a indicat, la punctul 58 din Hotărârea din 16 iulie 2020, Presidenza del Consiglio dei Ministri (C‑129/19, EU:C:2020:566), că statele membre dispun de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii prevăzute la articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80, a considerat, la punctele 65 și 69 din această hotărâre, că această dispoziție nu se opune unei despăgubiri forfetare a victimelor, ci impune numai ca această despăgubire să fie „echitabilă și corespunzătoare”, ceea ce implică faptul că ea reprezintă o contribuție adecvată la repararea prejudiciului material și moral suferit de victimă.
Instanța de trimitere consideră că, pentru a aprecia temeinicia cererii de daune interese cu care este sesizată, întemeiată pe transpunerea incorectă a Directivei 2004/80, trebuie să se stabilească în prealabil dacă reglementarea națională, astfel cum reiese din articolul 11 alineatele 2-bis, 2-ter și 3 din Legea nr. 122/2016, este conformă cu dreptul Uniunii.
Această instanță arată că reglementarea națională menționată, care condiționează, chiar și atunci când o hotărâre definitivă stabilește în favoarea anumitor membri de familie dreptul la repararea prejudiciilor și cuantumul acesteia, plata despăgubirii, în ceea ce privește părinții victimei infracțiunii de omor, de lipsa unui soț supraviețuitor și a unor copii ai acestei victime și, în ceea ce privește sora sau fratele victimei, de lipsa tatălui și a mamei și în măsura în care aceștia locuiau cu victima și se aflau în întreținerea sa la momentul săvârșirii infracțiunii, ignoră aspectul nepecuniar al suferinței legate de pierderea violentă a victimei.
Pe de altă parte, în ceea ce privește soțul supraviețuitor și copiii, instanța menționată observă că nu este luată în considerare amploarea prejudiciului suferit. Astfel, în speță nu s‑ar acorda nicio importanță faptului că soțul supraviețuitor era separat de victimă de un anumit timp, prevăzându‑se numai o repartizare a despăgubirii pe baza dispozițiilor în materie de succesiune, sub rezerva alimentării suficiente a Fondului de solidaritate. Prin urmare, nu s‑ar ține seama, cu încălcarea Hotărârii din 16 iulie 2020, Presidenza del Consiglio dei Ministri (C‑129/19, EU:C:2020:566), de gravitatea consecințelor actului pentru victime. În plus, despăgubirea în favoarea copiilor ar fi fost stabilită într‑un cuantum care corespunde în mare măsură cuantumului acordat soțului supraviețuitor, care ar fi total disproporționat față de cuantumul despăgubirii provizorii stabilit în cadrul procedurii penale și nu ar ține seama de niciunul dintre criteriile aplicate în mod obișnuit în materie de pierdere a legăturii părintești, precum vârsta victimei, vârsta supraviețuitorului, gradul de rudenie și de coabitare, cu posibilitatea de a aplica unele corecții la cuantumul final în funcție de particularitatea situației. Prin urmare, cuantumul acordat copiilor în speță nu ar putea fi considerat ca fiind „echitabil și corespunzător”, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80.
În aceste condiții, Tribunale Ordinario di Venezia (Tribunalul Ordinar din Veneția) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Având în vedere dispozițiile articolului 11 alineatul 2-bis din [Legea nr. 122/2016], care condiționează plata despăgubirilor în favoarea părinților și surorii victimei omorului de inexistența soțului și a copiilor victimei, chiar dacă există o hotărâre cu autoritate de lucru judecat care cuantifică și în favoarea acestora dreptul la repararea prejudiciului și care îl obligă pe autorul infracțiunii la despăgubire:
acordarea de despăgubiri părinților și surorii unei victime a unor infracțiuni intenționate săvârșite prin violență, în caz [de] omor, în temeiul articolului 11 alineatul 2-bis din [Legea nr. 122/2016], care este supusă condiției ca victima să nu aibă copii și soț (în ceea ce privește părinții) și ca aceasta să nu aibă părinți (în cazul fraților și surorilor), este conformă cu prevederile articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80 și ale articolului 20 (Egalitatea în fața legii), articolului 21 (Nediscriminarea), articolului 33 alineatul (1) (Protecția vieții de familie), articolului 47 (Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și ale articolului 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [semnată la Roma la 4 noiembrie 1950] (interzicerea discriminării)?
2) În ceea ce privește limitarea plății despăgubirilor: condiția prevăzută la articolul 11 alineatul 3 din [Legea nr. 122/2016], formulată după cum urmează: «în orice caz în limitele sumelor disponibile în cadrul [Fondului de solidaritate]», având în vedere că nu există nicio dispoziție care să impună statului italian obligația de a aloca sume care să fie în mod efectiv corespunzătoare pentru plata despăgubirilor, chiar dacă sunt stabilite pe o bază statistică și, în orice caz, efectiv corespunzătoare pentru despăgubirea într‑un termen rezonabil a avânzilor cauză, poate fi considerată o «despăgubire echitabilă și corespunzătoare a victimelor» în sensul prevederilor articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80[?]”
Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede un sistem de despăgubire pentru infracțiunile intenționate săvârșite prin violență care condiționează, în caz de omor, dreptul la despăgubire al părinților persoanei decedate de absența unui soț supraviețuitor și a unor copii ai acesteia din urmă, iar dreptul fraților și surorilor acesteia, de absența părinților menționați.
Trebuie amintit că, potrivit articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80, toate statele membre asigură că dispozițiile de drept intern prevăd existența unui sistem de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență pe teritoriile lor respective care să garanteze o despăgubire echitabilă și corespunzătoare a victimelor.
Astfel cum reiese din Hotărârea din 16 iulie 2020, Presidenza del Consiglio dei Ministri (C‑129/19, EU:C:2020:566, punctele 41-45 și 52), această dispoziție impune, așadar, fiecărui stat membru obligația de a se dota cu un sistem de despăgubire a victimelor oricărei infracțiuni intenționate săvârșite prin violență pe teritoriul său, indiferent dacă aceste victime se află sau nu într‑o situație transfrontalieră, iar aceasta pentru ca statele membre să se poată conforma obligațiilor lor referitoare la accesul la despăgubire în această din urmă situație, așa cum decurg din această directivă, în măsura în care, potrivit articolului 12 alineatul (1) din aceasta, dispozițiile privind accesul la despăgubire într‑o situație transfrontalieră „funcționează în temeiul sistemelor în vigoare în statele membre de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență pe teritoriile lor respective”.
Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie mai întâi să se stabilească dacă, în cazul omorului, „victimele” infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență în beneficiul cărora statele membre trebuie să instituie, în temeiul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80, un sistem național de despăgubire includ, pe lângă persoana decedată ca urmare a acestei infracțiuni, membrii familiei apropiați de aceasta, precum părinții săi și frații și surorile sale, iar apoi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă se poate considera că un sistem național de despăgubire „în cascadă” potrivit ordinii devoluțiunii succesorale precum cel vizat la punctul 32 din prezenta hotărâre garantează acestor victime o despăgubire „echitabilă și corespunzătoare”, în sensul acestei dispoziții.
În ceea ce privește, în primul rând, noțiunea de „victime”, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80, întrucât nici această dispoziție, nici această directivă nu cuprind o definiție a acestei noțiuni, iar dispoziția menționată nu face nicio trimitere la legislațiile naționale în ceea ce privește semnificația care trebuie reținută pentru aceasta, noțiunea menționată, care urmărește să stabilească persoanele care beneficiază de sistemele naționale de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate, trebuie considerată o noțiune autonomă de drept al Uniunii, care trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia, conform sensului obișnuit al termenului respectiv în limbajul curent, ținând seama de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte și de contextul în care este utilizat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2023, KRI, C‑323/22, EU:C:2023:641, punctul 46 și jurisprudența citată].
În ceea ce privește, în primul rând, sensul obișnuit al termenului „victime” în limbajul curent, este necesar să se constate că acesta poate fi înțeles în sensul că vizează atât persoanele care au fost ele însele supuse infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, în calitatea lor de victime directe, cât și membrii familiei apropiați de acestea atunci când suportă, prin ricoșeu, consecințele acestei infracțiuni, în calitatea lor de victime indirecte.
În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivul urmărit de articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80, trebuie amintit că această dispoziție urmărește să garanteze cetățeanului Uniunii dreptul la o despăgubire echitabilă și corespunzătoare pentru prejudiciile suferite pe teritoriul unui stat membru în care se află, impunând fiecărui stat membru să adopte un sistem de despăgubire a victimelor pentru orice infracțiune intenționată săvârșită prin violență pe teritoriul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 octombrie 2016, Comisia/Italia, C‑601/14, EU:C:2016:759, punctul 45).
Deși statele membre dispun în principiu de competența de a preciza conținutul noțiunii de infracțiuni intenționate săvârșite prin violență în dreptul lor intern, această competență nu le permite însă să limiteze, în caz contrar existând riscul de a priva articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80 de efectul său util, domeniul de aplicare al sistemului de despăgubire a victimelor, pe care statele membre trebuie să îl adopte în conformitate cu această directivă, numai la unele dintre infracțiunile care intră în sfera acestei noțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 octombrie 2016, Comisia/Italia, C‑601/14, EU:C:2016:759, punctul 46).
Or, este necesar să se constate că, dacă noțiunea de „victime”, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80, ar trebui interpretată, astfel cum susține guvernul italian, în sensul că include exclusiv în domeniul de aplicare ratione personae al acestei dispoziții victimele directe ale infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, infracțiunile care se încadrează în această categorie care au condus la decesul persoanei care a fost supusă acestora nu ar intra în domeniul de aplicare ratione materiae al dispoziției menționate, cu încălcarea obiectivului său.
Astfel, potrivit interpretării articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80 preconizate de guvernul italian, în cazul omorului, statul membru în cauză nu ar fi obligat să plătească nicio despăgubire în temeiul sistemului național de despăgubire pe care această dispoziție îi impune să o instituie, întrucât, într‑un asemenea caz, numai „victima” infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență fiind decedată, nicio altă persoană, precum, printre altele, soțul supraviețuitor sau copiii, nu ar trebui în principiu să fie despăgubită în aceeași calitate.
O asemenea interpretare ar conduce la privarea articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80 de cea mai mare parte a efectului său util, din moment ce ar impune statelor membre instituirea unui sistem național de despăgubire pentru infracțiunile intenționate săvârșite prin violență numai atunci când persoana care a fost supusă acestei infracțiuni supraviețuiește rănilor sale, dar nu și atunci când această persoană decedează ca urmare a lor.
În această privință, trebuie arătat de altfel că Propunerea de directivă a Consiliului privind despăgubirea victimelor infracționalității [COM(2002) 562 final] (JO 2003, C 45 E, p. 69), care urmărea nu numai să faciliteze accesul la despăgubire în situațiile în care infracțiunea a fost săvârșită în alt stat membru decât cel în care are reședința victima, ci și să stabilească norme minime în materie de despăgubire a victimelor infracționalității, prevedea în mod explicit, la articolul 2 alineatul (1) litera (b), care figurează în partea din directivă care stabilește aceste norme minime, obligația statelor membre de a despăgubi „rudele apropiate”, precum și „persoanele aflate în întreținerea” victimelor decedate ca urmare a rănilor lor.
Deși o asemenea precizare nu figurează, desigur, în Directiva 2004/80, reiese totuși din lucrările pregătitoare ale acestei directive, în special din propunerea de compromis prezentată de președinția Consiliului la 26 martie 2004 (documentul 7752/04), că acest lucru se datorează simplului fapt că legiuitorul Uniunii nu a urmat propunerea referitoare la acest al doilea obiectiv, care constă în stabilirea unor norme minime în materie de despăgubire a victimelor infracționalității. Această împrejurare nu înseamnă nicidecum, așadar, că legiuitorul Uniunii ar fi dorit să îi excludă complet din domeniul de aplicare ratione personae al acestei directive pe membrii de familie apropiați de persoana decedată ca urmare a unei infracțiuni intenționate săvârșite prin violență și să priveze astfel de orice protecție persoane care sunt totuși afectate de o asemenea faptă.
Această interpretare este susținută, în al treilea rând, de contextul în care se înscrie articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80.
Astfel, trebuie arătat că Directiva 2012/29, care privește în special protecția victimelor criminalității, definește noțiunea de „victime”, la articolul 2 alineatul (1) litera (a), ca incluzând, pe lângă persoanele care au suferit ele însele în mod direct un prejudiciu cauzat de o infracțiune, membrii familiei unei persoane al cărei deces a fost cauzat în mod direct de o astfel de infracțiune și care au suferit prejudicii ca urmare a decesului persoanei respective, noțiunea de „membri de familie” vizând la rândul său, în conformitate cu alineatul (1) litera (b) al acestui articol 2, soțul, persoana care este angajată într‑o relație intimă și care gospodărește împreună cu aceasta de o manieră stabilă și continuă, rudele în linie directă, frații și surorile, precum și persoanele aflate în întreținerea victimei.
Potrivit lucrărilor pregătitoare referitoare la Directiva 2012/29, astfel cum reies din expunerea de motive referitoare la Propunerea Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității [COM(2011) 275 final, p. 7], această definiție a noțiunii de „victime” se justifică prin considerația că membrii familiei suferă de asemenea un prejudiciu ca urmare a infracțiunii săvârșite și, în caz de deces al victimei, sunt adesea considerați reprezentanți ai acesteia.
Or, trebuie să se considere că definiția noțiunii de „victime” prevăzută la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2012/29 clarifică domeniul de aplicare al acestei noțiuni, astfel cum figurează la articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80. Într‑adevăr, după cum a subliniat Comisia la pagina 3 din expunerea de motive citată la punctul anterior, Directiva 2012/29 are vocația de a defini „cadrul orizontal care permite să se răspundă nevoilor tuturor victimelor criminalității”. În măsura în care Directivele 2004/80 și 2012/29 privesc protecția victimelor criminalității, ele au astfel, după cum reiese din considerentul (5) al Directivei 2004/80, domenii de aplicare care se suprapun.
În ședință, guvernul italian a arătat totuși că acest considerent (5) nu face trimitere la Directiva 2012/29, care a fost adoptată ulterior Directivei 2004/80, ci la Decizia‑cadru 2001/220, care, deși a fost înlocuită de Directiva 2012/29, era actul în vigoare la momentul adoptării Directivei 2004/80. Or, articolul 1 litera (a) din această decizie‑cadru ar defini noțiunea de „victimă” ca vizând numai victimele directe ale unei infracțiuni. Din moment ce Directiva 2012/29 a fost adoptată în temeiul articolului 82 alineatul (2) TFUE potrivit procedurii legislative ordinare cu majoritate calificată, aceasta nu poate avea ca efect modificarea Directivei 2004/80, care a fost adoptată în temeiul articolului 352 TFUE potrivit regulii unanimității. Trimiterea efectuată de considerentul (5) al Directivei 2004/80 la Decizia‑cadru 2001/220 ar trebui, așadar, considerată ca excluzând luarea în considerare a evoluțiilor legislative ulterioare care au afectat această decizie.
Or, pe de o parte, este necesar să se observe că această argumentație se întemeiază pe premisa eronată potrivit căreia definiția noțiunii de „victimă” care figurează la articolul 1 litera (a) din Decizia‑cadru 2001/220 excludea deja în mod necesar victimele indirecte ale unei infracțiuni. Într‑adevăr, deși, desigur, această dispoziție ar impune, pentru ca o persoană să fie considerată ca având calitatea de „victimă” a unei infracțiuni, ca prejudiciul suferit de această persoană să fie cauzat în mod direct de o astfel de infracțiune, ea nu ar impune nicidecum ca persoana menționată să sufere ea însăși în mod direct această infracțiune.
Pe de altă parte, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 40 din concluzii, argumentația menționată, în măsura în care se bazează pe temeiul juridic al Directivei 2012/29, este lipsită de relevanță, din moment ce, așa cum s‑a arătat la punctul 48 din prezenta hotărâre, această directivă are vocația de a stabili cadrul general al dreptului Uniunii aplicabil victimelor criminalității.
În această măsură, definiția noțiunii de „victimă” care figurează la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2012/29 trebuie înțeleasă ca având ca unic obiect clarificarea domeniului de aplicare al celei care figura la articolul 1 litera (a) din Decizia‑cadru 2001/220, la care făcea trimitere Directiva 2004/80. Această definiție nu modifică, așadar, domeniul de aplicare al noțiunii de „victimă”, astfel cum figurează la articolul 12 alineatul (2) din această directivă.
Interpretarea care reiese din cuprinsul punctelor 38-48 din prezenta hotărâre nu poate fi repusă în discuție, contrar celor susținute de guvernul italian, nici de articolul 17 din Directiva 2004/80, potrivit căruia statele membre pot adopta sau menține dispoziții mai favorabile nu numai pentru „victimele” infracțiunilor, ci și pentru „orice altă persoană afectată” de aceste infracțiuni. Astfel, această din urmă categorie nu poate fi înțeleasă în sensul că se confundă neapărat cu membrii familiei apropiați ai persoanei decedate ca urmare a unei infracțiuni intenționate săvârșite prin violență, întrucât aceștia pot avea ei înșiși, calitatea de „victime” care intră sub incidența acestei directive.
Articolul 17 din Directiva 2004/80, care face parte din capitolul III din această directivă, referitor la dispozițiile de aplicare, permite astfel statelor membre, atunci când pun în aplicare sistemul lor național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, să extindă categoria beneficiarilor acestui sistem la alte persoane decât „victimele”, în sensul articolului 12 alineatul (2) din această directivă.
Prin urmare, trebuie să se considere că noțiunea de „victime”, în sensul acestei dispoziții, în beneficiul cărora statele membre trebuie să instituie, în temeiul dispoziției menționate, un sistem național de despăgubire, trebuie înțeleasă ca fiind susceptibilă să includă victimele indirecte ale unei infracțiuni intenționate săvârșite prin violență, precum membrii familiei apropiați ai persoanei decedate ca urmare a acestei infracțiuni, atunci când ei suportă, prin ricoșeu, consecințele acesteia.
În aceste condiții, trebuie, în al doilea rând, să se examineze dacă se poate considera că o reglementare națională care, în cazul omorului, condiționează dreptul la despăgubire al părinților persoanei decedate ca urmare a unei infracțiuni intenționate săvârșite prin violență de absența unui soț supraviețuitor și a unor copii ai acesteia, iar dreptul fraților și surorilor acestei victime de lipsa părinților menționați poate fi considerată ca garantând acestor victime o despăgubire „echitabilă și corespunzătoare”, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80.
În această privință, trebuie amintit că, ținând seama, pe de o parte, de marja de apreciere recunoscută statelor membre prin această dispoziție în ceea ce privește atât caracterul „echitabil și corespunzător” al cuantumului despăgubirii victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, cât și modalitățile de stabilire a unei astfel de despăgubiri și, pe de altă parte, de necesitatea de a asigura viabilitatea financiară a sistemelor naționale de despăgubire, despăgubirea prevăzută de dispoziția menționată nu trebuie neapărat să corespundă daunelor interese care pot fi acordate, în sarcina autorului unei infracțiuni intenționate săvârșite prin violență, victimei acestei infracțiuni. În consecință, despăgubirea menționată nu trebuie să asigure neapărat o reparare integrală a prejudiciului material și moral suferit de respectiva victimă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Presidenza del Consiglio dei Ministri, C‑129/19, EU:C:2020:566, punctele 58-60).
În acest context, revine, în definitiv, instanței naționale sarcina de a asigura, în raport cu dispozițiile naționale care au instituit sistemul de despăgubire în cauză, că suma acordată unei victime a infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență în temeiul acestui sistem constituie „o despăgubire echitabilă și corespunzătoare” în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80 (Hotărârea din 16 iulie 2020, Presidenza del Consiglio dei Ministri, C‑129/19, EU:C:2020:566, punctul 61).
Cu toate acestea, un stat membru ar depăși marja de apreciere acordată de această dispoziție dacă dispozițiile sale naționale ar prevedea o despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență pur simbolică sau vădit insuficientă în raport cu gravitatea consecințelor, pentru aceste victime, ale infracțiunii săvârșite (Hotărârea din 16 iulie 2020, Presidenza del Consiglio dei Ministri, C‑129/19, EU:C:2020:566, punctul 63).
Astfel, din moment ce despăgubirea acordată unor asemenea victime reprezintă o contribuție la repararea prejudiciului material și moral suferit de acestea, o asemenea contribuție nu poate fi considerată „echitabilă și corespunzătoare” decât în cazul în care compensează, într‑o măsură adecvată, suferințele la care au fost expuse (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Presidenza del Consiglio dei Ministri, C‑129/19, EU:C:2020:566, punctul 64).
În consecință, deși această contribuție poate rezulta dintr‑un sistem național care prevede o despăgubire forfetară a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență care poate varia în funcție de natura violențelor suferite, baremul despăgubirilor trebuie totuși să fie suficient de detaliat, astfel încât să se evite ca despăgubirea forfetară prevăzută pentru un anumit tip de violență să se poată dovedi, având în vedere împrejurările unui caz particular, vădit insuficientă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Presidenza del Consiglio dei Ministri, C‑129/19, EU:C:2020:566, punctele 65 și 66).
Prin urmare, o despăgubire forfetară acordată în temeiul unui sistem național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență trebuie, pentru a fi calificată drept „echitabilă și corespunzătoare”, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80, să fie stabilită ținând seama de gravitatea consecințelor pentru victime ale infracțiunii săvârșite și, așadar, să reprezinte o contribuție adecvată la repararea prejudiciului material și moral suferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Presidenza del Consiglio dei Ministri, C‑129/19, EU:C:2020:566, punctul 69).
Ținând seama de aceste considerații, trebuie să se constate că statele membre pot, în exercitarea marjei de apreciere de care dispun, să decidă, asemenea Republicii Italiene în prezenta cauză, să instituie un sistem național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență care să limiteze beneficiul acestui sistem la membrii familiei apropiați de persoana decedată, acordând astfel prioritate unora dintre acești membri, precum soțul supraviețuitor și copiii, față de alți membri ai acestei familii, precum părinții, ca și frații și surorile.
O astfel de abordare „în cascadă” corespunde de altfel celei prevăzute în mod explicit la articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2012/29, care permite statelor membre să instituie proceduri care vizează limitarea numărului de membri de familie susceptibili să beneficieze de drepturile prevăzute în această directivă ținând seama de particularitățile fiecărui caz.
Cu toate acestea, un sistem național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență nu poate, în temeiul logicii devoluțiunii succesorale, să excludă în mod automat anumiți membri ai familiei de la beneficiul oricărei despăgubiri ca urmare a simplei prezențe a altor membri ai familiei, fără să poată fi luate în considerare alte considerații decât această ordine de devoluțiune, precum, printre altele, consecințele materiale care rezultă pentru acești membri de familie din decesul ca urmare a unui omor al persoanei în cauză sau faptul că membrii menționați se aflau în întreținerea persoanei decedate sau locuiau împreună cu aceasta. Astfel, un asemenea regim național de despăgubire nu ține seama, cu încălcarea cerințelor amintite la punctele 60 și 62 din prezenta hotărâre, de suferința și de gravitatea consecințelor infracțiunii pentru acestea și, prin urmare, nu contribuie în mod adecvat la repararea prejudiciului lor material și moral.
Mai precis, privarea în principiu a anumitor membri ai familiei de orice despăgubire trebuie considerată incompatibilă cu astfel de cerințe în cazul în care, precum în cauza principală, o instanță penală le‑a acordat acestor membri de familie daune interese, de altfel neneglijabile, pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului persoanei care a fost supusă infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, însă autorul infracțiunii nu este în măsură, din cauza insolvenței sale, să plătească el însuși aceste daune interese.
Rezultă că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 47 din concluzii, un sistem național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență precum cel în discuție în litigiul principal, în care sunt excluse victime fără a se lua în considerare întinderea prejudiciilor lor, ca urmare a unei ordini de prioritate predefinite între diferitele victime care au vocația de a fi despăgubite și întemeiat numai pe natura legăturilor de familie, din care sunt deduse simple prezumții cu privire la existența sau la importanța prejudiciilor, nu poate conduce la o „despăgubire echitabilă și corespunzătoare”, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80.
În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată că articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2004/80 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede un sistem de despăgubire pentru infracțiunile intenționate săvârșite prin violență care condiționează, în caz de omor, dreptul la despăgubire al părinților persoanei decedate de absența unui soț supraviețuitor și a unor copii ai acesteia din urmă, iar dreptul fraților și surorilor acesteia, de absența părinților menționați.
