În Monitorul Oficial nr. 1128/12.XI.2024 a fost publicată Decizia Nr.58 din 21 octombrie 2024 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Tribunalul Neamț — Secția I civilă și de contencios administrativ pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea dispozițiilor art. 1.108 alin. (2), art. 43 alin. (3), art. 41 alin. (3) și art. 144 din Codul civil.
În consecință a stabilit că: în interpretarea dispozițiilor art. 1.108 alin. (2), art. 43 alin. (3), art. 41 alin. (3) și art. 144 din Codul civil, acceptarea expresă a moștenirii de către un minor lipsit de capacitate de exercițiu reprezintă un act de dispoziție și necesită încuviințarea instanței de tutelă.
În motivarea deciziei Înalta Curte arată că pentru analizarea primei componente, respectiv natura juridică a actului de acceptare a moștenirii, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept evidențiază că dreptul de opțiune succesorală ia naștere în persoana celor care au vocație succesorală, din momentul deschiderii moștenirii, drept care se exercită prin intermediul actului juridic de opțiune succesorală fie sub forma acceptării moștenirii, fie sub forma renunțării la moștenire.
În conformitate cu dispozițiile art. 1.100 alin. (1) din Codul civil, dreptul de opțiune aparține celui chemat la moștenire, în temeiul legii sau al voinței defunctului, adică persoanelor cu vocație succesorală legală sau testamentară. Astfel, în cadrul moștenirii legale, dreptul de opțiune succesorală aparține moștenitorilor legali, care au vocație generală la moștenire, și nu numai celor care au vocație concretă la moștenire, deoarece art. 1.100 alin. (1) din Codul civil se referă la persoana chemată la moștenire în temeiul legii, și nu la persoana care culege efectiv o parte din moștenirea legală, ceea ce înseamnă că dreptul de opțiune succesorală aparține atât succesibililorchemați în primul rând la moștenire (în rang preferat), cât și succesibililor subsecvenți.
Noțiunea de succesibil a fost consacrată cu titlu de noutate în noul Cod civil, fiind preluată definiția conturată în doctrină.
Prin succesibil, în accepțiunea dispozițiilor art. 1.100 alin. (2) din Codul civil, se înțelege persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea moșteni, dar care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală.
Astfel, succesibilul este persoana care îndeplinește condițiile pozitive privind capacitatea succesorală (existența la data deschiderii moștenirii), vocația succesorală (chemarea la moștenire) și condiția negativă de a nu fi nedemn, reglementată cu titlu de noutate, ca o condiție generală a dreptului la moștenire.
După exercitarea dreptului de opțiune succesorală, succesibilul poate deveni moștenitor (în funcție de rezultatul aplicării regulilor devoluțiunii legale și testamentare) sau este renunțător.
Întrucât actul de opțiune succesorală este un act juridic, este obligatoriu a fi îndeplinite în integralitate condițiile generale de valabilitate ale oricărui act juridic civil, stipulate expres de către legiuitor în cuprinsul art. 1.179 din Codul civil.
Pentru a putea accepta o succesiune, regula generală este aceea că o persoană trebuie să fie capabilă să își exercite dreptul de opțiune, și anume să aibă capacitate deplină de exercițiu.
De la această regulă legiuitorul a consacrat situația de excepție aplicabilă succesibililor minori, realizându-se distincția dintre minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă și minorul lipsit de capacitate de exercițiu, cu privire la posibilitatea de a încheia singur sau prin reprezentant legal actul de acceptare a moștenirii și la obligativitatea autorizării instanței de tutelă.
În al doilea rând, este esențial a se stabili natura juridică a actului de exercitare a dreptului de opțiune succesorală, respectiv dacă este un act de dispoziție sau de administrare/conservare și dacă are relevanță asupra calificării actului juridic de acceptare a moștenirii faptul că succesibilul acceptant este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu.
Codul civil nu conține o reglementare generală, de principiu, a actului juridic civil. În doctrină, actul juridic civil este definit ca acea declarație de voință făcută, în limitele și condițiile dreptului obiectiv, de către orice persoană fizică sau juridică în scopul de a produce anumite efecte juridice, respectiv de a crea, modifica, consolida sau stinge un raport juridic civil concret. În raport cu importanța lor, atât în literatura de specialitate, cât și potrivit dispozițiilor legale (de exemplu art. 345, art. 640—641 din Codul civil), actele juridice se clasifică în acte de conservare, acte de administrare și acte de dispoziție.
Actul de conservare este acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna avantajos pentru autorul său, deoarece cu o cheltuială mică se salvează un drept de o valoare mai mare.
Actul de administrare este acel act juridic prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu sau a unei mase patrimoniale, după caz.
Actul de dispoziție este actul juridic civil care are ca rezultat ieșirea din patrimoniu a unui bun sau drept (actele de înstrăinare propriu-zisă) ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (uzufruct, ipotecă, gaj).
În doctrina dezvoltată în aplicarea Codului civil din 1864, în analiza condițiilor de validitate ale actului de opțiune succesorală, s-a statuat că acceptarea moștenirii reprezintă un act de dispoziție, având în vedere dispozițiile art. 687 din Codul civil, interpretate în lumina dispozițiilor din Codul familiei, motivpentru care persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsă trebuie să exercite dreptul de opțiune succesorală prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviințarea acestuia și, în ambele cazuri, cu autorizarea autorității tutelare (art. 105, 124, 127 și 147 din Codul familiei).
Codul civil în vigoare reglementează acceptarea moștenirii, valență a opțiunii succesorale, în cartea a IV-a „Despre moștenire și liberalități”, titlul IV „Transmisiunea și partajul moștenirii”, capitolul I „Transmisiunea moștenirii”, secțiunea a 2-a „Acceptarea moștenirii”, în cuprinsul dispozițiilor art. 1.106—1.119.
Acceptarea moștenirii este un act sau un fapt juridic unilateral și irevocabil, prin care succesibilul își însușește în mod definitiv moștenirea transmisă în mod provizoriu de la deschiderea acesteia, consolidându-și necondiționat titlul său de moștenitor.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, nu se mai face distincție între acceptare pură și simplă și acceptare sub beneficiu de inventar, această diferențiere nemaifiind necesară prin raportare la modul în care este legiferată. În prezent nu operează confuziunea sau contopirea patrimoniului propriu al moștenitorului cu patrimoniul succesoral, fiind normată numai acceptarea moștenirii, cu efecte specifice acceptării sub beneficiu de inventar.
În consecință, orice succesibil, indiferent dacă este major sau minor (lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă), își poate exercita dreptul de opțiune succesorală numai sub forma acceptării sub beneficiu de inventar.
Fiind reglementată numai această formă a acceptării moștenirii, se decelează că efectele acceptării, prevăzute de art. 1.114 alin. (1) din Codul civil, sunt aceleași indiferent de calitatea sau vârsta succesibilului (major sau minor fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă): consolidarea titlului de moștenitor, transmisiunea patrimoniului succesoral se definitivează prin acceptarea moștenirii și faptul că moștenitorii răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral (intra vires hereditatis), proporțional cu cota fiecăruia.
Referitor la împiedicarea confundării patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului, potrivit reglementării anterioare, întinderea obligației de suportare a pasivului succesoral se analiza și în funcție de modalitatea de acceptare — pură și simplă sau sub beneficiu de inventar. Moștenitorii legali, legatarii universali și cei cu titlu universal, care acceptau moștenirea pur și simplu, răspundeau pentru datoriile și sarcinile moștenirii atât cu bunurile dobândite prin moștenire, cât și cu bunurile proprii (ultra vires hereditatis), iar dacă acceptau succesiunea sub beneficiu de inventar, urmau să răspundă de pasivul succesoral numai în limita valorii bunurilor dobândite prin moștenire (intra vires hereditatis).
În prezent, cu titlu de noutate care marchează schimbarea viziunii de până acum, potrivit art. 1.114 alin. (2) din Codul civil coroborat cu art. 1.155 alin. (1) din Codul civil, moștenitorii universali și cu titlu universal sunt ținuți să răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral și numai proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia.
Prin acceptare, se consideră că bunurile succesorale alcătuiesc o masă patrimonială care rămâne distinctă de cea a bunurilor moștenitorului. În cazul acceptării moștenirii, conform art. 1.114 din Codul civil, are loc o acceptare totală, definitivă și necondiționată a activului succesoral și o acceptare a pasivului numai în limita activului moștenit. Astfel, ca efect foarte important al acceptării, din care rezultă schimbarea viziunii existente până acum, în sensul simplificării și al clarificării reglementării, în cazul acceptării nu mai are loc contopireapatrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului legal, al legatarului universal sau cu titlu universal, ceea ce înseamnă că ar opera o separație de patrimonii, care produce efecte față de toți creditorii, și, prin excepție de la caracterul unicității patrimoniului, moștenitorul devine titularul a două patrimonii distincte, atât patrimoniul succesoral, cât și patrimoniul propriu, fiind obligat să suporte pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, nu și cu bunurile proprii.
Prin urmare, acceptarea moștenirii produce efectele consacrate în dispozițiile art. 1.114 din Codul civil, indiferent dacă succesibilul acceptant este o persoană care are deplină capacitate de exercițiu ori capacitate de exercițiu restrânsă sau este lipsită de capacitate de exercițiu.
Această modalitate de reglementare evocă intenția legiuitorului de a norma regimul juridic aplicabil pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală, sub forma acceptării, indiferent dacă succesibilul este minor sau major.
Având în vedere modalitatea unitară de reglementare, prin aplicarea principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem) se decelează că acceptarea moștenirii are natura juridică a unui act de dispoziție, neavând relevanță existența sau întinderea capacității de exercițiu a succesibilului.
În acest sens nu poate fi reținută argumentarea instanțelor care au susținut că natura actului juridic de acceptare a moștenirii este diferită în ipoteza succesibilului minor, fiind, în realitate, un act de conservare sau de administrare, și nu de dispoziție, întrucât acesta va răspunde numai intra vires hereditatis, neexistând pericolul de a i se produce vreun prejudiciu patrimonial.
În combaterea acestei interpretări se invocă și consacrarea acceptării moștenirii, ca un drept absolut de a alege, potrivit art. 1.106 din Codul civil. Alegerea presupune a avea reprezentarea faptelor și consecințelor acestora, la care se adaugă caracterul de act juridic unilateral și irevocabil al acceptării moștenirii, precum și obligația de a răspunde pentru datoriile succesiunii, care include obligații patrimoniale asumate de de cujus, obligații a căror stingere nu implică, în mod exclusiv, plata cu bunurile din patrimoniul succesoral, potrivit cu cota succesorală ce revine fiecăruia, ci inclusiv transmiterea unei calități procesuale în cadrul unui proces, prin aplicarea dispozițiilor art. 38 și 39 din Codul de procedură civilă, cu toate consecințele juridice care decurg din această participare procesuală. De asemenea, creditorul ar putea avea dreptul de a pretinde moștenitorului să execute o prestație. Aceste aspecte justifică includerea actului de acceptare a moștenirii în categoria actelor de dispoziție.
Referitor la cea de-a doua componentă, plecând de la statuarea că actul juridic de acceptare a moștenirii este un act de dispoziție, legiuitorul, prin raportare la capacitatea de exercițiu a succesibilului, a instituit reguli specifice pentru minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă — art. 41 alin. (3) din Codul civil — și pentru minorul lipsit de calitate de exercițiu — art. 43 alin. (3) din Codul civil.
Din punctul de vedere al categoriilor de acte juridice care pot fi încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, regula defiptă prin dispozițiile art. 41 alin. (2) din Codul civil constă în faptul că minorul încheie acte de administrare și acte de dispoziție cu încuviințarea ocrotitorului legal și autorizarea instanței de tutelă. Față de trimiterea la materia instanței de tutelă se relevă aplicabilitatea dispozițiilor art. 144 alin. (2) din Codul civil, care enunță, exemplificativ, ca fiind acte de dispoziție: actele de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori grevare cu alte sarcini reale și renunțarea la drepturile patrimoniale. În schimb, minorul nu poate să facă donații și nici să garanteze obligația altuia, nici dacă ar avea încuviințareaocrotitorului legal, cu excepția darurilor obișnuite, care sunt potrivite cu starea materială a minorului, așa cum este prevăzut în dispozițiile art. 146 alin. (3) din Codul civil.
De la regula enunțată în cuprinsul alin. (2) se stipulează, cu titlu de excepție în alin. (3), dreptul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă de a încheia singur, fără nicio încuviințare sau autorizare, actele de conservare (acte care au ca efect menținerea unui drept în starea actuală, consolidarea sau împiedicarea pierderii sale), precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor (cumpărarea de alimente, rechizite sau bilete de metrou). Prin adoptarea Legii nr. 140/2022 a fost instituită și facultatea minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu de a perfecta, singur, în putere proprie, fără a mai fi necesar concursul altor instituții, respectiv al autorității tutelare și/sau al instanței de tutelă, și anumite categorii de acte juridice, respectiv acte de acceptare a unei moșteniri sau de acceptare a unor liberalități fără sarcini.
Prin valorificarea metodei logice de interpretare a normei juridice, prin folosirea raționamentului per a contrario, a prevederilor art. 41 alin. (3) din Codul civil, se decelează că persoana cu capacitate restrânsă de exercițiu are nevoie de încuviințarea prealabilă a ocrotitorului său legal pentru a încheia acte de administrare care o prejudiciază, precum și de autorizarea instanței de tutelă pentru a încheia alte acte de dispoziție.
Pentru minorul fără capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestuia, de reprezentantul său legal, în condițiile prevăzute de lege, regulă defiptă în art. 43 alin. (2) din Codul civil.
De la regula enunțată în cuprinsul alin. (2) se stipulează, cu titlu de excepție, dreptul minorului lipsit de capacitate de exercițiu de a încheia singur actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.
Instanța de trimitere apreciază că, odată cu apariția Legii nr. 140/2022, datorită modului în care legiuitorul a ales să modifice conținutul art. 41 din Codul civil, este necesar să se clarifice dacă actul privind exercitarea dreptului de opțiune succesorală, sub forma acceptării exprese a moștenirii de către un minor lipsit de capacitate de exercițiu, este un act de dispoziție și dacă este necesară autorizarea instanței de tutelă.În primul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept relevă că legiuitorul nu a consacrat prin actul normativ adoptat ulterior, respectiv Legea nr. 140/2022, și posibilitatea minorului lipsit de capacitate de exercițiu de a încheia singur acte de acceptare a unei moșteniri sau de acceptare a unor liberalități fără sarcini. Această facultate legală a fost instituită numai în favoarea minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, fiind evidențiată intenția legiuitorului de a reglementa în mod diferit categoriile de acte juridice care pot fi încheiate.
În plus, reglementarea instituie o excepție de la regula consacrată în cuprinsul art. 41 alin. (2) din Codul civil, motiv pentru care nu poate fi extinsă și în alte situații decât în cele statuate prin norma legală, având în vedere eficacitatea principiului exceptio est strictissimae interpretationis (excepția este de strictă interpretare și aplicare).
Mai mult, utilizând metoda de interpretare gramaticală a dispozițiilor aplicabile minorului lipsit de capacitate de exercițiu și celui cu capacitate de exercițiu restrânsă, coroborată cu metoda logică de interpretare a normei juridice prin folosirea raționamentului per a contrario, a prevederilor art. 41 alin. (3) din Codul civil, se decelează că minorul sub 14 ani nu poate încheia singur acte de acceptare a moștenirii, fiind necesară autorizarea instanței de tutelă.
Astfel, categoriile actelor juridice care pot fi încheiate de minori sunt reglementate distinct, prin norme juridice clare și precise, prin raportare la existența și întinderea capacității de exercițiu a acestora, neexistând niciun dubiu cu privire la sfera de reglementare și de aplicare a prevederilor legale.
Prin modificările legislative intervenite ulterior a fost consacrată în mod expres, cu titlu de excepție, numai facultatea minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă de a încheia acte de exercitare a dreptului de opțiune succesorală, sub forma acceptării moștenirii. În privința minorului lipsit de capacitate de exercițiu operează pe deplin norma de trimitere la materia instanței de tutelă, respectiv la dispozițiile art. 144 alin. (2) din Codul civil, care normează că: „(2) Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare.”
