În Monitorul Oficial nr.129/12.XI.2024 a fost publicată Decizia Nr.370 din 11 iulie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Curtea Constituțională a respins excepția ridicată ca neîntemeiată și a stabilit că art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: „Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.”, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că soluția legislativă prevăzută de dispozițiile legale criticate, potrivit căreia declarațiile suspectului sau ale inculpatului nu sunt enumerate printre mijloacele de probă care au o valoare probatorie condiționată, încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție a persoanei acuzate. În acest sens, se susține că suspectul sau inculpatul, în calitatea sa de subiect pasiv al procesului penal, are deplina libertate de a da declarații potrivit propriei sale strategii de apărare. Se arată că acesta beneficiază, totodată, de dreptul la tăcere, pe care poate să îl exercite total sau parțial, și de dreptul de a nu se autoincrimina. Pentru aceste motive, declarațiile făcute de suspecți sau de inculpați cu privire la situația de fapt reținută în dosar sau la faptele altor persoane care au calitatea de părți în aceeași cauză penală sunt declarații construite într-o manieră subiectivă, grevată de propriile lor interese procesuale în soluționarea cauzei. Se arată că, spre deosebire de suspecți sau de inculpați, martorii sunt obligați să declare tot ceea ce știu cu privire la împrejurările cauzei în care sunt audiați, procedura de audiere a martorilor prezentând garanțiile necesare pentru ca declarațiile lor să poată fi folosite în procesul penal ca mijloace de probă cu valoare probatorie necondiționată. Pentru aceste motive, se susține că declarația suspectului sau a inculpatului nu poate avea un regim juridic similar cu declarația martorului sau a altor subiecți procesuali, o astfel de soluție legislativă fiind contrară dispozițiilor constituționale invocate. Se arată că, din punct de vedere istoric, atât Codul de procedură penală din 1968, la art. 69, cât și Codul de procedură penală din 1936, la art. 144, prevedeau că declarațiile persoanei acuzate pot servi la aflarea adevărului doar în condițiile în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probator, așa încât acestea să poată crea convingerea că sunt expresia adevărului.
Este invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, prin care s-a reținut, printre altele, că, în apărarea sa, orice acuzat trebuie să beneficieze de toate oportunitățile pentru a testa fiabilitatea declarațiilor martorilor și să demonstreze existența unui dubiu asupra credibilității martorilor acuzatori.
Se susține însă că dezideratul anterior arătat este unul iluzoriu în contextul în care cel care acuză este la rândul său acuzat în același proces, sau în unul conex, credibilitatea sa fiind, astfel, a priori relativizată, iar sinceritatea sa neputând fi testată în mod real. Se arată că această ipoteză trebuie recunoscută și reglementată, în caz contrar dreptul la un proces echitabil devenind aleatoriu, strict dependent de voința celui chemat să evalueze probatoriul dat.
Totodată, se face trimitere la Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materiepenală, prin care s-a stabilit că participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal.
Curtea de Apel București — Secția I penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată, în esență, că dispozițiile art. 103 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală cuprind suficiente garanții pentru a împiedica acordarea unei valori probatorii necondiționate declarațiilor date de un coinculpat. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, din ale cărei considerente și din a cărei soluție reiese faptul că foștii inculpați, condamnați definitiv în procedura simplificată, pot fi audiați ca martori în cauza disjunsă, însă soluția pronunțată nu se va putea întemeia, în măsură determinantă, pe aceste declarații, ci numai în măsura în care acestea se coroborează cu alte probe legal obținute în cauză.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Cu privire la caracterul inadmisibil al excepției de neconstituționalitate, se arată că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci critică o omisiune legislativă, aspect ce vizează atribuția exclusivă a Parlamentului de autoritate legiuitoare; sunt invocate, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 490 din 29 mai 2007, nr. 99 din 13 februarie 2007 și nr. 972 din 12 iulie 2011. Pe fondul excepției de neconstituționalitate, sunt invocate dispozițiile art. 103 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, care prevăd faptul că probele nu au o valoare probantă dinainte stabilită și, totodată, standardul convingerii judecătorului dincolo de orice îndoială rezonabilă, care, coroborate, permit o corectă evaluare a declarațiilor părților și ale martorului în procesul penal.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțată, în acest sens, Decizia nr. 499 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1094 din 5 decembrie 2023, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate invocată.
Prin Decizia nr. 499 din 3 octombrie 2023, precitată, paragrafele 11—15, Curtea a reținut că din analiza argumentelor formulate în susținerea excepției de neconstituționalitate rezultă că autorul solicita Curții Constituționale completarea dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală în sensul de a enumera și declarațiile suspectului sau ale inculpatului printre acele declarații pe care nu poate fi întemeiată, în măsură determinantă, hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.
Or, operațiunile legislative de modificare și completare a actelor normative sunt de competența exclusivă a legiuitorului, potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, excedând atribuțiilor instanței de contencios constituțional, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.
Mai mult, Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate constituie opțiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, aspect ce rezultă și din faptul că Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală a fost recent modificată, prin mai multe acte normative, respectiv Legea nr. 51/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 martie 2023, Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023, și Legea nr. 214/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 11 iulie 2023, prilejuri cu care legiuitorul, dacă ar fi considerat că este oportun, ar fi putut să modifice și să completeze dispozițiile legale criticate în prezenta cauză, potrivit susținerilor autorului excepției de neconstituționalitate.
De asemenea, Curtea a menționat că este adevărat că, prin Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate, în condițiile în care autorul excepției susținea că prevederile legale criticate sunt neconstituționale din perspectiva faptului că, pe lângă declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați, nu sunt menționate și declarațiile denunțătorului audiat în calitate de martor. Curtea a reținut, la paragraful 40 din decizia precitată, că „sfera martorilor protejați [s.n. — incluși de legiuitor la art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală] ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluși investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii amenințați, martorii vulnerabili, dar și persoana vătămată și partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecție similare martorilor amenințați. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată și partea civilă protejată se află în aceeași situație faptică și au același regim juridic ca cel al martorilor protejați, prin urmare, și efectele declarațiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât și martorii protejați (în sens larg) sunt supuși unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală și astfel pot fi influențați în declarații, fie pentru că unii sunt agenți executivi ai statului, fie că alții au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obține o remunerație sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaștere a vinovăției sau de renunțare la urmărirea penală etc.) în a acționa conform dorinței organului judiciar sau sunt îndatorați moral de efortul de protejare a lor și reacționează în consecință etc.” Astfel, prin decizia precitată, Curtea a explicitat sfera noțiunii de „martor protejat”, fără însă a completa soluția legislativă criticată în cauză cu noi categorii de participanți în procesul penal, astfel cum solicită autorul prezentei excepții de neconstituționalitate.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care au fundamentat Decizia nr. 499 din 3 octombrie 2023, anterior menționată, își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
