Potrivit clauzei din convenția de garantare încheiată, în cazul inițierii de către finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înființarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în convenție și a comunicat băncii decizia sa, banca este obligată la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat. Aceasta are natura unei clauze penale, în sensul art. 1538 C.civ., părțile recunoscând practic, prin acordul lor de voință, gravitatea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligații asumate de bancă, constând în blocarea activității unei societăți financiare nebancare.
Interpretarea contractului după voința reală sau internă a părților trebuie realizată prin raportare la elementele menționate, cu titlu exemplificativ, în alin. (2) al art. 1266 C.civ. – scopul clauzei contractuale, negocierile purtate, practicile statornicite între părți și comportamentul lor ulterior încheierii contractului, ce reprezintă atât factori interni, cât și externi convenției.
Clauza a fost inserată în contract pentru ca banca să nu își exercite abuziv dreptul de a demara executarea silită, ci să urmeze calea dreptului comun, pentru a se realiza o verificare a temeiniciei respingerii cererii de plată de către Fond. Așadar, prin această clauză contractuală, banca pârâtă și-a asumat o obligație de a nu face, respectiv de a nu demara executări silite în cazul unui refuz de plată comunicat băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun.
În situația în care instanțele de fond, ignorând scopul inserării clauzei penale în contractul părților, înțelesul ce rezultă din ansamblul articolului destinat să reglementeze modul de soluționare a neînțelegerilor intervenite între părți, au adăugat la sensul literal al termenilor utilizați de părți, care se presupune că exprimă voința reală a acestora, o condiție suplimentară, anume ca decizia Fondului, de a nu plăti garanția, să fie justificată, sunt încălcate normele de drept material privind interpretarea convențiilor.
Aceasta întrucât temeinicia refuzului Fondului reclamant nu putea fi contestată, în instanță, decât de către persoana al cărei drept subiectiv a fost încălcat, anume de către bancă. Inacţiunea debitorului obligației de a nu înființa popriri nejustificate nu poate fi calificată, ca atare, de către interpretul clauzei penale, ca o cauză de impunitate.
În consecință, instanța de apel a interpretat această clauză contractuală nu în sensul în care produce efecte, ci în acela în care nu ar putea produce niciunul, contrar prevederilor art. 1268 alin. (3) C.civ.
Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2021 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 05 aprilie 2021 reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N. (numită, în continuare F.N.G.C.I.M.M.) a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata de daune-interese în cuantum de 274.911,03 lei, în baza clauzei penale stipulate la art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru – plafon de garantare nr. 156/2011.
A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința nr. 3169 din 09 decembrie 2021, acțiunea a fost respinsă, ca nefondată. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 5864,08 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – I.F.N., înregistrat la data de 18 august 2022 pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.
Apelul promovat de reclamant a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 1700/A din 02 noiembrie 2022.
Împotriva deciziei sus arătate, în termen legal a declarat recurs reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – I.F.N., înregistrat la data de 05 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:
Prealabil dezvoltării motivelor de nelegalitate ale deciziei recurate, recurentul-reclamant a făcut o prezentare succintă a contextului factual al litigiului. Astfel, a arătat că a acordat intimatei o garanție financiară, garantând restituirea finanțării acordate de aceasta din urmă societății B. S.R.L. Urmare a nerambursării creditului de către beneficiar, banca a transmis reclamantei o cerere de plată, prin care a solicitat achitarea garanției în sumă de 261.000 lei, cerere respinsă de Fond, pe considerentul nerespectării de către pârâtă a prevederilor art. 9.2. alin. (1) lit. e) din convenția-cadru – plafon de garantare nr. 156 din 25 octombrie 2011, completată prin acte adiționale ulterioare.
Ulterior, pârâta A. S.A. a demarat procedura de executare silită prin poprire, fiind înființată poprirea pentru recuperarea creanței în cuantum de 274.911,03 lei, sumă achitată la data de 28 octombrie 2016. Recurenta din prezenta cauză a formulat contestație la executare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2016* al Judecătoriei Sectorului 1 București. Prin decizia nr. 5174 din 15 decembrie 2017 a Tribunalului București, a fost admis apelul declarat de Fond împotriva sentinței nr. 426 din 16 ianuarie 2017 și a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul admiterii contestației la executare și anulării actelor de executare.
Cum intimata a instituit fără justificare legală măsura popririi, recurenta a demarat litigiul de față, prin care a solicitat plata de daune-interese stabilite printr-o clauză penală, respectiv art. 12.3 alin. (3) din convenția nr. 156/2011.
În continuare, reclamanta a dezvoltat criticile propriu-zise de nelegalitate, arătând următoarele:
Hotărârea atacată, este, în parte, nemotivată și, totodată, este întemeiată pe motive contradictorii [art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.].
Astfel, apreciază că instanța de apel a ajuns la concluzia că, pentru a deveni operantă clauza penală inserată la art. 12.3 alin. (3) din convenție, ar fi fost necesar ca motivele de refuz de plată să fi fost analizate și confirmate de instanța învestită cu contestația la executare, fără însă a prezenta raționamentul propriu ce a condus-o la această concluzie.
Tot sub auspiciile nemotivării sau motivării insuficiente, a plasat recurenta și concluzia instanței de apel, potrivit căreia banca nu ar fi încălcat prevederile contractuale demarând executarea silită prin poprire, ci a valorificat un drept contractual, acela de recuperare a garanției, astfel că împrejurarea că a optat pentru executare silită și nu pentru acțiunea de drept comun nu face ca demersul său să capete caracter ilicit.
Recurenta a mai susținut că instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei nr. 5174/2017 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/299/2016*, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestei critici, a arătat că, potrivit art. 480 alin. (2) C.proc.civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea cauzei pendinte.
Câtă vreme în cadrul contestației la executare s-a statuat că banca nu avea dreptul să solicite instituirea popririi în temeiul unor înscrisuri care nu constituie titluri executorii, instanța de apel nu putea ignora că în primul litigiu a fost tranșată definitiv chestiunea litigioasă dintre părți, anume constatarea caracterului nejustificat al popririi.
În sfârșit, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.].
Sub un prim aspect, recurenta invocă nesocotirea dreptului acesteia la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, prin preluarea în mod necritic a punctului de vedere al instanței de fond și neexaminarea efectivă a apărărilor formulate în apel.
Astfel, contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar, prevederile art. 12.3 alin. (3) din convenție nu conțin referiri la exercitarea abuzivă a dreptului de a obține executarea silită și nici la faptul că poprirea se consideră nejustificată doar dacă instanța de executare analizează caracterul justificat al refuzului de plată a garanției. Conform clauzei contractuale, caracterul nejustificat se referă doar la poprire, nu la refuzul de plată a garanției.
Ca atare, se restrânge în mod nejustificat aplicarea clauzei contractuale, se adaugă condiții neprevăzute de părți și se refuză aplicarea contractului, deși judecătorul are doar menirea de a-l interpreta, nefiind el însuși creator de drepturi și obligații.
Cum instanța nu poate să modifice convenția părților, apreciază recurenta că au fost încălcate prevederile art. 1.270 și art. 1.170 C.civ.
În sfârșit, se susține că au fost încălcate normele de interpretare a convenției, în principal după voința comună a părților și în sensul de a produce efecte juridice. De asemenea, clauzele contractuale ar fi trebuit interpretate cu bună-credință, în raport cu cerințele echității, conform scopului urmărit de părți.
Totodată, prin interpretarea oferită convenției părților, au fost nesocotite dispozițiile art. 1.353 C.civ. și art. 15 C.civ.
Contrar celor reținute de instanța de apel, obligarea băncii la plata daunelor-interese prevăzute de art. 12.3 alin. (3) din convenție nu este condiționată de reaua-credință a acesteia.
De asemenea, apreciază recurenta că nu a recuperat întregul prejudiciu cauzat prin executarea silită doar prin întoarcerea executării, contrar celor reținute de instanța de apel. Întoarcerea executării silite, în condițiile art. 723 C.proc.civ., are menirea să restabilească situația anterioară unei executări silite efectuate cu încălcarea prevederilor legale, prin restituirea unei plăți devenite nedatorate. În schimb, clauza penală stipulată prin art. 12.3 sancționează încălcarea obligației negative stabilite în sarcina băncii, de a nu iniția executarea silită prin poprire în mod nejustificat, cu daune-interese a căror valoare a fost stabilită anticipat de părți la nivelul sumei poprite.
În consecință, a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă A. S.A., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanței de fond este legală.
A susținut, în esență, că decizia recurată cuprinde argumentele pe care se întemeiază, chiar dacă a validat raționamentul primei instanțe. De asemenea, nu poate fi subscrisă noțiunii de motivare contradictorie împrejurarea că instanța de apel a conchis că, deși executarea silită demarată de bancă a fost anulată, aceasta nu echivalează cu înființarea, în mod nejustificat, a popririi.
A arătat intimata că executările silite pornite de bancă împotriva Fondului reprezintă principala modalitate de executare a drepturilor finanțatorului, rezultate din convenția-cadru și din confirmările de garantare emise în temeiul acesteia. Astfel, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, executările silite pornite de bancă au fost încuviințate, iar contestațiile la executare au fost respinse. Decizia nr. 5174/2017 este izolată în ansamblul relațiilor dintre părți. Așadar, demararea executărilor silite este unica soluție viabilă pentru bancă de a beneficia de forța coercitivă a statului și unica manifestare a accesului liber la justiție.
A mai relevat intimata că hotărârea recurată nu nesocotește dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C.proc.civ. și nici nu a fost dată cu încălcarea normelor de drept material. Astfel, criticile privind încălcarea dreptului la un proces echitabil sunt străine de ceea ce reprezintă acest drept, întrucât nu fac referire la îngrădirea exercitării drepturilor procesuale sau la dreptul de a beneficia de o apărare efectivă.
În sfârșit, a arătat că nu au fost încălcate prevederile art. 1.270, art. 1.170, art. 1.353 C.civ. Astfel, art. 12.3 alin. (3) din convenție nu poate fi interpretat în sensul dorit de reclamantă, care pretinde angajarea răspunderii băncii pentru simpla exercitare a dreptului de a solicita executarea silită, drept recunoscut de lege și care nu poate fi sancționată decât în limitele și condițiile permise de lege, anume în cazul în care s-ar dovedi că exercitarea dreptului a fost abuzivă. Totodată, contrar celor afirmate prin cererea de recurs, întoarcerea executării reprezintă mijlocul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o executare silită desfășurată în mod nelegal. Din coroborarea prevederilor art. 1.530 C.civ. și art. 1.529 C.civ., precum și a dispozițiilor art. 1.539 C.civ., rezultă, în opinia intimatei, că reclamanta nu mai poate solicita și daunele-interese prevăzute de art. 12.3 alin. (3) din convenție, câtă vreme a obținut atât întoarcerea executării silite, cât și dobânda legală la sumele poprite.
În drept, a invocat dispozițiile art. 4711 alin. (3), art. 430 alin. (2), art. 431 alin. (2) C.proc.civ., art. 14 alin. (2), art. 1.268 alin. (3) și art. 1.353 C.civ.
Recursul de față este fondat, însă numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., privind motivarea insuficientă sau întemeierea soluției pe motive contradictorii nu pot fi primite.
Instanța de apel a răspuns, printr-un considerent specific, fiecăreia dintre criticile formulate prin cererea de apel, astfel că, raportat la stadiul procesual în care a fost pronunțată decizia recurată răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. Astfel, faptul că, procedând la interpretarea unei clauze contractuale, îi conferă acesteia un alt înțeles decât cel agreat de reclamantă sau reține incidența unor condiții suplimentare pentru activarea clauzei penale, nu înseamnă că instanța de apel nu a prezentat un raționament propriu care fundamentează soluția. Raționamentul poate fi greșit, dar acest aspect nu poate fi subscris noțiunii de nemotivare sau motivare insuficientă, prin opunerea de către parte a propriului silogism logico-juridic celui prezentat de către instanță.
În mod asemănător, decizia atacată nu se fundamentează pe motive contradictorii. Deși recunoaște că executarea silită a fost anulată definitiv pe calea contestației la executare, în opinia instanței de apel această împrejurare nu se suprapune noțiunii de „înființare nejustificată de popriri”. Ca atare, concluzionează în sensul inexistenței unei încălcări a obligațiilor contractuale asumate de către bancă, de natură să atragă sancționarea acesteia cu daune-interese evaluate convențional de părți. Deși eronat, în opinia instanței de recurs, potrivit considerentelor ce vor fi prezentate în continuare, acest raționament nu este contradictoriu și, prin urmare, nu poate fi subscris noțiunii de motivare contradictorie.
Nici criticile privind încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, în sensul art. 6 din CEDO, prin pretinsa preluare de către instanța de apel, în mod necritic, a punctului de vedere al primei instanțe și prin neexaminarea efectivă a apărărilor sale, nu pot fi primite. În art. 6 al Convenției Europene sunt sintetizate unele din principiile fundamentale ale activității judiciare, cum sunt independența și imparțialitatea justiției, publicitatea dezbaterilor și dreptul la apărare sau cerința soluționării litigiilor „într-un termen rezonabil”. Din susţinerile formulate de recurentă nu rezultă în ce mod i-a fost îngrădit accesul liber și efectiv la un tribunal imparțial sau modalitatea de afectare a dreptului de a beneficia de o apărare efectivă.
Așadar criticile legate de modul în care instanța de apel a ales să își fundamenteze soluția nu pot fi subsumate încălcării dreptului la un proces echitabil. Totodată, așa cum s-a reținut în precedentele considerente, apărările formulate în apel de către Fond au fost în mod efectiv analizate.
Constată însă întemeiate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în ce privește încălcarea normelor de drept material privind interpretarea convențiilor.
Clauza a cărei interpretare s-a impus este cea stipulată în art. 12.3 alin. (3) din convenția nr. 156/2011, potrivit căreia, în cazul inițierii de către finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înființarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în capitolul 9 din convenție și a comunicat băncii decizia sa, obligă banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.
Așa cum în mod corect se arată prin motivele de recurs, atunci când o clauză contractuală face obiectul unei dispute litigioase organul de jurisdicție trebuie să facă aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor statornicite de legiuitor. În primul rând, era incidentă regula de interpretare principală, cea vizând voința concordantă a părților (metoda subiectivă sau interpretativă). De altfel, interpretarea contractului are drept rezultat stabilirea exactă a conținutului contractului, permițând o corectă determinare a însăși forței obligatorii a convenției.
Așadar, interpretarea contractului după voința reală sau internă a părților trebuia realizată de instanța de prim control judiciar prin raportare la elementele menționate, cu titlu exemplificativ, în alin. (2) al art. 1.266 C. civ. – scopul clauzei contractuale, negocierile purtate, practicile statornicite între părți și comportamentul lor ulterior încheierii contractului, ce reprezintă atât factori interni, cât și externi convenției.
În ceea ce privește scopul clauzei inserate în art. 12.3 alin. (3), interpretul acesteia nu putea ignora că este vorba de o clauză penală, în sensul art. 1.538 C. civ., respectiv o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării unei obligații asumate de debitor. Clauza penală are atât o natură reparatorie, întrucât reprezintă o compensare a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligației, a daunelor-interese datorate de debitor, menită să acopere paguba suferită de creditor, cât și o natură sancționatorie (sancțiunea „privată” anterior convenită de părți, pentru neexecutarea obligației asumate contractual).
Scopul clauzei penale trebuia, de asemenea, pus în legătură directă cu contextul practicii judiciare naționale în materia executărilor silite pornite de bancă împotriva Fondului. Este de necontestat că la nivelul instanțelor naționale nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la natura de titlu executoriu a notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond prin confirmare. Acest aspect rezultă cu prisosință din decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată în dosarul nr. x/1/2019. Deși recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins, ca inadmisibil, motivul de respingere nu a constat în inexistența practicii judiciare neunitare, ci în faptul că titularul sesizării nu a identificat corect norma a cărei interpretare a generat această jurisprudență neunitară, anume art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.
Însă, se cuvine a arăta că, contrar susținerii intimatei, demararea executării silite, în situația în care Fondul refuză plata garanției, nu reprezintă unica soluție viabilă pentru bănci de a beneficia de forța coercitivă a statului în scopul soluționării diferendului. Cu alte cuvinte, demararea executării silite nu este unica manifestare a accesului liber la justiție, reglementat și garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dimpotrivă, în cazul în care Fondul refuză plata garanției, acest refuz poate fi contestat în justiție, pe calea unei acțiuni de drept comun în pretenții.
Fără a încerca să antamăm soluționarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la caracterul de titlu executoriu a contractului de garanție personală încheiat de părți, întrucât, în prezenta cauză, există autoritate de lucru judecat în sensul inexistenței caracterului de titlul executoriu, se cuvine subliniat că, printr-o practică judiciară constantă și consolidată a instanțelor judecătorești situate la nivel superior în ierarhia sistemului judiciar, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceste acțiuni în plata garanției promovate de bănci în contradictoriu cu Fondul, sunt soluţionate pe fond. Altfel spus, la nivelul instanței supreme există o jurisprudență consolidată în sensul lipsei caracterului de titlu executoriu, din moment ce astfel de acțiuni sunt soluționate fără a fi pusă în discuție o eventuală lipsă de interes.
În consecință, interpretarea propusă de recurentă a clauzei în discuție nu conduce la situația în care soluționarea unui diferend între părți este lăsată la libera apreciere a uneia dintre acestea, iar decizia luată de Fond, de neplată a garanției comunicată finanțatorului, indiferent dacă este justă sau nu, să rămână definitivă și irevocabilă pentru bancă. Dimpotrivă, clauza a fost inserată în contract pentru ca banca să nu își exercite abuziv dreptul de a demara executarea silită, pe fondul unei jurisprudențe neunitare existente doar la nivelul instanțelor inferioare, așa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, ci să urmeze calea dreptului comun, pentru a se realiza o verificare a temeiniciei respingerii cererii de plată de către Fond.
Așadar, prin clauza contractuală a cărei interpretare o realizăm, pârâta-intimată și-a asumat o obligație de a nu face, respectiv de a nu demara executări silite în cazul unui refuz de plată comunicat băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. De altfel, nu orice formă de executare silită este prohibită prin convenție, ci doar executarea silită prin poprirea conturilor, părțile recunoscând practic, prin acordul lor de voință, gravitatea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligații asumate de bancă, constând în blocarea activității unei societăți financiare nebancare.
De altfel, considerăm întemeiată susținerea recurentei, potrivit căreia instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei nr. 5174/2017 a Tribunalului București, în sensul reglementat de art. 430 alin. (2) C.proc.civ., critică ce poate fi subscrisă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. Efectul pozitiv al lucrului judecat presupune că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Câtă vreme în cadrul contestației la executare s-a statuat că pârâta din prezenta cauză nu era îndreptățită să solicite instituirea popririi în temeiul unor înscrisuri care nu constituie titluri executorii, înseamnă că s-a tranșat în mod definitiv chestiunea litigioasă a caracterului nejustificat al popririi. Pe calea contestației la executare instanța nu putea verifica motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului, în sensul art. 713 alin. (2) C.proc.civ., câtă vreme creanța nu era constatată printr-un titlu executoriu, așa cum eronat apreciază instanțele inferioare.
Revenind la încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de drept material relative la interpretarea convențiilor, se cuvine a arăta că aceasta a analizat conținutul alin. (3) din art. 12.3 prin luarea sa din contextul întregului articol, ceea ce contravine normei privind interpretarea sistematică sau coordonată a contractului, instituită de art. 1.267 C.civ. Astfel, prin alin. (1) și (2) ale acestui articol, se instituie obligația ca orice neînțelegeri dintre părți, referitoare inclusiv la executarea contractului, să fie soluționate, în principal, pe cale amiabilă prin conciliere și, în situația în care concilierea rămâne fără rezultat, litigiul să fie dedus spre judecată instanțelor judecătorești competente, sau să fie soluționat prin mediere.
Doar în acest context poate fi stabilit înțelesul alineatului (3), care instituie o sancțiune pentru bancă, în situația în care aceasta procedează la demararea executării silite prin poprire, fără a urma, în prealabil, etapele de soluționare a diferendului, stabilite gradual de către clauza contractuală în ansamblul său (soluționare amiabilă sau deducerea litigiului spre rezolvare fie instanțelor judecătorești, fie medierii, dacă există un acord în acest sens).
Practic, instanțele de fond, ignorând scopul inserării clauzei penale în contractul părților, înțelesul ce rezultă din ansamblul articolului destinat să reglementeze modul de soluționare a neînțelegerilor intervenite între părți, nu fac altceva decât să adauge la condiția statuată explicit de text. Astfel, sensul literal al termenilor utilizați este acela că se sancționează inițierea de către finanțator a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute la Cap. 9 din convenție și a comunicat băncii decizia sa. La sensul literal al termenilor utilizați de părți, care se presupune că exprimă voința reală a acestora, instanțele anterioare adaugă o condiție suplimentară, anume ca decizia Fondului, de a nu plăti garanția, să fie justificată. Or, temeinicia refuzului reclamantei nu putea fi contestat, în instanță, decât de către persoana al cărei drept subiectiv a fost încălcat, anume de către bancă. Inacţiunea debitorului obligației de a nu înființa popriri nejustificate nu poate fi calificată ca atare de către interpretul clauzei penale, ca o cauză de impunitate.
În consecință, în mod just a arătat recurenta că instanța de apel a interpretat clauza contractuală disputată nu în sensul în care produce efecte, ci în acela în care nu ar putea produce niciunul, contrar prevederilor art. 1.268 alin. (3) C.civ.
În sfârșit, constată întemeiată și critica potrivit căreia, prin întoarcerea executării silite, urmare anulării formelor de executare, nu se recuperează prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligației asumate.
Ceea ce se restituie prin întoarcerea executării silite este plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convențional și anticipat de părți, ce fac obiectul prezentei cauze.
Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (2), art. 497 teza I C.proc.civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamantă și a casat decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată, instanței de apel.
