Potrivit dispozițiilor art. 33 C.proc.civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.
În cazul în care prin acțiunea formulată se solicită constatarea nulității absolute a unor contracte de credit și de garanție imobiliară, precum și a tuturor actelor juridice premergătoare încheierii acestora – de natură a configura falsa bonitate financiară a pârâtului-împrumutat -, este îndeplinită cerinţa existenţei interesului reclamanților-garanți, având în vedere că, în condițiile declarării creditului ca neperformant și iminentei executări silite îndreptate împotriva acestora, apare evident faptul că folosul practic urmărit prin promovarea cererii de chemare în judecată se circumscrie obținerii de către reclamanți a unei situații juridice mai favorabile, concretizată în înlăturarea caracterului urmăribil al bunului imobil proprietatea lor, adus ca garanție pentru a asigura banca-pârâtă de riscul insolvabilității pârâtului-debitor.
Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice, ori în ipoteza fraudei la lege, când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative și este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.
Aceste ipoteze sunt de natură a genera nulitatea absolută a actului juridic doar dacă atât cauza ilicită, cât și cea imorală sunt comune părților contractante, conturând o conivență la fraudă, sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o ori, după împrejurări, trebuia să o cunoască.
Pentru ipoteza în care la încheierea contractului doar una din părți a urmărit un scop contrar legii sau bunelor moravuri, iar cocontractantul nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască acest aspect, soluția care se impune este cea a menținerii valabilității contractului.
Astfel, din perspectiva cauzei juridice a acțiunii, conivența dovedită între reclamanții-garanți și pârâtul care a generat o activitate ilicită, bazată pe rea-credință, cu consecința prejudicierii intereselor băncii-pârâte prin încheierea unui contract de credit, nu are aptitudinea legală de a produce consecințe juridice pe tărâmul contractelor de credit și de garanție imobiliară, apărate de prezumția de bună-credință a băncii-pârâte, care nu a fost răsturnată.
Prin urmare, în această situație, este legală soluția instanței de apel de menținere a valabilității contractelor de credit și de garanție imobiliară și a soluţiei de respingere a capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a acestora.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 06.01.2017, sub nr. x/299/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. S.A. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2721/09.12.2003 la B.N.P.A. E., a contractului de facilitate de credit nr. 612607/26.08.2008 și ulterior a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 812/26.08.2008 de B.N.P. F.; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6876/04.12.2007 la B.N.P. G., a contractului de facilitate de credit nr. 612607/26.08.2008 și a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 812/26.08.2008 la B.N.P. F.; să constate nulitatea absolută a cererii de credit pentru persoane fizice nr. 775/11.08.2008 formulată de pârâtul D. și înregistrată la pârâta C., în baza căreia s-au încheiat contractul de facilitate de credit nr. 612607/26.08.2008 și contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. 812/26.08.2008 la B.N.P. F.; să constate nulitatea absolută a deciziei de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit nr. 408010543951/05.02.2008, a contractului de facilitate de credit nr. 612607/26.08.2008 și a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 812/26.08.2008 la B.N.P. F.; să se constate nulitatea absolută a declarației 220 privind veniturile estimate din cedarea folosinței bunurilor nr. 66749/14.12.2007 și a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 812/26.08.2008 la B.N.P. F.; au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
La 31.01.2017 reclamanții au precizat că valoarea patrimonială a litigiului este de 1.063.080 lei (din care 531.540 lei reprezintă valoarea contractului de facilitate de credit, iar 531.540 lei reprezintă valoarea contractului de garanție imobiliară).
Prin sentința civilă nr. 4896/16.06.2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 27.06.2017 sub nr. y/3/2017.
Prin încheierea din 26.09.2017, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a introdus în cauză pe H., I., J., K. și Administrația Finanțelor Publice Sector 1 București, în calitate de pârâți.
Prin încheierea din 13.03.2018, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a introdus în cauză moștenitorii defunctului H., respectiv pe L., M. și I., în calitate de pârâți.
Prin sentința civilă nr. 1784/18.06.2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis în parte excepția lipsei de interes, invocată de pârâtul D., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această parte, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, în ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2721/09.12.2003 și nr. 6876/04.12.2007 și a cererii de credit pentru persoane fizice nr. 775/11.08.2008.
A respins ca fiind lipsită de interes acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele C. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în ce privește constatarea nulității absolute a cererii de credit pentru persoane fizice nr. 775/11.08.2008 și a declarației 220 privind veniturile estimate pe anul 2007 înregistrate sub nr. 66749/14.12.2007.
A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții C. și D., în ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de facilitate de credit nr. 612607/26.08.2008 și de garanție reală imobiliară nr. 812/26.08.2008.
A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții I., J., K., L. și M., în ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2721/09.12.2003 și nr. 6876/04.12.2007.
A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, cu privire la constatarea nulității absolute a deciziei de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit nr. 408010543951/05.02.2008 și cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1049/11.06.2021, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins excepția lipsei de interes și a admis acțiunea în parte, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2721/09.12.2003 și nr. 6876/04.12.2007, în care figurează drept parte pârâtul D., a constatat nulitatea absolută parțială a cererii de credit pentru persoane fizice nr. 775/11.08.2008, în ce privește mențiunile referitoare la proprietățile deținute de D. în temeiul celor două contracte de vânzare-cumpărare constatate nule, a constatat nulitatea absolută a deciziei de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit nr. 408010543951/05.02.2008, a declarației 220 privind veniturile estimate din cedarea folosinței bunurilor nr. 66749/14.12.2007; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat intimatul D. la plata sumei totale de 7.822,12 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și la plata către stat a sumelor de 24.005,8 lei și de 5.822,12 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care apelanții au beneficiat de scutire și reducere, conform art. 18 din O.U.G nr. 51/2008.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanții A. și B., cât și pârâtul D.
În esență, prin vastul memoriu de recurs cuprinzând prezentarea situației de fapt, parcursul procesual al cauzei și ample considerații teoretice, reclamanții au solicitat casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul soluției de menținere a dispoziției de respingere a capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de facilitate credit și de garanție imobiliară.
Au arătat că în prezent sunt executați silit în dosarul de executare nr. z/2016 al S.P.C.E.J. N., suspendat până la soluționarea prezentului litigiu. Subliniind faptul că au făcut dovada interesului lor născut, actual, personal și legitim, au susținut că instanțele de fond nu au motivat de ce nu au reținut existența dosarului de executare în economia litigiului.
Au menționat faptul că actele care au stat la baza încheierii celor două contracte au fost falsificate cu intenție directă de către pârâtul D. și că exprimarea consimțământului lor cu prilejul încheierii acestor două contracte a fost dat exclusiv în raport cu actele falsificate, apreciate de către instanța de judecată ca fiind lovite de nulitate absolută.
Invocând nelegalitatea deciziei atacate, au relevat că instanța de apel nu a examinat în mod obiectiv probatoriul administrat și nici nu a arătat motivele pentru care a înlăturat probele, a reținut o altă situație de fapt și de drept necorespunzătoare adevărului și, totodată, nu s-a pronunțat asupra acțiunii precizate, cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea recurată fiind dată în contra probelor de la dosar.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ, au susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 849, 948, 950, 954-955, 960-961, 966-968 și urm. C.civ. 1864, raportate la art. 1.246-1.253 și urm. din Noul C. civ.
De asemenea, au arătat că instanța de apel nu a aplicat în cauză prevederile art. 129 alin. (1), (2) și (7) , raportate la art. 22 alin. (1), (2) și (7) C.proc.civ.
În continuare, au arătat că se impune aplicarea sancțiunii nulității absolute a celor două contracte, întrucât probatoriul administrat în cauză relevă cauza ilicită și imorală a actului juridic, încălcarea ordinii publice și frauda la lege.
Referitor la cauza ilicită și imorală, au relevat că actele juridice aflate în discuție au fost încheiate în scopul înșelării băncii și obținerii creditului, cât și al înșelării recurenților-reclamanți, prin folosirea de acte false, sens în care au evocat și jurisprudența instanței supreme, respectiv decizia nr. 1239/23.03.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.
Au mai arătat că, în speță, există un caz tipic de cauză ilicită și imorală, respectiv acela când o parte contractantă urmărește să obțină contraprestația dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că obiectul contractului este săvârșirea infracțiunii de înșelăciune față de bancă și de reclamanți, prin folosirea de înscrisuri false la încheierea contractului, în scopul de a nu mai restitui împrumutul primit.
Cu privire la încălcarea ordinii publice, au redat conținutul dispozițiilor art. 5 și ale art. 948 C.civ. 1864 și aspecte de ordin teoretic referitoare la condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor, făcând o paralelă între dispozițiile Codului civil din 1864 și cele ale Noului Cod civil.
Referitor la frauda la lege, au evocat art. 1.237 și art. 1.238 C. civ., arătând faptul că au făcut dovada atât a intenției pârâtului de a frauda legea (nerestituirea împrumutului), cât și a procedeului fraudulos (folosirea de înscrisuri false), prin care au fost eludate prevederile imperative ale legii pentru obținerea creditului și garantarea acestuia.
Conchizând, au arătat că au solicitat instanțelor de fond să observe că cele două contracte aflate în discuție au fost încheiate cu încălcarea normelor imperative ale legii, a ordinii publice și a bunelor moravuri.
Au mai învederat faptul că actul nul nu poate fi „reînviat” prin îndeplinirea ulterioară a condițiilor impuse de lege, însă instanța de apel a ignorat aceste susțineri, fără a motiva hotărârea.
În continuare, au invocat efectele nulității absolute (restabilirea situației anterioare, anularea actului subsecvent și retroactivitatea nulității), regimul juridic al nulității absolute și condițiile de exercitare și admisibilitate a acțiunii, susținând că au făcut dovada existenței cauzelor de nulitate absolută a celor două contracte (de facilitate credit și de garanție imobiliară), sens în care au făcut trimitere la considerentele din hotărârile penale de condamnare a pârâtului D., subliniind faptul că instanța penală a omis să se pronunțe și asupra celorlalte înscrisuri false, respectiv cele două contracte.
Față de argumentele expuse, potrivit recurenților, nelegal instanța de apel a menținut dispoziția de admitere a excepției lipsei de interes, în contextul în care interesul lor este cel de a-și proteja proprietatea urmărită silit de către bancă pentru recuperarea creditului nerambursat, fiind reiterate motivele prezentate în fața curții de apel.
În drept, au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.
În memoriul său de recurs, recurentul-pârât a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.
În motivare, a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 33 C.proc.civ., deoarece instanța de apel în mod eronat a apreciat că există un interes din partea reclamanților cu privire la anularea contractelor de vânzare nr. 2721/09.12.2003 și nr. 6876/04.12.2007, a cererii de credit pentru persoane fizice nr. 775/11.08.2008, a deciziei de impunere nr. 408010543951/05.02.2008 și a declarației 220 privind veniturile estimate din cedarea folosinței bunurilor nr. 66749/14.12.2007.
Prezentând aspecte de ordin teoretic referitoare la întrunirea condițiilor privind exercitarea unei acțiuni civile, recurentul-pârât a subliniat că, în speță, nu este îndeplinită condiția conform căreia interesul trebuie să fie determinat, condiție echivalentă cu existența interesului însuși.
Recurentul-pârât a mai susținut că anularea acestor înscrisuri (care denotă situația lui materială), ca fiind false, nu duce în mod automat și la anularea contractului de credit ori a celui de garanție imobiliară, deoarece, deși există o anumită legătură, acestea au caracter autonom. Mai mult, creditul a fost garantat cu o garanție reală constând în apartamentul reclamanților, astfel că indiferent de anularea sau nu a înscrisurilor solicitate, contractul de credit nu va fi desființat, iar banca poate executa respectivul imobil în contul datoriei.
În continuare, a mai susținut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) și ale art. 455 C.proc.civ., întrucât în mod eronat a fost stabilită în sarcina sa obligația de a achita în totalitate taxele judiciare de timbru din celelalte faze procesuale, deși apelul a fost admis doar în parte.
Totodată, a relevat că nelegal a fost obligat doar el la plata cheltuielilor de judecată, deși în cauză, au fost formulate aceleași apărări atât de către el, cât și de către intimata-pârâtă C., ambii solicitând admiterea excepției lipsei de interes a reclamanților, raportat la actele care au stat la baza încheierii contractelor de credit și de garanție imobiliară.
În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
La 11.10.2022, intimata C. a depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea recursului pârâtului; cu privire la recursul reclamanților, a invocat excepția nulității acestuia și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; doar intimata-pârâtă C. S.A. și-a prezentat punctul de vedere, la 07.03.2023.
Prin încheierea din 29.03.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți, apreciind că motivele invocate pot fi încadrate în criticile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., a admis în principiu ambele recursuri și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestora pe fond.
Analizând actele dosarului și decizia atacată în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu prealabil, instanța supremă găsește de cuviință a stabili cu claritate care este cadrul legal al procesului, în sensul de a statua asupra normelor de drept substanțial și procesual aplicabile litigiului pendinte.
În mod evident, încheierea în perioada 2003-2008 a actelor juridice a căror nulitate absolută se solicită a fi constatată în cauză s-a aflat sub incidența Codului civil de la 1864, în condițiile în care noul Cod civil a intrat în vigoare ulterior, la 01.10.2011. Concluzia se impune față de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora, „legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
În privința legii civile, respectiv a normelor de drept substanțial, art. 6 din noul Cod civil prevede că aceasta este aplicabilă cât timp este în vigoare și că ea nu are putere retroactivă. Textul consfințește astfel, ca regulă fundamentală de aplicare a legii civile, neretroactivitatea legii civile noi, în sensul că facta praeterita (trecutul juridic) nu se află sub acțiunea acesteia. Apoi textul consacră aplicarea imediată a legii civile noi tuturor actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, efectelor acestora, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. În fine, inductiv, se impune ultraactivitatea legii civile vechi, expresie a principiului tempus regit actum, în sensul că actul juridic, odată încheiat, reprezintă o situație juridică definitiv stabilită care împiedică obligarea părților acestuia la a face altceva decât prevedea legea în vigoare la data încheierii actului.
Pe de altă parte, pentru ipoteza succesiunii normelor procesuale civile în timp, noul Cod de procedură civilă a optat pentru regula potrivit căreia faza judecății, în întregul ei, este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată (art. 24 din noul Cod de procedură civilă, raportat la art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010). Din această perspectivă, litigiul de față, demarat la data de 09.01.2017, apare ca fiind guvernat de prevederile Noului Cod de procedură civilă.
În lumina acestor considerații, referirile la condițiile de exercitare a acțiunii civile, înscrise în vechiul Cod de procedură civilă, și de validitate a convențiilor, înscrise în noul Cod civil, neaplicabile în cauză, apar neavenite, rămânând în afara sferei de analiză a instanței.
Pe fondul recursurilor, instanța supremă reține în primul rând autoritatea de lucru judecat a statuărilor definitive ale instanței penale cu privire la existența faptelor săvârșite de recurentul-pârât D., în conformitate cu prevederile imperative ale art. 28 alin. (1) teza I C.proc.pen. Astfel, prin decizia penală definitivă nr. 1609/2016 a Curții de Apel București, Secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/299/2015, s-a statuat în sensul că acesta a săvârșit infracțiunile de înșelăciune în formă agravată și uz de fals, inducând în eroare reprezentanții băncii pârâte C. S.A. cu privire la veniturile realizate, prin folosirea unor contracte de închiriere false, care atestau necorespunzător realității faptul că obține venituri lunare din închirierea a două imobile, cunoscând că respectivele înscrisuri sunt false și obținând astfel, în mod injust, un credit în valoare de 118.120 euro pe care nu l-a rambursat; s-a dispus și în sensul anulării ambelor contracte de închiriere. De asemenea, prin încheierea definitivă din data de 09.03.2018, pronunțată în dosarul nr. y/299/2017 de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a statuat explicit în sensul caracterului fals al tuturor înscrisurilor folosite de pârâtul D. în vederea obținerii creditului acordat de C. S.A., respectiv: contractele de închiriere nr. 66746/14.12.2007 și nr. 66748/01.12.2007, declarația 220 privind veniturile estimate pe anul 2007 din folosința bunurilor înregistrată sub nr. 66749/14.12.2007, contractele de vânzare-cumpărare nr. 2721/09.12.2003 și nr. 6876/04.12.2007, precum și decizia de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit nr. 408010543951/05.02.2008. Totodată, s-a mai reținut că, dacă obținerea creditului a fost rezultatul manoperelor frauduloase ale pârâtului, nu același lucru se poate reține în ceea ce privește încheierea contractului de garanție imobiliară având ca obiect garantarea creditului obținut de acesta, care nu a fost rezultatul exercitării unor manopere frauduloase de convingere ori de inducere în eroare a reclamanților-garanți, astfel încât consimțământul exprimat de aceștia a fost unul valabil. Mai mult, reclamanții au convenit cu pârâtul D. să garanteze restituirea împrumutului bancar cu imobilul proprietatea lor în deplină cunoștință de cauză, cu asumarea deplină a riscului de executare silită în caz de neplată a ratelor aferente creditului de către debitor. În plus, reclamanta a fost cea care a procurat pârâtului cele două contracte de închiriere și celelalte înscrisuri necesare, prezentându-i-le spre semnare și depunându-le ulterior la bancă, l-a încurajat să obțină un împrumut de o valoare mai mare și i-a pretins pârâtului un procent de 20% din valoarea creditului pentru ajutorul acordat.
Toate aceste dezlegări care au făcut deja obiectul dezbaterilor și verificărilor jurisdicționale în procesul penal constituie premisele demonstrate ce se impun și în prezentul cadru procesual, neputând fi ignorate, din perspectiva prevederilor art. 430 și 431 C.proc.civ., care recunosc autoritatea de lucru judecat, alături de dispozitiv, atât considerentelor decisive, cât și celor cu valoare decizională.
Pornind de la aceste premise cu caracter obligatoriu, prin raportare la întreaga dinamică a relațiilor dintre părțile litigante, de natură a contura o anumită situație de fapt care a fost analizată și expusă detaliat în etapele devolutive ale procesului și care nu mai poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac, Înalta Curte, în dezacord cu susținerile ambelor părți recurente, confirmă apărările pârâtei C. S.A. circumscrise, în esență, conivenței dintre reclamanți și pârâtul D., care a generat o activitate ilicită, bazată pe rea-credință, cu consecința prejudicierii intereselor pârâtei prin încheierea unui contract de credit.
În al doilea rând, instanța supremă reține că temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății de reclamanți este reprezentat de cauza ilicită și imorală, în principal a contractelor de credit și de garanție imobiliară, precum și a tuturor actelor juridice necesare și premergătoare încheierii acestora, obținute prin fraudarea legii. De principiu, spre deosebire de obiectul cererii care nu poate fi schimbat sau depășit, temeiul juridic invocat de reclamant (cauza juridică a acțiunii) nu leagă instanța care este nu numai îndreptățită, ci chiar obligată să stabilească calificarea juridică exactă a aspectelor deduse judecății, față de prevederile art. 22 alin. (4) C.proc.civ.
În speță, în aplicarea textului legal citat, prima instanță a reținut că temeiul juridic al cererii de constatare a nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare prealabile este în realitate nu cauza ilicită, ci obiectul ilicit al acestora, pe care l-a găsit întemeiat fără a-i conferi însă finalitatea scontată. Dimpotrivă, valabilitatea acestora, precum și a celorlalte acte juridice contestate a fost menținută tocmai în vederea consolidării efectelor contractelor de credit și de garanție-în raport cu care nu s-a reținut incidența vreunui motiv de nulitate-, și protejării intereselor băncii-pârâte. Analiza astfel structurată a temeiniciei pretențiilor deduse judecății a fost continuată și în apel, instanța de control judiciar dând însă eficiență caracterului fals al actelor juridice premergătoare încheierii contractelor de credit și de garanție, statuat de instanța penală.
Acestea sunt așadar circumstanțele de la care instanța de recurs va păși la analiza globală a criticilor de nelegalitate invocate de ambele părți recurente, față de interferența motivelor supuse atenției și particularitățile cauzei.
În esență, recurenții-reclamanți au înțeles să critice decizia din apel prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., reproșând în principal nereținerea de către instanța devolutivă a sancțiunii nulității absolute în privința contractelor de credit și garanție imobiliară. Subsumat acestor critici, au înțeles să invoce motivarea insuficientă a hotărârii, prin neanalizarea tuturor susținerilor și apărărilor părților din proces, astfel cum au fost precizate, prin raportare la ansamblul probator al cauzei, inclusiv la aspectul demarării executării silite împotriva lor pentru acoperirea creditului nerambursat; încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 22 alin. (1), (2) și (7) C.proc.civ., prin raportare la art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, susținând lipsa rolului activ al instanței în aflarea adevărului în cauză, precum și a prevederilor art. 33 C.proc.civ., susținând reținerea greșită a excepției lipsei interesului lor de a acționa în justiție; aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 954, 955, 960 și 961 C.civ. de la 1864 vizând condițiile de validitate a convențiilor și, respectiv, a prevederilor art. 948, 950, 966, 967, 968 și urm. din același act normativ, vizând nulitatea contractelor pentru cauză ilicită, imorală și fraudarea legii, precum și aplicarea greșită a principiului anulării actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului juridic inițial, cu consecința menținerii soluției primei instanțe sub aspectul valabilității contractelor de credit și de garanție.
La rândul său, recurentul-pârât a criticat decizia din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., susținând, pe de o parte, încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 33 C.proc.civ., circumscrise interesului reclamanților de a acționa în justiție, iar, pe de altă parte, încălcarea prevederilor art. 453 alin. (2) și art. 455 C.proc.civ. cu ocazia stabilirii modului de suportare a cheltuielilor de judecată.
Cu prioritate, instanța supremă va analiza susținerile recurenților-reclamanți circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., față de consecințele incidenței în cauză a acestui motiv de nelegalitate care, dacă ar fi găsit întemeiat, ar face inutilă cercetarea celorlalte critici.
Înalta Curte subliniază că ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. sancționează nerespectarea obligației de motivare a hotărârilor judecătorești, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, reflectată ca atare în jurisprudența constantă a instanței europene și impunându-se ca garanție de legalitate a raționamentului judiciar (cu titlu de exemplu: hotărârile pronunțate în cauzele Ruiz Torija împotriva Spaniei, Higgins împotriva Franței sau Hirvisari împotriva Finlandei).
Transpunând aceste considerente în analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu se confirmă întrucât, după cum se poate lesne observa, aceasta respectă prevederile art. 425 C.proc.civ., curtea de apel realizând o sinteză a motivelor de apel și o analiză exhaustivă și judicioasă a argumentelor pro și contra, de fapt și de drept, ridicate de părțile litigante, prin raportare la probatoriul administrat în cauză. Susținerea recurenților-reclamanți referitoare la lipsa de motivare nu este justificată în condițiile în care raționamentul logico-juridic al instanței de apel este explicat adecvat, suficient și reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra problemelor examinate, făcând posibilă realizarea controlului judiciar în recurs și evidențiind faptul că au fost cercetate realmente chestiunile esențiale ale cauzei. Cu privire la cererea precizatoare, instanța de apel a reținut că tribunalul s-a pronunțat în limitele învestirii, cu respectarea principiului disponibilității, iar o referire detaliată la impactul executării silite demarate împotriva reclamanților-garanți ar fi fost supraabundentă, în condițiile în care curtea de apel a reținut, fără echivoc, încheierea de către aceștia în cunoștință de cauză a contractului de garanție, cu asumarea deplină a riscului de executare silită în caz de neplată de către debitor a ratelor aferente creditului.
Înalta Curte subliniază că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor, perspectivă din care critica invocată nu poate fi primită.
În continuare, instanța supremă va analiza criticile ambelor părți recurente circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere ,,când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.
Invocând încălcarea prevederilor art. 22 C.proc.civ., recurenții-reclamanți reproșează instanței de apel lipsa rolului activ în administrarea probelor și aflarea adevărului în cauză – concretizat, în opinia lor, într-o soluție de admitere în totalitate a pretențiilor deduse judecății, cu consecința constatării nulității contractelor de credit și garanție imobiliară. În acest context, Înalta Curte subliniază că sensul sintagmei judecătorul este în drept din cuprinsul art. 22 alin. (2) C.proc.civ. este în mod evident acela că judecătorul este îndreptățit și nu obligat, el având numai posibilitatea și nu îndatorirea de a ordona administrarea unor probe din oficiu. Din această perspectivă, părțile nu pot reproșa, cu ocazia exercitării căilor legale de atac, omisiunea instanței a cărei hotărâre se contestă de a dispune din oficiu măsuri pe care ele însele nu le-au propus, substituindu-se voinței lor, întrucât rolul activ al judecătorului nu presupune încălcarea principiului disponibilității, ci realizarea unui echilibru între acesta și celelalte principii fundamentale ale procesului civil, care este unul al intereselor private, cu atât mai mult cu cât ambele părți au beneficiat în cauză de asistență juridică calificată. Așa fiind, nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți care reproșează practic instanțelor devolutive aspecte procedurale pe care ei înșiși le-ar fi putut supune analizei și dezbaterii contradictorii în proces, demersul echivalând practic cu invocarea propriei culpe.
Cu referire la excepția lipsei interesului recurenților-reclamanți de a acționa în justiție, ambele părți reproșează încălcarea de către instanța devolutivă a prevederilor art. 33 C.proc.civ., dar din perspective diferite: astfel, dacă reclamanții invocă greșita reținere a excepției în sarcina lor, pârâtul, dimpotrivă, critică faptul că greșit s-a apreciat în apel că cei dintâi ar avea un interes determinat în susținerea pretențiilor circumscrise constatării nulității tuturor actelor juridice prealabile încheierii contractelor de credit și de garanție.
Analizând hotărârile pronunțate de instanțele devolutive, Înalta Curte constată că, dacă tribunalul a respins, ca neîntemeiate, cererile reclamanților privind constatarea nulității absolute a contractelor de facilitate de credit și garanție reală imobiliară, a contractelor de vânzare-cumpărare și a deciziei de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit și, ca fiind lipsite de interes, cererile acelorași reclamanți pentru constatarea nulității absolute a cererii de credit pentru persoane fizice și a declarației 220 privind veniturile estimate pe anul 2007, curtea de apel a reformat în parte sentința, respingând excepția lipsei de interes și admițând în parte acțiunea, în sensul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a cererii de credit pentru persoane fizice, a deciziei de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit și a declarației 220 privind veniturile estimate din cedarea folosinței bunurilor, cu menținerea dispozițiilor sentinței referitoare la respingerea, ca neîntemeiate, a cererilor de constatare a nulității absolute a contractelor de credit și garanție imobiliară.
Altfel spus, toate pretențiile deduse judecății de către recurenții-reclamanți au primit finalmente, fără echivoc, o cercetare pe fond-consecință a înlăturării excepției lipsei de interes a acestora susținute de recurentul-pârât pe tot parcursul procesului-, împrejurare în raport cu care critica celor dintâi vizând reținerea greșită în sarcina lor a excepției lipsei de interes apare fără consistență și valoare juridică, neputând fi primită.
Instanța supremă subliniază că, din perspectiva condiționării exercițiului acțiunii civile, interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia. Astfel, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. Așadar, față de prevederile art. 33 C.proc.civ., condiția determinării interesului vizează stabilirea avantajului legal, a folosului practic efectiv ce poate fi realizat de parte în concret în eventualitatea admiterii cererii deduse judecății, fiind echivalentă cu cerința existenței interesului însuși, cum corect a remarcat pârâtul în cadrul apărărilor sale, folosul pur teoretic, prezumtiv, fiind inacceptabil din perspectiva oricărei proceduri judiciare.
În speță, solicitând constatarea nulității absolute a contractelor de credit și garanție, precum și a tuturor actelor juridice premergătoare încheierii acestora – de natură a configura falsa bonitate financiară a pârâtului-, reclamanții urmăresc practic protecția dreptului lor de proprietate asupra imobilului adus de ei ca garanție pentru a asigura banca-pârâtă de riscul insolvabilității pârâtului-debitor.
Instanța supremă confirmă statuările instanței de prim control judiciar, în sensul că încheierea contractului de facilitate credit și a celui accesoriu de garanție imobiliară a fost precedată de o etapă prealabilă destinată evaluării îndeplinirii de către pârât a condițiilor de solvabilitate necesare pentru acordarea creditului solicitat. Această etapă premergătoare s-a concretizat în punerea la dispoziția băncii-pârâte a contractelor de vânzare-cumpărare și a deciziei de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit, a cererii de credit pentru persoane fizice și a declarației 220 privind veniturile estimate pe anul 2007.
Or, în condițiile declarării creditului ca neperformant și iminentei executări silite îndreptate împotriva garanților-reclamanți în scopul recuperării acestuia, apare evident faptul că folosul practic urmărit prin promovarea cererii de chemare în judecată, privită în ansamblul capetelor de cerere multiple, se circumscrie obținerii de către reclamanți a unei situații juridice mai favorabile, a unui avantaj material în persoana lor, concretizat în înlăturarea caracterului urmăribil al bunului imobil proprietatea lor, adus în garanție. Din această perspectivă, văzând și declararea caracterului fals, în cadrul procesului penal, al tuturor actelor juridice emise în etapa prealabilă încheierii contractelor de credit și garanție, aspect de natură să legitimeze scopul urmărit în prezentul cadru procesual, Înalta Curte, în acord cu statuările curții de apel, confirmă interesul actual, determinat, legitim și personal al recurenților-reclamanți în promovarea demersului judiciar contestat de pârât. Întrucât existența interesului este apreciată în ansamblu și vizează toate capetele de cerere cu care reclamanții au învestit instanța, apare nerelevantă din această perspectivă stabilirea/nestabilirea caracterului inițial/subsecvent al actelor juridice disputate de părți, precum și modalitatea concretă de soluționare a fondului cererilor la finalul judecății, context în raport cu care criticile invocate prin recurs de către pârât nu pot fi primite, urmând a fi înlăturate.
În continuare, Înalta Curte va analiza criticile recurenților-reclamanți vizând greșita aplicare a normelor de drept substanțial care reglementează validitatea convențiilor, nulitatea acestora pentru cauză ilicită, imorală și fraudarea legii, precum și incidența în cauză a efectelor nulității actului juridic, circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Sintetic, aceștia au susținut în fața instanțelor nulitatea absolută atât a actelor juridice prealabile încheierii contractelor de credit și de garanție, cât și a celor din urmă, invocând cauza lor ilicită și imorală dedusă din scopul ilicit urmărit de recurentul-pârât, pentru atingerea căruia acesta a apelat la diferite manopere frauduloase. Totodată, nulitatea a fost susținută și din perspectiva caracterului fals al actelor juridice prealabile, astfel cum acesta a fost reținut în cadrul procesului penal, cât și din perspectiva principiilor efectelor nulității actului juridic inițial asupra actului juridic subsecvent.
Prealabil, instanța supremă reiterează statuările anterioare de natură a configura inexistența unui raport de subsidiaritate între actele juridice prealabile încheierii contractelor de credit și de garanție, pe de o parte, și acestea din urmă, pe de altă parte, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, primele aparțin unei etape premergătoare, în cadrul căreia a fost analizată numai bonitatea prezumtivului debitor, împrejurare în care, deși acestea au un caracter de sine-stătător, autonom, fiind apte să producă consecințe juridice, nu au dobândit caracter ,,inițial”, în sensul legii, în raport cu cele două contracte în discuție – de credit și garanție.
Cu alte cuvinte, Înalta Curte impune părților concluzia că, în cauză, nu există o legătură de interdependență și complementaritate între actele juridice încheiate în cele două etape (precontractuală și contractuală), dezlegare susținută și prin argumentul că o potențială anulare a contractelor de credit și de garanție nu ar reprezenta un mijloc de asigurare a retroactivității efectelor nulității actelor juridice prealabile (restitutio in integrum).
În acest context, instanța supremă validează statuările instanțelor devolutive în sensul că, dimpotrivă, contractul de credit în discuție este un act juridic autonom, principal, consolidat prin încheierea unui act juridic accesoriu – contractul de garanție imobiliară -, statuare în raport cu care analiza distinctă a nulității celor două categorii de acte, încheiate în faza precontractuală și, respectiv, în faza contractuală, apare ca fiind corectă, iar criticile recurenților-reclamanți circumscrise incidenței în cauză a efectelor nulității actelor juridice prealabile, pe care le-au apreciat ca fiind ,,inițiale”, nu pot fi primite, urmând a fi înlăturate.
În continuare, Înalta Curte reiterează că prin decizia recurată, instanța de apel a admis în parte pretențiile recurenților-reclamanți, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, a cererii de credit pentru persoane fizice, a deciziei de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit și a declarației 220 privind veniturile estimate din cedarea folosinței bunurilor, menținând dispozițiile sentinței referitoare la respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de credit și garanție imobiliară. Instanța devolutivă a reținut caracterul ilicit al operațiunilor constatate de cele două contracte de vânzare-cumpărare, dedus din falsificarea acestora, respectiv obiectul lor ilicit, împrejurare statuată și de instanța penală care a dispus anularea contractelor de închiriere subsecvente. Totodată, a mai reținut și caracterul nereal al mențiunilor conținute de celelalte acte juridice depuse ca documentație pentru obținerea creditului de către pârât, statuând că menținerea în circuitul civil a unor acte juridice false contravine interesului public circumscris ocrotirii unor interese civile conexe procesului penal sau create de acesta.
Cum aceste dezlegări nu au fost contestate pe calea recursului de niciuna dintre părțile litigante, ele au intrat în puterea lucrului judecat și excedează analiza instanței în prezenta fază procesuală.
Așadar, cercetarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. se va circumscrie exclusiv legalității soluției de respingere a cererii recurenților-reclamanți de constatare a nulității absolute a contractelor de credit și de garanție imobiliară.
Temeiul juridic al cererii recurenților-reclamanți, analizat ca atare de instanța devolutivă, îl constituie cauza ilicită și imorală a contractelor în discuție, pretins a fi încheiate prin fraudarea legii.
Prealabil, Înalta Curte amintește dezlegările obligatorii ale instanței penale care au fundamentat soluția instanței devolutive și se impun cu autoritate de lucru judecat și în prezentul cadru procesual, în sensul că dacă obținerea creditului a fost rezultatul manoperelor frauduloase ale pârâtului, nu același lucru se poate reține în ceea ce privește încheierea contractului de garanție imobiliară având ca obiect garantarea creditului obținut de acesta, care nu a fost rezultatul exercitării unor manopere frauduloase de convingere ori de inducere în eroare a reclamanților-garanți, astfel încât consimțământul exprimat de aceștia a fost unul valabil. Mai mult, reclamanții au convenit cu pârâtul D. să garanteze restituirea împrumutului bancar cu imobilul proprietatea lor în deplină cunoștință de cauză, cu asumarea deplină a riscului de executare silită în caz de neplată a ratelor aferente creditului de către debitor. În plus, reclamanta a fost cea care a procurat pârâtului cele două contracte de închiriere și celelalte înscrisuri necesare, prezentându-i-le spre semnare și depunându-le ulterior la bancă, l-a încurajat să obțină un împrumut de o valoare mai mare și i-a pretins pârâtului un procent de 20% din valoarea creditului pentru ajutorul acordat.
Corelativ, instanța supremă reiterează că aceste statuări, consolidate în prezentul cadru procesual, confirmă apărările pârâtei C., circumscrise în esență conivenței intervenite între reclamanți și pârâtul D. care a generat o activitate ilicită, bazată pe rea-credință, cu consecința prejudicierii intereselor pârâtei prin încheierea unui contract de credit.
Recurenții-reclamanți au înțeles să justifice cauza ilicită și imorală a contractelor în discuție prin scopul ilicit urmărit de recurentul-pârât, pentru atingerea căruia acesta a apelat la diferite manopere frauduloase, manifestate atât față de ei, cât și în raport cu banca-pârâtă, susțineri de natură să încalce parțial statuările impuse cu autoritate de lucru judecat de instanța penală, ceea ce nu poate fi primit.
Mai mult, aceste susțineri sunt susceptibile să contureze încheierea de către recurenții-reclamanți a contractului de garanție cu vicierea consimțământului lor prin dol, ceea ce echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii, inadmisibilă într-o cale de atac din perspectiva prevederilor art. 478 alin. (1), art. 483 alin. (3) și art. 494 C.proc.civ.
Ca o condiție de fond, esențială, generală și de validitate a actului juridic, cauza acestuia formează, împreună cu consimțământul, voința juridică, aceasta din urmă cuprinzând și scopul urmărit prin încheierea actului respectiv. În acord cu dispozițiile legale în materie invocate de recurenții-reclamanți, cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice, ori în ipoteza fraudei la lege, când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative și este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.
Înalta Curte notează că aceste ipoteze sunt de natură a genera nulitatea absolută a actului juridic doar dacă atât cauza ilicită, cât și cea imorală sunt comune părților contractante, conturând o conivență la fraudă, sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o ori, după împrejurări, trebuia să o cunoască. Pentru ipoteza în care la încheierea contractului doar una din părți a urmărit un scop contrar legii sau bunelor moravuri, iar cocontractantul nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască acest aspect, soluția care se impune este cea a menținerii valabilității contractului.
În speță, deși premisa stabilită de instanța penală este aceea că întreaga operațiune concepută și pusă în practică de către recurentul-pârât a avut un caracter fraudulos, acesta urmărind dobândirea unui credit bancar prin inducerea în eroare a băncii-pârâte, căreia i-a prezentat o documentație falsă în etapa prealabilă încheierii contractului, ansamblul probator al cauzei care nu poate fi reevaluat în recurs circumscrie un scop punctual licit și moral la obținerea în concret a creditului (refinanțarea unui împrumut anterior, acoperirea unor nevoi personale), precum și buna-credință a băncii-pârâte, care nu a cunoscut caracterul ilicit al actelor juridice prealabile și a urmărit, deopotrivă, un scop licit și moral la acordarea împrumutului, de esența activității bancare, împrejurări în raport cu care valabilitatea contractului a fost în mod just menținută în apel. Concluzionând, instanța de recurs apreciază că, în cauză, deși reaua-credință a pârâtului nu poate fi înlăturată, nu s-a făcut dovada complicității la fraudă a părților contractante, iar o eventuală anulabilitate a contractului pentru dolul manifestat de recurentul-pârât față de bancă nu ar putea fi valorificată decât de aceasta din urmă.
În ceea ce privește contractul de garanție imobiliară, consecventă statuărilor anterioare și principiului legalității procesului civil, Înalta Curte reține autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor impuse de instanța penală, potrivit cărora încheierea acestuia nu a fost rezultatul manoperelor frauduloase ale pârâtului asupra reclamanților, aceștia din urmă înțelegând să și-l asume în deplină cunoștință de cauză și acceptând consecințele presupuse de respectiva operațiune juridică, aspecte de natură a contura ipoteza potrivit căreia scopul acestora la încheierea contractului a fost chiar cel de a garanta restituirea împrumutului. Mai mult, situația de fapt stabilită prin probatoriul administrat în cauză și care nu poate fi reevaluat în recurs, circumscrie, pe de o parte, reaua-credință a recurenților-reclamanți în ansamblul manoperelor derulate în etapa precontractuală, care nu ar putea să-și invoce propria culpă și, pe de altă parte, buna-credință a băncii la încheierea contractului, al cărei scop licit și moral, conex celui urmărit la acordarea împrumutului, a fost, fără îndoială, în sensul asigurării restituirii acestuia, împrejurare în care, ca și în cazul contractului de credit, nu se poate reține complicitatea la fraudă a părților contractante, consecința fiind menținerea valabilității contractului de garanție, cum în mod just a apreciat instanța de apel.
În concluzie, din perspectiva cauzei juridice a acțiunii, conivența dovedită între părțile recurente nu are aptitudinea legală de a produce consecințe juridice pe tărâmul contractelor de credit și de garanție imobiliară, apărate de prezumția de bună-credință a băncii-pârâte, care nu a fost răsturnată.
Prin urmare, nici critica de nelegalitate realizată de recurenții-reclamanți din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ nu poate fi primită, în cauză fiind corect aplicate normele de drept substanțial prevăzute de art. 954, 955, 960 și 961 C.civ. 1864 vizând condițiile de validitate a convențiilor și, respectiv, art. 948, 950, 966, 967, 968 și urm. din același act normativ.
Instanța supremă reține că celelalte critici formulate în recurs de către reclamanți, referitoare în principal la greșita interpretare a probelor și a aspectelor factuale de către instanța de apel, au un caracter pur formal și tind la o reapreciere a probatoriului administrat în cauză și la o reevaluare a situației de fapt statuate, vizând practic temeinicia hotărârii, demers inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului în actualul context legislativ, astfel încât vor rămâne în afara sferei de analiză în această fază procesuală, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C.proc.civ.
Finalmente, vor fi analizate criticile recurentului-pârât din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, raportate la cele ale art. 453 alin. (2) și art. 455 C.proc.civ.
Potrivit art. 453 alin. (2) C.proc.civ., ,,(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”, iar în conformitate cu prevederile art. 455 din același act normativ, ,,Dacă în cauză sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor putea fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu poziția lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei”.
Prevalându-se de normele de procedură citate, recurentul-pârât reproșează instanței de apel faptul că, deși pretențiile reclamanților au fost admise numai în parte, s-a dispus obligarea sa la plata în integralitate a cheltuielilor vizând taxele judiciare de timbru, cu atât mai mult cu cât, în cauză, banca a deținut aceeași poziție procesuală, formulând aceleași apărări și solicitând respingerea acțiunii.
Înalta Curte reține că în fața instanței de fond reclamanții au beneficiat de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, în valoare de 24.005,8 lei, iar în apel au beneficiat de reducerea acesteia la nivelul sumei de 5.822,12 lei. De asemenea, au achitat un onorariu de avocat pentru ambele faze procesuale în valoare de 2.000 lei. Prin decizia recurată, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat în sumă de 2.000 lei, precum și taxă judiciară de timbru aferentă apelului, în valoare de 5.822,12 lei. Totodată, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, obligând pârâtul la plata către stat a sumelor de 24.005,8 lei și 5.822,12 lei reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamanții au beneficiat de scutire și reducere în ambele faze procesuale.
În continuare, instanța supremă notează că susținerile recurentului-pârât nu vizează onorariul avocațial, ci cheltuielile de judecată constând în taxele judiciare de timbru aferente soluționării fazelor procesuale devolutive și numai din perspectiva încălcării prevederilor art. 453 alin. (2) și ale art. 455 C.proc.civ., iar nu și din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, aspecte care rezultă cu evidență din analiza cererii de recurs. De asemenea, notează că instanța de apel a segmentat chestiunea cheltuielilor de judecată, generând o analiză circumscrisă, pe de o parte, prevederilor art. 453 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, prevederilor art. 18 și 19 din O.U.G. nr. 51/2008.
Înalta Curte apreciază că domeniul de reglementare a art. 453 C.proc.civ. acoperă problematica modului în care se suportă cheltuielile de judecată între părțile litigante și a structurii acestora. Or, în limitele criticilor invocate în recurs, se observă că această normă de procedură a fost corect aplicată, în condițiile în care în cauză apelul reclamanților a fost admis, iar pârâtul a căzut în pretenții față de această soluție, fiind obligat la cheltuielile suportate de apelanți în urma reducerii acestora, reprezentând taxa de timbru aferentă apelului.
În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 455 C.proc.civ., din perspectiva neimpunerii cheltuielilor de judecată, deopotrivă, și în sarcina intimatei-pârâte C., instanța supremă constată că este în afara oricăror ambivalențe împrejurarea că, față de contextul litigiului, în sarcina acestei pârâte nu se poate reține vreo culpă procesuală, întrucât nu a pierdut procesul și nu a căzut în pretențiile reclamanților, astfel încât înlăturarea ei de la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în proces apare ca fiind corectă și legală.
Instanța de recurs confirmă faptul că efectele admiterii apelului se transpun într-o soluție de admitere în parte a pretențiilor reclamanților, în condițiile în care aceștia din urmă au beneficiat în fața instanței de fond de protecția O.U.G. nr. 51/2008, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru. Cu toate acestea, după cum s-a arătat deja, recurentul-pârât nu a înțeles să formuleze pe calea recursului și critici circumscrise modului de suportare de către părțile litigante a cheltuielilor judiciare avansate de către stat în prezentul proces, din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 și 19 din O.U.G. nr. 51/2008, împrejurare în raport cu care maniera în care instanța de apel a impus suportarea lor în sarcina părților a intrat în puterea lucrului judecat și va rămâne în afara sferei de analiză în prezenta fază procesuală.
Față de toate considerentele ce preced, Înalta Curte, a constatat că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins ambele recursuri ca nefondate, context în care cheltuielile de judecată avansate de părți în această cale extraordinară de atac au rămas în sarcina acestora.
