În Monitorul Oficial nr.. 1223/5.XII.2024 a fost publicată Decizia nr. 19 din 21 octombrie 2024 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Pitești privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 21 alin. (6) raportat la art. 35 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare.
În consecință, ÎCCJ a stabilit că grila notarială incidentă, în ipoteza în care instanța stabilește atât existența dreptului la măsuri reparatorii, cât și numărul de puncte care se acordă persoanei îndreptățite, este cea valabilă în anul anterior pronunțării hotărârii judecătorești.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că Problema de drept care a generat practică neunitară estereprezentată, cum s-a menționat, de modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în ipoteza în care este emisă decizie de invalidare de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu motivarea că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, decizie atacată cu contestație în condițiile art. 35 din același act normativ.
În procedura judiciară declanșată de contestația astfelformulată, instanța este învestită, deopotrivă, cu chestiunea verificării și stabilirii calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent (măsura compensării prin puncte), precum și cu aceea a determinării întinderii acestui drept la despăgubire (respectiv a stabilirii numărului de puncte de compensare).
Pe acest din urmă aspect, care vizează punctele decompensare, instanțele de judecată au dezvoltat o practică divergentă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, pornind de la modalitatea de redactare a textului, care vizează, în mod expres, „aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia”, fără a se face vreo referire la situația în care organul jurisdicțional este cel chemat să judece fondul unei asemenea cereri, după ce constată caracterul nelegal al deciziei de invalidare a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, și, deci, îndreptățirea contestatorului la măsuri reparatorii.
Astfel, într-o opinie s-a considerat că instanța urmează să se raporteze la aceeași grilă notarială, pe care trebuia să o aibă în vedere Comisia Națională pentru Compensarea
Imobilelor, în ipoteza în care ar fi soluționat favorabil cererea (deci, n-ar fi adoptat o decizie de invalidare), cu argumentarea că dispoziția legală nu distinge după cum decizia Comisiei Naționale este de validare totală, parțială sau de invalidare. Ca atare, trebuie stabilite punctele compensatorii în funcție de grila notarială valabilă în anul anterior emiterii deciziei de invalidare.
În cea de-a doua opinie se consideră, dimpotrivă, că în ipoteza unei decizii de invalidare emise de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, instanța care soluționează favorabil contestația persoanei care se consideră îndreptățită, stabilind așadar, pentru prima dată, dreptul acesteia la măsuri reparatorii, trebuie să se raporteze la grila notarială valabilă în anul precedent pronunțării hotărârii judecătorești.
În felul acesta s-ar asigura aplicarea unui sistem unitar deevaluare, fiind indiferentă natura deciziei emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (de admitere și validare sau de invalidare a propunerii unității deținătoare/ entității învestite de lege cu soluționarea notificării), câtă vreme dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 nu disting în funcție de soluțiile adoptate în procedura administrativă.
Instanța fiind cea chemată să verifice jurisdicțional și săstabilească îndreptățirea contestatorului la măsuri reparatorii, în cazul în care găsește întemeiată pretenția, se pronunță nu doar asupra existenței dreptului în patrimoniul părții, ci și asupra întinderii acestui drept (adică, a numărului de puncte compensatorii). Întrucât instanța soluționează pe fond notificarea, raportarea trebuie făcută la grila notarială valabilă în anul anterior pronunțării hotărârii, în felul acesta dându-se eficiență voinței legiuitorului, care a fost aceea ca persoana îndreptățită să fie despăgubită la o valoare cât mai apropiată de cea a momentului stabilirii despăgubirii.
Instanțele care au adoptat acest al doilea punct de vedere au procedat corect, în acord cu scopul reglementării, care vizează realizarea drepturilor persoanelor îndreptățite la o valoare cât mai apropiată de cea a imobilului care nu le-a putut fi restituit în natură și pentru care se datorează măsuri reparatorii în compensare. Or, aceste despăgubiri, care se datorau dintru început, dar nu au fost recunoscute ca atare din cauza unei decizii de invalidare a organului administrativ, care s-a dovedit a fi nelegală, nu pot fi diminuate prin raportare la valorile rezultate dintr-o grilă notarială care nu mai este de actualitate la momentul la care instanța stabilește dreptul părții și întinderea acestuia.
În același timp, întrucât prin contestația formulatăîmpotriva deciziei de invalidare se urmărește, cum s-a arătat, recunoașterea dreptului de creanță (având ca obiect punctele compensatorii), este firesc ca la determinarea acestuia instanța să aibă în vedere, în rezolvarea raportului litigios, criterii actuale, pe baza cărora să se realizeze o determinare în prezent a întinderii dreptului. De aceea, trimiterea la grila notarială din conținutul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi înțeleasă decât în sensul grilei anterioare pronunțării hotărârii judecătorești, cea care înlocuiește decizia de invalidare a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (pe care o anulează, în urma admiterii contestației).
De vreme ce numărul punctelor compensatorii sestabilește în cadrul procedurii judiciare — nefiind, așadar, definitivată soluția la momentul emiterii deciziei de invalidare a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, pentru a se considera că acesta este reperul temporal care interesează sub aspectul grilei notariale de luat în considerare —, în mod adecvat unei situații juridice în desfășurare îi sunt aplicabile criterii actualizate (grila din anul precedent pronunțării hotărârii), iar nu repere temporale depășite (respectiv grila pe care ar fi trebuit să o aibă în vedere Comisia Națională dacă ar fi adoptat o soluție corectă de recunoaștere a dreptului și de stabilire a măsurilor reparatorii).
Aprecierea conform căreia decizia emisă inițial deComisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, indiferent de soluția pe care ar conține-o (validare totală, parțială, invalidare), ar trebui să reprezinte singurul reper pentru stabilirea grilei notariale în funcție de care să se evalueze măsurile compensatorii, întrucât reprezintă un criteriu obiectiv, care ar asigura astfel un sistem unitar de evaluare, eliminând eventualele discriminări care pot apărea, este una eronată, care nu ține seama, pe de o parte, de scopul reglementării și, pe de altă parte, de împrejurarea că persoana îndreptățită care își vede pretențiile soluționate în procedura administrativă (prin decizie de validare) nu se află în aceeași situație juridică cu cel care, pentru a obține recunoașterea drepturilor, trebuie să declanșeze și o procedură judiciară.
În timp ce decizia de validare concretizează un drept decreanță, care poate fi valorificat (în numerar sau prin emiterea titlurilor de plată, conform art. 31 din Legea nr. 165/2013), în cea de-a doua situație partea trebuie să parcurgă încă o procedură judiciară și, dacă va avea câștig de cauză, hotărârea ce se va pronunța va reprezenta un titlu de creanță pentru aceasta.
Ca atare, principiul nediscriminării, care presupune, capremisă, existența acelorași situații obiective pentru a nu da drept la tratament juridic diferit, nu poate fi invocat pentru a se susține o „aplicare ad litteram” a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, adică aplicarea întotdeauna a grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, indiferent de modalitatea în care această comisie națională a soluționat solicitarea de validare a dispoziției/deciziei emise în procedura administrativă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării.
În ceea ce privește scopul reglementării, el trebuie pus încorelație cu împrejurarea că adoptarea Legii nr. 165/2013 s-a realizat pentru transpunerea în dreptul intern a exigențelor și recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților, mai exact, în urma pronunțării Hotărâriipilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care s-a stabilit în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerente, care să asigure sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită, precum și acordarea acestora de o manieră echitabilă (statul român optând, în cadrul marjei de apreciere, pentru acordarea lor integrală, dar cu un anumit sistem de referință al evaluării, constând în grila notarială).
Or, instanța supremă s-a pronunțat de mai multe ori, încadrul mecanismului de unificare prealabilă, în legătură cu determinarea despăgubirilor atunci când Comisia Națională nu emite decizie de compensare, arătând de ce, în asemenea situații, relevantă este grila notarială din anul precedent pronunțării hotărârii.
Argumentele folosite sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în situația în care decizia atacată este una de invalidare, întrucât, în ambele ipoteze, persoanei care se consideră îndreptățită nu i-a fost recunoscut dreptul, așa încât instanța este cea care, în funcție de rezultatul verificării jurisdicționale, stabilește, pentru prima dată, dreptul și întinderea acestuia.
Astfel, s-a statuat că, „Atât timp cât (…) nu există o decizie emisă în procedura administrativă, iar hotărârea judecătorească ține locul acestei decizii, art. 21 alin. (6) trebuie interpretat în sensul că măsurile compensatorii prin puncte trebuie determinate prin raportare la grilele notariale valabile pentru anul precedent pronunțării hotărârii judecătorești” și că „Finalitatea urmărită de legiuitor a fost ca persoanele îndreptățite la obținerea de măsuri compensatorii să beneficieze de stabilirea unor despăgubiri compensatorii care să fie evaluate în funcție de grilele cele mai apropiate de momentul primirii efective a acestora” (Decizia nr. 9 din 21 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 126 și 128).
Aceeași dezlegare în legătură cu identificarea criteriuluitemporal de evaluare, în situația în care nu există o decizie de compensare, iar persoana care se consideră îndreptățită a inițiat demersul judiciar, conform art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, a fost reiterată și în Decizia nr. 48 din 26 iunie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
(paragrafele 102—104), subliniindu-se că „Numai o asemenea interpretare (…) corespunde scopului și rațiunii normelor juridice menționate”, întrucât un asemenea sistem de evaluare reflectă „valoarea bunului supus măsurii de restituire, în conformitate cu principiile care stau la baza acordării măsurilor compensatorii înscrise în art. 2 din Legea nr. 165/2013”.
De asemenea, instanța de contencios european aconsiderat relevant, în analiza pe care a făcut-o pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 165/2013 (Hotărârea din 8 noiembrie 2022, pronunțată în Cauza Văleanu și alții împotriva României, paragraful 237), faptul că decizia legiuitorului național a fost „de a garanta că nivelul despăgubirilor rămâne legat, în mod rezonabil — chiar dacă la un nivel minim — de valoarea de piață a proprietății la momentul emiterii deciziei de despăgubire”.
Așadar, într-o interpretare istorico-teleologică a dispoziției art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, trebuie subliniat contextul în care a fost adoptat acest act normativ (cum s-a arătat, ca urmare a pronunțării de către instanța de contencios european a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), scopul sau finalitatea urmărită de legiuitor fiind în sensul celor indicate în hotărârea menționată (paragraful 216), respectiv adoptarea de măsuri pentru realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire în materia imobilelor preluate abuziv.
Or, efectivitatea dreptului la despăgubiri presupune șistabilirea lui într-un cuantum cât mai apropiat de valoarea bunului imposibil de restituit în natură, ceea ce nu se poate realiza decât printr-un reper temporal determinat corect, la un moment cât mai apropiat de cel în care urmează ca dreptul să devină unul concret.
De asemenea, interpretarea sistematică sau contextuală conduce la aceeași concluzie, câtă vreme dispozițiile art. 2 din Legea nr. 165/2013, reglementând principiile care stau la baza acordării măsurilor reparatorii, fac referire și la principiul echității, care presupune, în mod evident, un nivel al despăgubirilor cât mai aproape de cel al valorii bunului supus măsurii compensatorii (și, deci, evaluat după repere apropiate de data pronunțării hotărârii).
În același sens, concluzia este impusă și de argumente de analogie (ubi eadem est legis ratio, ibi eadem legis dispositio), întrucât, deși dispoziția legală nu face referire la ipoteza în care instanța este cea care soluționează notificarea, ci doar la situația soluționării acesteia în procedura administrativă, rațiunea normei rămâne aceeași și pentru procedura judiciară, astfel încât evaluarea jurisdicțională a instanței nu poate ignora textul de lege incident situației de fapt, la fel ca în ipoteza în care rezolvarea pretențiilor s-ar fi realizat în procedura administrativă (fără să mai fie necesară parcurgerea unei etape judiciare ulterioare).
În fine, faptul că acesta este înțelesul dispoziției legale,spre care conduce aplicarea tuturor metodelor și argumentelor de interpretare menționate anterior, rezultă, o dată în plus, și din intervenția pe care a realizat-o legiuitorul, pentru a curma orice controversă interpretativă, prin adoptarea Legii nr. 223/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 17 iulie 2024, potrivit căreia s-a completat art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în sensul că „În procedura judecătorească, cuantumul despăgubirilor se va stabili prin raportare la grila notarială valabilă în anul anterior pronunțării hotărârii judecătorești”.
Fiind vorba despre o modificare legislativă care a intrat învigoare după sesizarea instanței supreme cu prezentul recurs în interesul legii, dezlegarea problemei de drept care a generat practică neunitară a presupus analiza pe baza argumentelor dezvoltate în considerentele acestei decizii, trimiterea la noua dispoziție legală realizându-se doar pentru a întări raționamentul expus anterior. În mod evident însă această normă își poate găsi incidența, cu respectarea principiilor aplicării legii în timp, în cazul litigiilor aflate în desfășurare în fața instanțelor de judecată, unde situația juridică este una în curs de constituire, surprinsă de legea civilă nouă, de imediată aplicare (în acord cu dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în legătură cu modificările succesive care au fost aduse dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 — a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, paragraful 66; Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, paragrafele 95—98; Decizia nr. 26 din 9 mai 2022, paragrafele 70, 71).
