În Monitorul Oficial nr. 1241/10.XII.2024a fost publicată Decizia nr, 18 din 7 octombrie 2024 prin care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, forma în vigoare până la data de 29.06.2024 (data la care a intrat în vigoare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2024 pentru modificarea și completarea unor acte normative în scopul creșterii siguranței rutiere).
În consecință, Înalta Curte a stabilit că: sintagma „vătămare corporală” are în vedere leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane a căror gravitate este evaluată prin cel puțin o zi de îngrijiri medicale.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 103 alin. (1) lit. d) au fost introduse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 prin Legea nr. 152/2019 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 21/2014 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, precum și pentru completarea Ordonanței Guvernului nr. 81/2000 privind inspecția tehnică periodică a vehiculelor înmatriculate sau înregistrate în România, și anume: „(1) Suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule și tractoare agricole sau forestiere se dispune: (…) d) pentru o perioadă de 90 de zile în cazul accidentului de circulație din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane dacă a fost încălcată o regulă de circulație pentru care prezenta ordonanță de urgență prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce și instanța de judecată sau procurorul a dispus clasarea în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b), e) și g) din Codul de procedură penală, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei dacă nu a fost dispusă obligația prevăzută la art. 85 alin.(2) lit. g) din Codul penal ori încetarea procesului penal în condițiile art. 16 alin. (1) lit. e) și g) din Codul de procedură penală; (…)”.
Conform Ordonanței Guvernului nr. 1/2022, în vigoare dela data de 31.01.2022, aceste dispoziții au fost modificate în ceea ce privește perioada de suspendare, și anume 180 de zile, aceasta fiind singura diferență între cele două forme ale art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.
În prezent, ulterior prezentei sesizări, conform Ordonanțeide urgență a Guvernului nr. 84/2024, în vigoare de la data de 29.06.2024, art. 103 alin. (1) lit. d) a fost modificat, și anume: „(1) Suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie operează: (…) d) în cazul accidentului de circulație din care a rezultat decesul sau rănirea unei persoane, produs ca urmare a încălcării de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a unei reguli de circulație pentru care prezenta ordonanță de urgență prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce, atunci când procurorul sau instanța de judecată a dispus clasarea în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b), e) și g) din Legea nr. 135/2010, cu modificările și completările ulterioare, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei dacă nu a fost dispusă obligația prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, achitarea în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) ori încetarea procesului penal în condițiile art. 16 alin. (1) lit. e) și g) din Codul de procedură penală, după caz, pentru următoarele perioade:
1. 60 de zile dacă pentru încălcarea regulii de circulație este prevăzută suspendarea exercitării dreptului de a conduce pentru 30 de zile;
2. 90 de zile dacă pentru încălcarea regulii de circulație este prevăzută suspendarea exercitării dreptului de a conduce pentru 60 de zile;
3. 120 de zile dacă pentru încălcarea regulii de circulație
este prevăzută suspendarea exercitării dreptului de a conduce pentru 90 de zile;
4. 150 de zile dacă pentru încălcarea regulii de circulație este prevăzută suspendarea exercitării dreptului de a conduce pentru 120 de zile.”
Având în vedere că, la data soluționării prezentei sesizări,dispozițiile art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 au fost modificate, se reține faptul că, potrivit art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2024 pentru modificarea și completarea unor acte normative în scopul creșterii siguranței rutiere: prevederile lit. d), privind soluția de achitare dispusă în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010, astfel cum au fost modificate și completate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2024, se aplică faptelor săvârșite începând cu data de 29 iunie 2024; prevederile lit. d) privind perioadele de suspendare, astfel cum au fost modificate și completate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2024, se aplică inclusiv faptelor săvârșite anterior datei de 29 iunie 2024; prevederile alin. (10), astfel cum au fost modificate și completate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2024, se aplică faptelor săvârșite începând cu data de 29 iunie 2024.
Aceste dispoziții consacră aplicarea legii mai favorabile, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată („Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”), și art. 12 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare („Ordonanța Guvernului nr. 2/2001”) („dacă sancțiunea prevăzută în noul act normativ este mai ușoară, se va aplica aceasta”), revenind instanței învestite cu soluționarea fiecărui litigiu să le aplice.
Sesizarea în recurs în interesul legii privește dispozițiile art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, forma în vigoare până la data de 29.06.2024 (data la care a intrat în vigoare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2024). În continuare, trimiterile la acest act normativ vor avea în vedere forma în vigoare până la data menționată.
Divergența de jurisprudență rezultă din modul în careinstanțele de judecată au interpretat dispozițiile art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, referitoare la condițiile prevăzute pentru suspendarea exercitării dreptului de a conduce, în ceea ce privește „accidentul de circulație din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală”, și anume sintagma „vătămare corporală”.
Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că prima opinie este corectă, rezultând din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 103 alin. (1) lit. d) și art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, forma în vigoare până la data de 29.06.2024 (data la care a intrat în vigoare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2024).
Răspunderea administrativ-contravențională este definităde art. 572 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, ca fiind o formă a răspunderii administrative care intervine în cazul săvârșirii unei contravenții identificate potrivit legislației specifice în domeniul contravențiilor. Răspunderea administrativă, potrivit art. 565 alin. (1) din același act normativ, reprezintă acea formă a răspunderii juridice care constă în ansamblul de drepturi și obligații conexe de natură administrativă care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite prin care se încalcă norme ale dreptului administrativ.
Art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule și tractoare agricole sau forestiere și se află în cap. VII privind răspunderea contravențională din acest act normativ, care constituie reglementarea-cadru în materia circulației pe drumurile publice, ale cărui dispoziții reglementează circulația pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor și a celorlalte categorii de participanți la trafic, drepturile, obligațiile și răspunderile care revin persoanelor fizice și juridice, precum și atribuțiile unor autorități ale administrației publice, instituții și organizații.
Potrivit art. 109 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, prevederile acesteia referitoare la contravenții se completează cu cele ale Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, dacă nu se dispune altfel, iar potrivit art. 47 din acest act normativ, dispozițiile sale se completează cu dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură civilă, după caz.
Sunt reglementate, prin art. 95—97 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, sancțiunile contravenționale principale, amenda și avertismentul, sancțiunile contravenționale complementare care, potrivit art. 96 alin. (1) din acest act normativ, au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și pre întâmpinarea săvârșirii altor fapte interzise de lege, una dintre sancțiunile contravenționale complementare, potrivit art. 96 alin. (2) lit. b) din același act normativ, fiind suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat, precum și măsurile tehnico-administrative.
În mod diferit de sancțiunea contravenționalăcomplementară, care se aplică prin același proces-verbal prin care se aplică și sancțiunea principală a amenzii sau a avertismentului, sancțiunea administrativă prevăzută de art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie, se dispune independent de aplicarea unei sancțiuni contravenționale principale, prin dispoziție a șefului poliției rutiere pe raza căreia a fost săvârșită fapta.
Aspectele de ordin procedural cu privire la aplicareasuspendării exercitării dreptului de a conduce autovehicule sunt prevăzute de art. 103 alin. (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, potrivit căruia: „În situația prevăzută la alin. (1) lit. c) și d), suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie se dispune de către șeful poliției rutiere pe raza căreia a fost săvârșită fapta, începând cu ziua imediat următoare celei expirării prelungirii valabilității dovezii înlocuitoare. În situația în care valabilitatea dovezii înlocuitoare a permisului de conducere nu a fost prelungită sau a fost eliberată fără drept de conducere, din perioada de suspendare prevăzută la alin. (1) lit. c) și d) se deduce perioada în care titularul permisului de conducere nu a avut dreptul de conducere, conform art. 97 alin. (3). Dispoziția privind suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie se emite în termen de 5 zile de la data la care șeful poliției rutiere pe raza căreia a fost săvârșită fapta a luat cunoștință de soluționarea procesului penal și se comunică titularului permisului de conducere în termen de 15 zile de la emiterea acesteia. În situația în care, la data la care se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, dreptul de a conduce este afectat deja de o altă suspendare a exercitării acestuia, perioada de suspendare care trebuie executată curge în continuarea perioadei de suspendare aflate deja în curs de executare.”
Pentru aplicarea sancțiunii administrative a suspendării exercitării dreptului de a conduce prevăzute de art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
— producerea unui accident de circulație din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane;
— încălcarea unei reguli de circulație pentru care Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce;
— instanța de judecată sau procurorul a dispus clasarea în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b), e) și g) din Codul de procedură penală [„b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; (…) e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; (…) g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii”], renunțarea la urmărirea penală (art. 318 din Codul de procedură penală), renunțarea la aplicarea pedepsei (art. 80 din Codul de procedură penală) sau amânarea aplicării pedepsei dacă nu a fost dispusă obligația prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal („să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță”) ori încetarea procesului penal în condițiile art. 16 alin. (1) lit. e) și g) din Codul de procedură penală.
Potrivit acestor dispoziții, aplicarea sancțiunii administrative are ca situație premisă existența unui accident de circulație din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, urmări specifice faptelor îndreptate contra vieții, integrității corporale sau sănătății, precum și încălcarea, de către conducătorul de autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie implicat în acest accident de circulație, a unei reguli de circulație pentru care Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce.
Încălcarea unei reguli de circulație pentru care seprevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce este de natură, în principiu, a conduce la încheierea unui proces-verbal de contravenție de aplicare a unei sancțiuni principale și a sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce.
În condițiile în care nu s-a procedat astfel, întrucât faptaconducătorului de autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie a fost urmărită ca infracțiune, ca urmare a faptului că din accidentul de circulație în care acesta a fost implicat a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, însă nu a fost antrenată răspunderea penală, deoarece, în cauza penală, procurorul sau instanța de judecată a dispus clasarea în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b), e) și g) din Codul de procedură penală, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei (fără a fi dispusă obligația de a nu conduce anumite vehicule stabilite de instanță) ori încetarea procesului penal în condițiile art. 16 alin. (1) lit. e) și g) din Codul de procedură penală, este antrenată răspunderea administrativ-contravențională a conducătorului de autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie implicat în accidentul de circulație, dacă a fost încălcată o regulă de circulație pentru care este prevăzută sancțiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce.
Divergența de jurisprudență privește condiția referitoarela producerea unui „accident de circulație din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane”.
Accidentul de circulație este definit de dispozițiile art. 75 lit. a)—c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, și anume: „Accidentul de circulație este evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții: a) s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare.”
Având în vedere sancțiunea administrativă prevăzută deart. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, este relevantă urmarea evenimentului referitoare la „rănirea” uneia sau a mai multor persoane, și, de asemenea, sintagma „vătămarea corporală”.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 nudefinește termenul „rănire” și nici sintagma „vătămare corporală” din art. 75 și art. 103 alin. (1) lit. d) din acest act normativ, astfel că urmează a se analiza dacă sunt definite prin norme juridice specifice altor ramuri de drept, dacă acestea sunt aplicabile, sau dacă intenția legiuitorului a fost de a atribui acestora înțelesul ce rezultă din sensul comun al cuvintelor ce o compun.
Interpretarea dispozițiilor legale, operațiune utilizată învederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare, se impune a fi realizată, în primul rând, în ansamblul actului normativ din care acestea fac parte. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii4 s-a reținut faptul că, atunci când este necesar, interpretarea sistematică a normelor juridice sau a unei sintagme dintr-un text legal cuprins într-o lege specială presupune determinarea sensului conceptual al acestora nu doar în contextul actului normativ în care sunt integrate, ci și plasarea respectivei norme sau noțiuni în ansamblul reglementării generale.
Termenul „rănire” prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanțade urgență a Guvernului nr. 195/2002 a fost interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 5/2018, și anume: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului, stabilește că termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, se interpretează în sensul de «leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puțin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) și e) din Codul penal».”
Considerentele relevante pentru prezenta sesizare, înceea ce privește termenul „rănire” din dispozițiile art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, sunt următoarele:
„Aplicând principiul interpretării după scopul normei (interpretare teleologică), s-ar putea considera că norma de incriminare vizează orice situație care ar putea genera o vătămare fizică a unei persoane.
Acesta poate constitui un argument de lege ferenda, însă o atare concluzie este îndepărtată de conținutul textului de lege în vigoare și, implicit, de voința legiuitorului, care nu caracterizează accidentul de circulație de o manieră generală, prin referire la simpla implicare a unor persoane în evenimentul rutier, ci indică o urmare concretă — rănirea, ce reprezintă producerea unui rezultat vătămător pentru integritatea corporală a uneia sau a mai multor persoane. (…).
Cum nu este vorba despre utilizarea unei terminologii juridice, înțelesul noțiunii de rănire nefiind explicat prin norme de drept substanțial penal și nici consacrat în doctrină sau prin jurisprudență, definirea acestui termen utilizat într-o prevedere legală de incriminare nu poate fi alta decât cea din limbajul obișnuit, pornind de la înțelesul curent al noțiunii. (…).
Drept urmare, împrejurarea că în cazul infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, pentru a indica urmările accidentului de circulație, legiuitorul nu a folosit niciunul din termenii care se regăsesc în conținutul infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății (lovire, suferințe fizice, leziuni traumatice, vătămare corporală, vătămarea integrității corporale), nu este un argument pentru a considera că sensul noțiunii de rănire este unul extrem de larg, care include orice suferință fizică ce a fost cauzată unei persoane, indiferent de tipul, intensitatea sau gravitatea acesteia.
Dimpotrivă, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, rana este vătămare de o anumită intensitate, respectiv o «ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă». În plus, faptul că legiuitorul nu a folosit noțiuni cu înțeles mai larg, de tipul «lovire» — consacrat în art. 193 alin. (1) din Codul penal, ce constituie urmarea cea mai ușoară (minimală) a unei agresiuni corporale, conduce la concluzia că urmarea la care art. 338 alin. (1) din Codul penal face trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, presupune o anumită specificitate și gravitate.
Diferențele de înțeles între noțiuni, astfel cum sunt definite în Dicționarul explicativ al limbii române, evidențiază faptul că rănirea constituie o vătămare fizică de o anumită consistență, diferită de simpla lovire sau de rezultatul acțiunii de lovire, ceea ce conduce la concluzia că, pentru a caracteriza accidentul de circulație, legiuitorul nu a avut în vedere suferințele fizice minore. (…).Drept urmare, noțiunea de rănire din art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea ca înțeles orice suferință fizică ori atingerea minimă adusă integrității corporale sau sănătății unei persoane, indiferent de gravitate, sau orice tip de leziune.
Deși gravitatea leziunilor traumatice produse sau afectarea sănătății victimei nu este condiționată, în mod expres, de evaluarea prin zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, terminologia folosită de legiuitor conduce la concluzia că este vorba despre o consecință de o anumită gravitate, superioară ca intensitate urmării specifice acțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (1) din Codul penal, deci, pentru a fi îndeplinită cerința prevăzută de art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este necesar să se stabilească, cel puțin, producerea unei leziuni traumatice cuantificată printr-un număr de zile de îngrijiri medicale, ceea ce ar corespunde urmărilor specifice infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal (…).
În concluzie, «rănirea», în sensul dispozițiilor art. 338 alin. (1) cu referire la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu constă în orice suferință fizică, ci, cel puțin, în leziuni traumatice sau în afectarea sănătății unei persoane, urmări a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puțin o zi), după caz, în una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) și e) din Codul penal.
Această interpretare corespunde sensului comun al termenului de «rănire», astfel cum este enunțat de Dicționarul explicativ al limbii române, ceea ce asigură respectarea condiției de previzibilitate a legii penale, având în vedere că noțiunea de «rănire» reprezintă un reper obiectiv de conformare a conduitei destinatarului normei de incriminare. Drept urmare, nu se poate considera că prin această explicitare a normei de incriminare obligația de a nu părăsi locul accidentului ar fi lăsată la liberul arbitru al conducătorului auto.
Modalitatea de dovedire a producerii acestor urmări ce caracterizează accidentul de circulație ca situație premisă (latura obiectivă a infracțiunii), dar și a posibilității inculpatului de a constata existența urmărilor (latura subiectivă a infracțiunii) constituie chestiuni ce țin de stabilirea situației de fapt în fiecare caz în parte, respectiv de analiza materialului probator, ce trebuie efectuate de instanța de judecată învestită cu respectiva cauză, fără să aibă legătură cu definirea, la nivel abstract, a tiparului de incriminare a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Drept urmare, aceste chestiuni nu pot face obiectul dezlegării unor chestiuni de drept, conform art. 475 din Codul de procedură penală. (…)”.
Interpretarea termenului „rănire”, ca urmare aaccidentului de circulație, astfel cum a fost definit de legiuitor, se impune a fi avută în vedere și în prezenta sesizare, având în vedere că dispozițiile legale a căror interpretare se solicită, art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, prevăd sancționarea unei fapte ilicite care, prin urmările sale specifice, este îndreptată contra integrității corporale sau sănătății, valori aflate sub protecția normelor penale, existența unui accident de circulație din care a rezultat vătămarea corporală a unei persoane, în care a fost implicat conducătorul de autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie care a încălcat o regulă de circulație, fiind situația premisă a aplicării sancțiunii administrative.
În ceea ce privește dispozițiile art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, deși au fost introduse în actul normativ prin Legea nr. 152/2019, sancțiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce autovehicule în cazul „accidentului de circulație din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane” era prevăzută, anterior Legii nr. 152/2019, de art. 103 alin. (1) lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 69/2007 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în vigoare de la data de 29.06.2007, și anume: „(1) Suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule se dispune: (…) c) pentru o perioadă de 90 de zile când fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai a fost urmărită ca infracțiune la regimul circulației pe drumurile publice, precum și în cazul accidentului de circulație din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane și instanța de judecată sau procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, dacă pentru regula de circulație încălcată prezenta ordonanță de urgență prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce.”
Dispozițiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivitcărora „(1) În limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni”, impun unitatea terminologică și obligă legiuitorul la folosirea unui limbaj normativ unitar, astfel că se impune și unitatea de interpretare, neputându-se admite că semnificația aceluiași termen utilizat de legiuitor pentru a defini accidentul de circulație este diferită.
În ceea ce privește sintagma „vătămare corporală”, deși nu este definită de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, este specifică faptelor care aduc atingere integrității corporale sau sănătății, este consacrată de normele de drept penal, iar aplicarea sancțiunii administrative prevăzute de art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 are ca finalitate tocmai sancționarea unei fapte ilicite care, prin urmările sale specifice, este îndreptată contra integrității corporale sau sănătății, valori aflate sub protecția normelor penale.
Sancțiunea administrativă se instituie ca urmare afaptului că a rezultat vătămarea corporală a unei persoane, pentru care a fost declanșat conflictul de drept penal, iar instanța de judecată sau procurorul a dispus una dintre soluțiile prevăzute de textul legal.
Semnificația unei noțiuni sau a unui termen dată printr-unact normativ ce îl instituie este obligatorie și pentru actele normative din aceeași materie, iar legiuitorul, atunci când dorește să confere un sens autonom unor concepte, trebuie să le definească în cuprinsul respectivului act normativ.
Utilizarea unei alte sintagme decât cea de „rănire”, dindefiniția accidentului de circulație prevăzută de art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, în dispoziția care reglementează sancțiunea administrativă subliniază faptul că legiuitorul a avut în vedere consecințele vătămătoare specifice faptelor îndreptate contra integrității corporale sau sănătății persoanei vătămate în accidentul de circulație, care au condus la urmărirea ca infracțiune a faptei ilicite.
Faptul că aceste fapte ilicite sunt sancționate dereglementarea-cadru în materia circulației pe drumurile publice este determinat de împrejurarea că au existat motive pentru care, deși au fost urmărite ca infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății, s-au dispus soluțiile de clasare, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, în faza de urmărire penală sau în faza de judecată.
Din punctul de vedere al terminologiei juridice, vătămareacorporală este specifică infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății, al căror obiect juridic constă în relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la integritate corporală și sănătate.
Potrivit art. 194 alin. (1) lit. b) din Codul penal, „vătămareacorporală” este „(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe: a) o infirmitate; b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; c) un prejudiciu estetic grav și permanent; d) avortul; e) punerea în primejdie a vieții persoanei (…)”, iar art. 193 din Codul penal prevede că „(1) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice (…). (2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile (…)”. În raport cu opiniile jurisprudențiale care au condus la prezenta sesizare, relevante sunt consecințele privind leziunile traumatice sau afectarea sănătății persoanei.
Având în vedere că fapta ilicită privește accidentul decirculație, „vătămarea corporală din culpă”, potrivit art. 196 din Codul penal, este „(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (…). (2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârșită din culpă (…). (3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități (…)”.
Dreptul contravențional, similar dreptului penal, esteguvernat de legalitatea sancțiunii, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1—3 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, și este evidențiat de art. 567 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, privind principiul legalității răspunderii administrative, în sensul că aceasta nu poate opera decât în condițiile sau în cazurile prevăzute de lege, în limitele stabilite de aceasta, precum și de art. 572 din același act normativ, care prevede răspunderea administrativcontravențională pentru săvârșirea unei contravenții identificate potrivit legislației specifice în domeniul contravențiilor.
Astfel cum s-a subliniat în jurisprudența Înaltei Curți deCasație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, contravenția reprezintă o acuzație în materie penală în sensul autonom din Convenția europeană a drepturilor omului6, iar „În jurisprudența C.E.D.O., astfel de sancțiuni care au privit limitarea sau înlăturarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, indiferent de calificarea lor în dreptul intern, prin gradul lor de gravitate și prin caracterul lor punitiv și descurajant, au fost asemănate unei pedepse penale, supuse controlului instanței de judecată (Cauza Maszni c. României — Hotărârea din 21 septembrie 2006 — Cererea nr. 59.892/00, Cauza Malige c. Franței — nr. 27.812/95, Cauza Nilsson c. Suediei — Cererea nr. 73.661/01, 13 decembrie 2005).”
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut faptulcă, „Deși statele au posibilitatea de a scoate în afara legii penale unele infracțiuni și de a le sancționa mai degrabă pe cale contravențională decât penală, autorii infracțiunilor nu trebuie să se afle într-o situație defavorabilă pentru simplul motiv că regimul juridic aplicabil este diferit de cel în materie penală” (Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunțată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 67, și jurisprudența citată).
Principiul legalității impune ca rezultatul interpretării legiicontravenționale să fie concordant cu voința legiuitorului, să nu fie interpretat nici extensiv, nici restrictiv. A considera că vătămarea corporală care a rezultat din accidentul de circulație constituie orice atingere adusă integrității corporale echivalează cu o interpretare extensivă a dispozițiilor legale care, prin natura lor, de stabilire a unor sancțiuni administrative, sunt de strictă interpretare.
Deși finalitatea normelor care prevăd sancțiuneaadministrativă nu este sancționarea unor fapte care constituie infracțiuni, sancțiunea administrativă este determinată cumulativ de încălcarea regulii de circulație pentru care este prevăzută sancțiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce și de împrejurarea că fapta săvârșită de conducătorul de autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie implicat în accidentul de circulație a fost urmărită ca infracțiune contra integrității corporale sau sănătății.
Sancțiunea administrativă este stabilită prin indicareaunui număr fix de zile de suspendare a exercitării dreptului de a conduce, gradul de pericol social fiind apreciat delegiuitor prin raportare la fapta ilicită pe care o sancționează, independent de pericolul social concret al faptei ilicite comise.
Chiar dacă a fost stins conflictul de drept penal în fazade urmărire sau în faza de judecată, prin una dintre soluțiile prevăzute de dispoziția legală care instituie sancțiunea administrativă, se impune existența unui criteriu obiectiv în raport cu care să se aplice sancțiunea administrativă, iar acest criteriu rezultă din împrejurarea care distinge între sancțiunea contravențională și sancțiunea administrativă, accidentul de circulație din care a rezultat vătămarea corporală a unei persoane și urmărirea ca infracțiune a faptei conducătorului de autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie implicat în accidentul de circulație.
Vătămarea corporală nu constă în orice atingere adusăintegrității corporale, are în vedere o vătămare de o anumită gravitate produsă asupra persoanei vătămate, corespunzătoare consecințelor asupra integrității corporale sau sănătății prevăzute de normele legale privind vătămarea corporală în baza cărora fapta este urmărită ca infracțiune, evaluate prin raportare la criterii concrete, și anume leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane care au necesitat, pentru vindecare, cel puțin o zi de îngrijiri medicale.
Argumentul legat de probațiune din cea de-a doua opiniejurisprudențială, privind faptul că sunt situații în care condiția referitoare la accidentul de circulație din care rezultă vătămarea corporală nu poate fi probată, legiuitorul necondiționând aplicarea măsurii de la art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 de prezentarea unui certificat medico-legal, nu este de natură să conducă la o interpretare extensivă a dispozițiilor legale, în sensul că vătămarea corporală se referă la orice atingere adusă integrității corporale, fiind opțiunea legiuitorului, care are competență exclusivă în acest sens, să reglementeze faptele care au gradul de pericol social de natură să conducă la aplicarea sancțiunilor administrative.
Toate aceste motive conduc, în absența definirii de către legiuitor a vătămării corporale rezultate din accidentul de circulație, prevăzute de art. 103 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, la concluzia că, pentru aplicarea sancțiunii administrative a suspendării exercitării dreptului de a conduce, vătămarea corporală nu constă în orice atingere adusă integrității corporale, indiferent de gravitatea și urmările acesteia, are în vedere leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane a căror gravitate este evaluată prin cel puțin o zi de îngrijiri medicale.
