Potrivit dispoziţiilor 1.394 C.civ., „În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.”.
Conform dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani, iar potrivit art. 196 C.pen., pedeapsa pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Prin urmare, aplicând prevederile art. 1394 C. civ., art. 196 și art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen. la situația de fapt, în mod judicios, instanța de apel a constatat că termenul de prescripție aplicabil în speță este cel de 5 ani, iar nu cel de 3 ani prevăzut de art. 2517 C.civ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, Secţia civilă, la 14.08.2018, sub nr. x/93/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 4.747,5 lei şi echivalentul în lei a 669,4 euro, reprezentând cheltuielile medicale ocazionate de tratamentul urmat pentru refacerea sa; a sumei de 21.567 euro, echivalent lei, reprezentând despăgubiri cu titlu de beneficiu nerealizat pentru perioada decembrie-iunie 2014 şi iunie 2018, calculată la un venit mediu anual de 6.162 euro; a sumei de 457.345,34 euro, din care 419.041,25 euro reprezentând daune morale, iar 38.304,09 euro reprezentând daune materiale, echivalent în lei la data efectuării plăţii, precum şi la penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, până la achitarea integrală a sumelor.
S-a mai solicitat obligarea la plata dobânzii legale aferentă sumelor menţionate în primele trei capete de cerere, începând cu data la care acestea sunt exigibile şi până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349-1350, art. 1381-1395 C. iv., respectiv dispoziţiile Legii nr. 136/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 1725 din 16 iulie 2020, Tribunalul Ilfov a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. S.A.; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. şi a obligat pârâta la plata sumei de 174.195 lei către reclamantă, din care 111.695 lei cu titlu de daune materiale şi 62.500 lei cu titlu de daune morale, respingând ca neîntemeiate capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor de 4.747, 5 lei şi 669,4 euro, de 21.567 euro şi de 457.343,34 euro, respectiv ca nedovedite capetele de cerere privind cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 955/2022 din 15 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă, respectiv de apelanta-pârâtă şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
– a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 550.000 lei reprezentând daune morale;
– a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4865,81 euro, în echivalent lei la cursul BNR din data plăţii efective, reprezentând daune materiale;
– a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că înţelege să invoce motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., apreciind, pe de o parte, că decizia recurată nu este motivată din perspectiva apelului promovat de aceasta sub aspectul daunelor morale, nepurtarea centurii de siguranţă de către reclamantă, respectiv prescripţia dreptului material la acţiune, iar, pe de altă parte, faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 şi art. 50 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, întrucât nu a analizat jurisprudenţa naţională privind despăgubirile în caz de prejudiciu personal nepatrimonial cuvenit victimelor accidentelor de circulaţie, respectiv dispoziţiile art. 1371 C. civ., art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, art. 2528 alin. (1), art. 2517, art. 1394 alin. (1) C. civ.
Detaliind, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a criticat decizia din apel din perspectiva nemotivării în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. coroborat cu art. 6 par. 1 C.E.D.O., dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil.
Printr-un prim set de critici, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel nu a stabilit situaţia de fapt la care să aplice legea, respectiv că decizia recurată este nemotivată în privinţa apelului promovat de aceasta sub aspectul daunelor morale.
A menţionat că, în condiţiile în care specificitatea cauzei dedusă judecăţii impunea raportarea la jurisprudenţă, legea neoferind criterii obiective [art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014 stabilind că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudența din România], instanţa de apel nu s-a raportat la jurisprudenţa arătată de aceasta în cuprinsul motivelor de apel, motivarea fiind, astfel, lacunară.
În acelaşi context, a susţinut că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la motivele de apel invocate de aceasta, fapt ce denotă şi o încălcare a principiului dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 C.proc.civ., art. 24 din Constituţie şi art. 6 par. 1 şi 3 C.E.D.O., a principiului egalităţii armelor şi al garanţiilor sale, precum şi a principiului dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C.proc.civ. şi art. 6 par. 1 C.E.D.O.; în acest sens, a evocat statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Delcourt, respectiv Albina vs. România.
Recurenta a precizat că, deşi manifestă compasiune faţă de victimă, reclamanta din prezenta cauză, trebuie avută în vedere situaţia reală, concretă, particulară a acesteia şi motivul/scopul pentru care legea îi acordă dreptul la daune morale în cuantum de 550.000 lei.
În raport de motivarea instanţei de apel, potrivit căreia aceasta nu ar fi produs probe din care să rezulte că reclamanta şi-a agravat sănătatea acceptând să circule fără a avea centura de siguranţă cuplată, respectiv cu privire la consecinţele pe plan psihic al evenimentului rutier, autoarea recursului a arătat că, deşi legiuitorul a reglementat obligativitatea purtării centurii de siguranţă, acest aspect nu a fost avut în vedere de către instanţa de apel.
În continuare, recurenta a prezentat argumente privind obligaţia instanţei de a se raporta la jurisprudenţa naţională, evocând dispoziţiile art. 50 din Norma C.S.A. nr. 23/2014, privind criteriile de apreciere a limitelor de despăgubire în cazul vătămării corporale sau al decesului unei persoane.
Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a explicat în mod clar care a fost raţiunea pentru care nu a avut în vedere toate apărările formulate de aceasta cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei.
În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel este rezultatul unei interpretări eronate a mai multor norme legale, inclusiv a neobservării regulilor privind concursul dintre norma generală şi norma specială.
În concret, a arătat că instanţa de apel a nesocotit criteriile legale care stau la baza stabilirii despăgubirilor, încălcând astfel dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 şi art. 50 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, care stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
De asemenea, a susţinut că s-a nesocotit jurisprudenţa C.E.D.O. întrucât nu s-a observat că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză, fiind nerezonabilă şi artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect de natură a încălca şi principiul nediscriminării (în materie de reparaţie, axată pe calitatea persoanei care face plata).
În acest context, a învederat că, deşi în jurisprudenţă s-a arătat, în mod constant, că determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate trebuie să vizeze doar efectul compensatoriu, şi nu să încerce preţuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la sănătate şi integritate corporală neputând fi evaluat în bani, instanţa de apel nu s-a raportat la jurisprudenţa relevantă în materie, nici chiar la cea indicată de aceasta prin memoriul de apel, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri subiective ale instanţei, fără o raportare concretă la toate deciziile jurisprudenţiale invocate în apărare. În susţinere, a evocat dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 136/1995.
Dintr-un alt punct de vedere, recurenta a susţinut că instanţa de apel ar fi ignorat o probă care, odată formulată şi administrată, a condus la o concluzie care trebuia avută în vedere la momentul stabilirii despăgubirilor, anume aceea că reclamanta a contribuit la amplificarea consecinţelor accidentului rutier, neasigurându-se cu centura de siguranţă, astfel cum prevede art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. A apreciat că erau aplicabile dispoziţiile art. 1371 C. civ., prevederi pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere.
Nu în ultimul rând, a învederat că instanţa de apel nu a făcut o judicioasă interpretare a normelor legale privitoare la prescripţie.
Astfel, după evocarea dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C.civ., recurenta a susţinut că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1394 alin. (1) C.civ., întrucât cauza penală nu s-a finalizat printr-o sentinţă de condamnare a intervenientului forţat pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă („faptul penal”), astfel că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 2517 C.civ., potrivit cărora termenul de prescripţie este de 3 ani.
În fine, a înţeles să redea, parţial, considerentele deciziei nr. 554 din 10 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu titlu de practică judiciară.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., precum și toate celelalte texte de lege invocate în cuprinsul recursului.
Intimata-reclamantă, respectiv intimatul-intervenient nu au uzat de dreptul de a formula întâmpinare.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ.
Prin încheierea din 7 martie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C.proc.civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C.proc.civ.
Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.
Prin încheierea din 09 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.
Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) C.proc.civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisuri, rapoarte de expertiză) în stabilirea situației de fapt şi a daunelor morale.
Toate aceste constatări factuale ale instanţei de apel şi evaluarea probelor administrate sub acest aspect nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs, tot aşa cum aprecierea posibilităţii reclamantei de a evita producerea prejudiciului moral sau de a-l diminua sunt în competența judecătorului învestit cu soluționarea fondului cauzei.
Potrivit art. 264 C.proc.civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului sau a celor privind admisibilitatea probelor şi administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate.
Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte criticile pe care recurenta-pârâtă le formulează în legătură cu cuantumul daunelor stabilite în sarcina sa, căci, deşi se raportează la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel, tinzând la reanalizarea acesteia, argumentele dezvoltate nu relevă o încălcare a dispozițiilor legale, de natură să impună casarea soluției adoptate din această perspectivă.
Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce, de fapt, în dezbatere, problematica stabilirii cuantumului daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Însă, cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, necenzurabilă în recurs, iar nu de nelegalitate.
În argumentarea cererii de recurs, raportându-se la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată este nemotivată în privinţa daunelor morale acordate reclamantei în raport de jurisprudenţa din România şi, totodată, apreciază că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011, art. 50 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, art. 1371 C. civ., ale 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, precum şi faptul că instanţa de apel nu a făcut o judicioasă interpretare a normelor legale privitoare la prescripţie, art. 2528 alin. (1), art. 2517 şi art. 1394 alin. (1) C.civ.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a nesocotit dispoziţiile art. 425 alin. (l) lit. b) C.proc.civ., motivarea fiind lacunară, nefiind făcută nicio referire cu privire la jurisprudenţă, în condiţiile în care specificitatea cauzei impunea raportarea la aceasta, respectiv neanalizarea apărărilor referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.
Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, întrucât instanţa de apel a analizat situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii, argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
Instanţa de apel a reţinut caracterul neîntemeiat al criticilor referitoare la incidenţa în cauză a termenului general de prescripţie, arătând că în mod judicios a concluzionat instanţa de fond asupra incidenţei termenului de 5 ani, potrivit dispoziţiilor art. 1394 C.civ., în raport de prevederile art. 196 C.pen. şi art. 154 alin. (1) din acelaşi cod, subliniind, totodată, faptul că pârâta nu a înţeles să critice acest raţionament al instanţei de fond.
De asemenea, cu privire la criticile privind neluarea în considerare de către instanţa de fond a probelor administrate în dosarul penal referitoare la împrejurările şi dinamica accidentului, respectiv a culpei asiguratului în producerea acestuia, Curtea de apel a menţionat că, în realitate, se critică luarea în considerare a expertizei tehnice auto, cu motivarea că onorariul expertului a fost achitat de părţile vătămate, ceea ce ar pune sub semnul întrebării independenţa expertului, şi a argumentat motivele pentru care a înlăturat ca nefondate criticile, arătând că întocmirea expertizei tehnice auto a fost dispusă de organele de cercetare penală, iar onorariul expertului a fost suportat din fondurile de stat.
Totodată, în baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, instanţa de control a înlăturat critica privind contribuţia victimei la producerea consecinţelor accidentului, întrucât împrejurarea potrivit căreia aceasta nu ar fi purtat centura de siguranţă nu a fost dovedită, deşi sarcina probei îi revenea pârâtei, arătând că, din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală întocmit în faza de apel, nu au fost identificate elemente medico-legale care ar fi putut permite experţilor să aprecieze dacă victima purta sau nu centura de siguranţă la momentul producerii accidentului.
În acelaşi timp, instanţa de apel a arătat atât argumentele pentru care a apreciat ca fiind fondate criticile pârâtei privind cuantumul daunelor materiale acordate de instanţa de fond reclamantei, pentru veniturile realizate în perioada 24.12.2014-14.08.2018, cât şi temeiurile de drept în raport de care a stabilit cuantumul acestora.
De asemenea, contrar celor susţinute de către pârâtă, hotărârea este motivată şi în privinţa daunelor morale, instanţa de control arătând în considerente criteriile create pe cale jurisprudenţială în vederea determinării cuantumului daunelor stabilite.
Înalta Curte reține că despăgubirea bănească trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire fără justă cauză a persoanei păgubite.
Or, în speță, instanța de apel, în mod legal și temeinic, a avut în vedere, la stabilirea daunelor morale, amploarea vătămărilor suferite de reclamantă şi consecinţele grave şi permanente ale accidentului, criticile recurentei-pârâte vizând nereţinerea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 1371 C.civ. neputând fi primite.
Înalta Curte constată că, în urma coroborării probelor din dosar cu susţinerile părţilor, ținând cont de criteriile necesare pentru acordarea despăgubirilor și de faptul că stabilirea despăgubirii trebuie să fie atributul suveran al instanţei, pentru fiecare cauză în parte, în mod corect, instanţa de apel a respins criticile pârâtei din această perspectivă.
Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat, totuşi, în mod constant, faptul că art. 6 parag. 1 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument.
Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine, contrar celor învederate de recurenta-pârâtă cu referire la nerespectarea art. 50 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, că ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.
Totodată, se reţine că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept şi are caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza instanţei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației concrete din fiecare cauză.
Chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 50 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea daunelor morale se ţine seama de legislaţia şi jurisprudenţa din România, instanţa supremă reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aşadar, jurisprudenţa din România nu este izvor de drept în raport şi de conţinutul prevederilor art. 1 C.civ., referitoare la izvoarele dreptului civil.
În aceste condiţii, deşi recurenta-pârâtă susţine că în cuprinsul motivelor de apel a invocat, cu titlu de jurisprudenţă, hotărâri judecătoreşti, din cererea de apel aflată la filele 38-43 a dosarului Curţii se constată că aceasta nu a indicat nicio hotărâre judecătorească în susţinerea alegaţiilor sale şi nici la dosarul cauzei nu au fost înaintate eventuale copii ale unor hotărâri judecătoreşti.
Prin urmare, cu privire la criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale, se reţine că vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului fiind limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C.proc.civ., conform căruia, „Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legi, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.”.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte reține că instanța de apel, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, a procedat la o analiză efectivă a tuturor motivelor de apel, motivarea instanței de control explicând de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat în justificarea soluției pronunțate, respectând principiile dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 C.proc.civ., art. 24 din Constituţie şi art. 6 par. 1 şi 3 C.E.D.O., al egalităţii armelor şi al garanţiilor sale, precum şi principiul dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C.proc.civ. şi art. 6 par. 1 C.E.D.O.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel nu a făcut o judicioasă interpretare a normelor legale privitoare la prescripţie, susţinând că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1394 alin. (1) C. civ., ci cele ale art. 2517 din acelaşi cod, termenul de prescripţie fiind de 3 ani.
Criticile nu vor fi însuşite de Înalta Curte deoarece instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile 1.394 C. civ. potrivit cărora, „În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.”.
Totodată, instanţa supremă reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani, iar conform art. 196 C.pen., pedeapsa pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
În cauză, termenul a început să curgă de la data producerii accidentului, respectiv 24.12.2014 și s-a împlinit la 24.12.2019, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamantă (14.08.2018).
Prin urmare, aplicând prevederile art. 1394 C. civ., art. 196 și art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen. la situația de fapt, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod judicios, a constatat că termenul de prescripție aplicabil în speță este cel de 5 ani, menţinând raţionamentul instanţei de fond, cu consecinţa înlăturării, ca neîntemeiate, a criticilor pârâtei referitoare la incidenţa în cauză a termenului de prescripţie de 3 ani.
De asemenea, se observă că instanța de control a mai reținut că apelanta-pârâtă nu a formulat în concret nicio critică la adresa raţionamentului instanţei de fond, ci doar s-a limitat la a relua susţinerile expuse în apărare în faţa Tribunalului.
Or, în acest context, Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a reținut incidenţa normei prevăzute de art. 1394 C. civ. ca dispoziție specială aplicabilă termenelor de prescripție a dreptului la acțiunea în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, recurenta-pârâtă readuce în discuție aceeași problematică a termenului de prescripție de drept comun, de 3 ani.
Susţinerile recurentei-pârâte prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părţi exprimate în etapele procesuale anterioare şi care au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.
În motivele de recurs nu se regăsesc consideraţii cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a justificat menținerea soluției de fond privind termenul de prescripție, ci aprecieri generale legate de termenul de prescripție de drept comun şi de finalitatea pe care acesta trebuie să o aibă, respectiv respingerea acțiunii ca prescrise.
Referitor la invocarea deciziei nr. 554 din 10 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia a II-a civilă, cu titlu de practică judiciară şi la argumentul constituit de recurenta-pârâtă în cadrul acesteia, se constată că decizia vizează o situaţie diferită de cea din prezenta cauză, în considerentele acesteia reţinându-se că fapta săvârşită de intervenientul forţat nu întrunea toate elementele constitutive ale infracţiunii pentru care au fost efectuate cercetările, culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier aparţinând persoanei vătămate or, în cauză, prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond, în baza probatoriului administrat, s-a reţinut că intervenientul forţat este cel care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, că este singurul vinovat atât de producerea accidentului, cât şi de urmările acestuia.
De asemenea, se constată că, în cauză, soluţia de clasare a fost dispusă ca urmare a retragerii plângerii penale de către reclamantă, iar potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (2) C.pen., retragerea plângerii înlătură doar răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă, nu şi caracterul penal al faptei.
Cum retragerea plângerii nu a fost reglementată de legiuitor drept o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, alături de cele prevăzute la art. 27-33 C.pen., se deduce că, şi în condiţiile retragerii plângerii, caracterul penal al faptei subzistă, efectul produs fiind doar acela că făptuitorului nu îi mai poate fi atrasă răspunderea penală.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată că, deşi au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., pe de o parte, situaţiile reglementate de aceste texte legale nu se regăsesc în criticile formulate, iar, pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate referitoare la prescripție nu se raportează la considerentele deciziei atacate, fiind, în realitate, o reluare a susținerilor formulate în etapa procesuală anterioară.
Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. roc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua a Codului de procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu C.I.T.R. D. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 955/2022 din 15 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
