Potrivit dispozițiilor art. 1235 C.civ., „Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”, iar conform celor ale art. 1638 C.civ., „Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”.
Prevederile art. 1638 C.civ. sunt incidente exclusiv în situațiile în care între părţi a existat încheiat un contract.
În cazul în care prin hotărârea pronunțată instanţa penală a stabilit cu titlu definitiv caracterul fictiv al contractelor de locațiune încheiate între părți, pe care le-a desfiinţat, reţinând că nu au existat contracte reale, ci doar înscrisuri falsificate pentru a disimula o operaţiune ilicită, nu poate deveni incident art. 1638 C.civ. care presupune existența unor contracte între părți.
Prin urmare, întrucât între părțile litigante nu există un raport juridic contractual a cărui desfiinţare să justifice repunerea acestora în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor, în mod legal instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată astfel formulată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, Secţia a II-a civilă – Judecător sindic, sub nr. x/118/2018/a12, reclamanta A. S.A prin administrator judiciar B. IPURL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor de locaţiune nr. 1/29.01.2009, nr. 2/29.01.2009 şi nr. 3/14.04.2009, ca urmare a desfiinţării acestor contracte prin sentința penală nr. 630/22.12.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. x/118/2015, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 895.684,63 lei, reprezentând contravaloarea sumelor achitate în baza contractelor a căror nulitate a fost constatată prin hotărâri penale, obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale penalizatoare de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 630/22.12.2017 şi până la data plăţii efective a obligaţiilor ce urmează a fi stabilite prin sentinţă, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Secţiei a II-a civilă – falimente, excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 438/05.04.2021, judecătorul sindic a admis excepţia necompetenţei funcţionale, iar cauza a fost înaintată spre repartizare completurilor Secţiei II-a civilă.
Prin încheierea din 23.11.2021, instanţa a calificat excepţia inadmisibilităţii ca şi apărare de fond şi a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 1388/07.12.2021, Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.A prin administrator judiciar B. IPURL.
Prin decizia civilă nr. 223 din 8 iunie 2022, Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a respins ca nefondat apelul promovat de apelanta-reclamantă societatea A. SA prin administrator judiciar B. IPURL împotriva sentinţei civile nr. 1388 din 07.12.2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. IPURL, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare instanţei de apel.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Primul motiv de recurs este circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., potrivit cărora intervine casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a reţinut faptul că sumele de bani achitate în considerarea contractelor de locațiune au fost înmânate inculpatului, care se face vinovat de săvârşirea faptei de trafic de influenţă. Instanţele de judecată au dispus confiscarea acestor sume de la inculpatul D., iar diferenţierile privind persoana administratorului A. nu au importanţă.
Între A. S.A. prin director general E. şi director economic F., pe de o parte, şi C. S.A. prin administrator G., de cealaltă parte, au fost încheiate contractele de locațiune nr. 1/29.01.2009, nr. 2/29.01.2009 şi nr. 3/14.04.2009, toate desfiinţate prin Sentinţa penală nr. 630/22.12.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. x/118/2015.
A. S.A. şi deopotrivă societatea C. S.A. nu au nicio calitate în dosarul penal nr. x/118/2015. Pe cale de consecinţă, niciuna dintre cele două societăţi nu a formulat cereri (pretenţii) în cauza dedusă judecăţii şi nici nu s-au constituit părţi civile.
Recurenta-reclamantă susţine că este contradictoriu şi străin de prezenta cauză faptul că judecătorul fondului a reţinut identitatea dintre reprezentantul statutar al A. S.A. şi denunţător, iar instanţa de apel nu a analizat acest aspect, doar se limitează la a menţiona că nu prezintă relevanţă. În realitate, nici A. S.A. şi nici reprezentantul ei legal E. nu au avut calitatea de denunţător/parte în cauza penală vizându-l pe inculpatul D. E. a deţinut în mod continuu calitatea de reprezentant legal şi unic administrator al A. S.A. de la constituirea societăţii şi până la desemnarea administratorului special cu ocazia deschiderii procedurii de insolvenţă. Pe de altă parte, denunţătorul H. nu a deţinut niciun moment calitatea de administrator, conducător sau factor de decizie în cadrul A. S.A. Aşadar, menţiunile judecătorului fondului potrivit cu care reprezentantul statutar al societăţii reclamante a cunoscut scopul sumelor de bani, respectiv cumpărarea de influenţă sunt lipsite de orice fundament, neavând vreun corespondent în realitatea societăţii, iar în mod contradictoriu şi străin de prezenta cauză nu au fost analizate de către instanţa de apel, reţinând că aceasta este o chestiune fără relevanţă, deşi acesta a fost unul dintre considerentele respingerii acţiunii la fond.
Instanţa de apel în mod greşit a preluat individualizarea de la fond în ce priveşte raportul juridic existent între părţile litigiului pendinte şi ale dosarului penal, motivele contradictorii şi străine de natura cauzei influenţând soluţia adoptată, astfel:
a) Relaţia ce face obiectul prezentei cauze s-a derulat între societatea C. S.A. şi A. S.A., prin reprezentanţii statutari, ce pentru A. S.A. nu este H., aspect care prezintă relevanţă, dat fiind faptul că este un argument contradictoriu, străin de cauză şi care a dus la adoptarea unei soluţii nelegale;
b) Relaţia ce a făcut obiectul dosarului penal şi ce a fost reţinută în mod eronat de către instanţa de apel a fost următoarea: inculpatul D. şi-a exercitat activitatea infracţională în raport cu C.N. Administraţia Canalelor Navigabile S.A., iar pentru această operaţiune, respectând circuitul a primit sume de bani de la societatea C. S.A.
c) În acest sens, raţionamentul instanţei de apel este aplicabil exclusiv în legătură cu D. şi societatea C. S.A., doar aceasta din urmă nu are acţiune în regres în raport cu D., cunoscând faptul că sumele de bani remise acestuia nu au avut un fundament real.
d) Reţine instanţa de apel în mod eronat şi străin de prezenta cauză faptul că banii au fost remişi de către A. în temeiul contractelor fictive către inculpatul D., în realitate banii au fost remişi către societatea C. S.A. prin operaţiuni bancare.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1638 C.civ. cu o motivare lipsită de sens, respectiv „raportarea textului legal la situaţia de fapt nu trebuie să aibă în vedere contractele de locaţiune deoarece acestea erau fictive, ci infracţiunile de trafic de influență, infracţiuni în legătură cu care legiuitorul a prevăzut confiscarea sumelor de bani.”
Astfel, se refuză dreptul A. de a recupera sumele de bani în temeiul dispoziţiilor de drept material astfel cum au fost invocate.
Soluţia de desfiinţare a contractelor în raport cu care s-a formulat acţiunea de restituire a sumelor de către C. S.A. şi nu de către inculpatul D. îşi are fundamentul în sentinţa penală a Tribunalului Constanţa, menţinută de către Curtea de Apel Constanta, prin raportare la dispoziţiile art. 25 alin. (3) C.proc.pen. cu privire la desfiinţarea contractelor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Însă, părţile în raport cu care s-au desfiinţat contractele sunt diferite faţă de cele ce au fost în dosarul penal.
În concret, instanţa de apel, făcând o greşită aplicare a normelor de drept material a reţinut faptul că sumele de bani achitate de către A. S.A., în baza unor contracte ca efect al săvârşirii unei infracţiuni de un terţ faţă de raportul dintre părţile contractante, trebuie să rămână în patrimoniul C. S.A., iar dacă se acceptă faptul că inculpatul D. controla în fapt această societate (conform celor reţinute de către instanţele penale), se acceptă ca banii să rămână implicit în patrimoniul inculpatului.
Arată că instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1635 C.civ. şi art. 1166 pe care le raportează la dispoziţiile penale, însă concluzia are în vedere doar o parte din consecinţele generate de incidenţa art. 25 alin. (3) C.proc.pen., refuzând aplicarea normelor incidente, respectiv art. 1638 C.civ.
Art. 1638 C.civ.: Restituirea pentru cauză ilicită „Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.”
Instanţa de apel, dacă ar fi reţinut corect aplicarea normelor de drept material, în temeiul dispoziţiilor art. 1638 C.civ., trebuia să dispună restituirea de la societatea intimată C. S.A. a prestaţiilor primite de la A. S.A., dat fiind faptul că aceasta avea reprezentarea prin administratorul statutar a faptului că prestaţia primită nu îşi are temeiul într-o cauză licită.
Susţine că instanţa de apel în mod eronat a confirmat soluţia instanţei de fond, având în vedere că, în speţă, nu se pot face similitudini şi nici aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1246 C.civ., dat fiind faptul că înscrisurile în temeiul cărora s-au primit prestaţiile de către C. S.A. au fost desfiinţate, iar temeiul restituirii prestaţiilor este art. 1638 C.civ., dacă se acceptă raţionamentul instanţei de fond, fapta ilicită fiind comisă de către C. prin asumarea unui contract şi încasarea unor sume de bani fără să existe contraprestaţie din partea acestei societăţi şi mai cu seamă s-a stabilit cu caracter definitiv că acestea au avut un scop ilicit.
Consideră că s-a reţinut o concluzie eronată de către instanţa de apel, având ca şi premisă greşita aplicare a normelor de drept material din penal în civil în sensul că „se reține că prin D.P. nr. x/P/06.07.2020 a Curţii de Apel Constanta s-a dispus menţinerea măsurii sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa nr. 9/P//9.02.2015 până la concurenţa sumei de 1.892.844,97 lei (sumă ce include și plăţile aferente contractelor de locațiune din prezenta cauză în vederea confiscării speciale. Conform art. 112 lit. b).- sunt supuse confiscării speciale b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor). Din interpretarea per a contrario a textului de lege rezultă aşadar că nu este supus restituirii bunul care a fost folosit sau destinat a fi folosit la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală chiar dacă aparţine unui terţ, cât timp a cunoscut scopul folosirii”.
Astfel, prin raportare la ceea ce a reţinut instanţa de apel se observă faptul că subzistă confuzia indusă de către intimată şi validată de către instanţă în sensul în care instanţa asimilează banii în raport cu care s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul D. că nu ar mai putea fi solicitaţi de la C., deşi este eminamente greşit, în sensul în care doar dacă instanţa de judecată ar fi dispus confiscarea banilor atât de la inculpat cât şi de la C. S.A. ar fi putut opera această interpretare.
Sensul dispoziţiilor art. 112 lit. b) este total diferit faţă de cel interpretat per a contrario de către instanţa de apel. Astfel, cel ce a săvârşit fapta prevăzută de legea penală este inculpatul D., de la care s-a dispus confiscarea specială în acord cu dispoziţiile art. 112 C.pen., în acest sens sumele de bani pe care inculpatul le-a înaintat către C.N. I. S.A. nu mai pot fi restituite, însă sumele de bani încasate în temeiul unei cauze ilicite de către C. S.A. sunt supuse întotdeauna restituirii, precum şi faptul că odată ce C. S.A. va fi obligată la restituirea prestaţiilor către A. S.A., nu are un drept de regres în raport cu D.
Arată că este rezultatul aplicării în mod eronat a dispoziţiilor de drept material, în sensul că prestaţiile nu trebuie restituite către A. S.A., însă ele pot rămâne în patrimoniul C. S.A., recurenta nu le-ar fi putut solicita de la C.N. I. sau inculpatul D., dacă „reprezentantul statutar al societăţii a cunoscut scopul banilor”, însă aceasta este o premisă greşită care a dus instanţa de judecată la adoptarea unui soluţii greşite în tot.
C. cât şi reprezentatul statutar al A. S.A. nu pot fi, prin substituire, implicate în raporturile ce au făcut obiectul dosarului penal, precum nici nu pot să fie reţinute alte temeiuri de drept decât cele aplicabile conform procedurii penale care se răsfrâng cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.
Raportul contractual între părţi a existat, însă prestaţia primită de către C. a avut ca temei o cauză ilicită, stabilită cu putere de lucru judecat de către instanţa de judecată cu aplicabilitatea art. 25 alin. (3) C.proc.pen., iar conform art. 1638 C.civ. prestaţia primită în temeiul unei cauze ilicite este întotdeauna supusă restituirii, iar instanţa de apel în mod greşit nu a făcut aplicarea normelor de drept materiale incidente, pornind de la o greşită înţelegere a raporturilor dintre părţi prin raportare la procedura penală.
Intimata-pârâtă J. SRL (fostă SC C. S.A.) a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că decizia instanţei de apel este definitivă şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, solicitând şi cheltuieli de judecată.
Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului pentru motivele reţinute în practicaua prezentei decizii.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Înalta Curte apreciază această critică ca nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, motivele invocate de parte au făcut obiectul examinării de către instanţă, iar motivarea deciziei recurate este clară, precisă şi necontradictorie. Instanţa de apel a analizat solicitarea reclamantei de „repunere în situaţia anterioară” ca urmare a desfiinţării contractelor de locaţiune şi apărările părţilor, probele administrate, precum şi normele juridice pe care le-a aplicat la situaţia de fapt stabilită.
De altfel, instanţa nu este ținută a răspunde punctual fiecăreia dintre susținerile părților, în contextul în care din considerentele reținute se desprinde concluzia avută în vedere.
Astfel, în fundamentarea concluziei privind neîndeplinirea în cauză a condiţiilor restabilirii situaţiei anterioare, instanţa de apel a analizat motivele referitoare la aprecierea greşită asupra acţionariatului celor două societăţi şi cele privind raportul juridic existent între părţile litigiului pendinte şi cele din dosarul penal, sens în care a reţinut că „hotărârea instanţei penale a relevat faptul că respectivele contracte de locaţiune au fost fictive iar sumele de bani achitate în considerarea acestor contracte fictive de fapt au fost înmânate inculpatului care se face vinovat de săvârşirea faptei de trafic de influenţă”, iar cu privire la suma totală de 1.892.844,97 lei rezultată în urma săvârşirii infracţiunilor a fost menţinută măsura sechestrului asigurător în vederea confiscării speciale.
Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.
Astfel, situaţiile în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Argumentele instanţei de apel în acest sens nu se circumscriu unei motivări contradictorii, deoarece nu contrazic soluţia din dispozitivul deciziei, care este de respingere a căii de atac exercitată de reclamantă.
Susţinerile recurentei tind, de o manieră inadmisibilă procedural, la o devoluare a fondului, la stabilirea altei situaţii de fapt, în raport de care să se aprecieze de către instanţa de recurs asupra raporturilor dintre părţi şi care, în recurs, se constituie într-o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de a fi supusă controlului judiciar pe calea de atac dedusă judecăţii.
Se constată că instanţa de apel a făcut o evaluare a situaţiei de fapt deduse judecăţii pe baza probelor de la dosar, argumentând judicios motivul pentru care a statuat că „Solicitarea de „repunere în situaţia anterioară” reprezintă de fapt o cerere care urmăreşte ignorarea efectelor hotărârilor instanţelor penale solicitându-se restituirea unor sume de bani care au servit la săvârşirea unor infracţiuni şi cu privire la care s-a dispus măsura confiscării speciale”, în cuprinsul deciziei recurate regăsindu-se toate aspectele invocate de reclamantă în cererea de apel, care au fost examinate, aspect ce se desprinde din expunerea raţionamentului pe care se fundamentează soluţia adoptată.
Prin urmare, susţinerile reiterate în recurs cu privire la faptul că recurenta-reclamantă nu a fost parte civilă în procesul penal şi cu privire la identitatea dintre reprezentantul statutar al A. S.A. şi denunţător în sensul că părţile în raport cu care s-au desfiinţat contractele sunt diferite faţă de cele din dosarul penal au fost apreciate ca nerelevante de către instanţa de apel în contextul în care indiferent de persoana care a încheiat contractele de locaţiune în numele A. S.A. contractele aveau caracter fictiv, iar sumele erau destinate săvârşirii unor infracţiuni nefiind supuse restituirii ci confiscării speciale în procesul penal.
Prin urmare, în condiţiile unei expuneri concise şi clare a argumentelor pentru care raţionamentul apelantei-reclamante nu poate fi primit, este nefondat motivul de recurs circumscris de recurente prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
Nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., care vizează situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Recurenta-reclamantă apreciază că în speţă era prioritară aplicarea art. 1638 C.civ. Potrivit acestui text legal, „Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”.
Potrivit art. 1235 C.civ., „Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”.
Aşadar, astfel cum în mod corect a reţinut curtea de apel, rezultă din coroborarea acestor prevederi legale că acest temei juridic este incident exclusiv în cadrul situaţiilor în care între părţi a existat încheiat un contract. Or, în speţă, astfel cum a reţinut instanţa de apel în mod devolutiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei care nu poate fi reevaluată în recurs în lipsa administrării de noi probe, instanţa penală a desfiinţat înscrisurile reţinând că nu au existat contracte reale, caracterul fictiv al acestora fiind stabilit cu titlu definitiv prin hotărârea penală.
Pe cale de consecinţă, neexistând un contract anulat între părţi, ci doar un înscris falsificat pentru a disimula o operaţiune ilicită, nu poate deveni incident textul de lege reclamat de către recurenta-reclamantă.
Solicitarea recurentei de a echivala situaţia de inexistenţă a contractelor dintre părţi cu cea a desfiinţării lor cu titlu retroactiv nu este nefondată, deoarece astfel cum s-a ilustrat anterior, cerinţa legală cu caracter de premisă este aceea a existenţei unui contract şi nu cea a inexistenţei sale.
În egală măsură, instanţa de recurs observă că instanţa de apel a ilustrat în mod tranşant concluzia sa – subsumată situaţiei de fapt a cauzei – în sensul că raportarea textului legal la situaţia de fapt nu trebuie să aibă în vedere contractele de locaţiune deoarece acestea erau fictive, ci infracţiunile de trafic de influenţă, infracţiuni în legătură cu care legiuitorul a prevăzut confiscarea sumelor de bani.
Este de necontestat că în speţă contractele de locaţiune încheiate în numele A. S.A. au caracter fictiv, ceea ce echivalează cu însăşi inexistenţa acestor contracte dintre părţi, contracte care, astfel cum am ilustrat anterior, reprezintă premisa aplicării acestei norme juridice speciale.
Or, între nulitate ca sancţiune a unui contract existent dar cu vicii şi inexistenţă este o deosebire totală, în speţă nefiind incidentă repunerea în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii contractelor, astfel cum s-a expus anterior, nefiind, aşadar, întrunită cerinţa desfiinţării acestora, premisă a aplicării textului art. 1638 C.civ.
Întrucât această premisă lipseşte devine inaplicabil art. 1638 C.civ. şi acest lucru indiferent de îndeplinirea sau nu a celeilalte cerinţe cumulative a textului – caracterul ilicit sau imoral al cauzei, indiferent de modalitatea în care s-ar fi realizat restituirea în temeiul acestei prevederi legale.
Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, nu există un raport juridic contractual între A. S.A. şi C. S.A. a cărui desfiinţare să justifice repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor.
Totodată, nu se poate acredita ideea că există multiple răspunderi ce vizează aceeaşi sumă de bani 1.892.844,97 lei. Astfel, deşi exact această sumă a fost confiscată potrivit legii penale de la D., ca efect al unei hotărâri definitive, recurenta-reclamantă solicită ca aceeaşi sumă să fie plătită din nou în temeiul unor contracte de locaţiune fictive.
Aşadar, în mod legal curtea de apel, ca de altfel şi tribunalul, au aplicat în cauză, din această perspectivă, dispoziţiile art. 1254 şi art. 1635 C.civ. prin raportare la dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. b) C.pen., indicate drept temei juridic de către reclamantă, şi nu pe cele ale art. 1638 C.civ.
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. IPURL împotriva deciziei civile nr. 223 din 8 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.