Pentru a se înscrie în coordonatele unei exprimări protejate de lege nu este suficient ca informaţia oferită de jurnalist să se fundamenteze pe o bază factuală adecvată, ci este necesar să fie redată într-o manieră care să corespundă unor minime standarde sociale şi educaţionale.
Folosirea unor expresii al căror sens este unul jignitor, ofensator, denigrator, exclude buna-credinţă şi ocrotirea jurnalistului din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană, iar asumarea unei anumite expuneri prin ocuparea unei funcţii politice nu conduce automat la faptul că persoana în cauză trebuie să accepte orice fel de jigniri emise de către presă sau chiar de către persoane private, pentru că, deşi prin natura funcţiei, viaţa sa capătă o vizibilitate mai mare, aceasta continuă să fie privată şi protejată de către dispoziţiile legale în materie.
Astfel fiind, termenii injurioși utilizaţi în cuprinsul articolului incriminat, cu intenţia clară, nedisimulată, de a contura o percepţie negativă asupra persoanei reclamantului, care nu au nicio legătură cu baza factuală în raport de care s-au făcut publice anumite aspecte din viaţa şi activitatea acestuia şi care nu îşi justifică relevanţa în ceea ce priveşte informarea publicului, fiind aprecieri pur personale ale jurnalistului, ale căror conotaţii tendenţioase exclud imparţialitatea şi obiectivitatea, depăşesc limitele dreptului la liberă exprimare, plasându-se în afara protecţiei oferite de art. 10 din C.E.D.O. Ca atare, modalitatea în care jurnalistul a transmis publicului anumite informaţii, fiind una defectuoasă, determină incidenţa sancţiunii ce derivă din răspunderea civilă delictuală.
Prin cererea înregistrată la data 15.03.2018 pe rolul Tribunalului Iaşi-Secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E. şi Societatea F. SRL, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus imaginii, onoarei şi demnităţii personale şi profesionale prin articolele de presă denigratoare la adresa sa, publicate în perioada 16.11.2017-22.02.2018, atât în cadrul ediţiilor tipărite, cât şi în ediţiile online ale ziarului X. De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor la prezentarea scuzelor faţă de reclamant, în mod public, prin intermediul ediţiilor tipărite şi online, ataşându-se, integral, hotărârea pronunţată în prezenta cauză, din care vor fi excluse datele personale ale părţilor, în trei numere consecutive, ale ambelor formate (scris şi electronic), în deschiderea ediţiilor, cu aceleaşi caractere cu care au fost tipărite articolele şi să fie publicate fotografiile pârâţilor persoane fizice cu menţionarea în clar a numelui fiecăruia.
La data de 11.09.2018, reclamantul a formulat o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a Societăţii G. SRL, arătând că aceasta este societatea care editează în prezent Ziarul X.
Prin sentinţa nr. 774 din 08.04.2021, Tribunalul Iaşi-Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC F. SRL; a admis, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii E., SC F. SRL și SC G. SRL; i-a obligat, în solidar, pe pârâții E. şi SC F. SRL să plătească reclamantului suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale; i-a obligat pe pârâții E., SC F. SRL și SC G. SRL să publice dispozitivul hotărârii pronunțate în cauză într-o singură ediţie, în format scris și electronic ale publicației X, în deschiderea ediției, cu aceleași caractere în care a fost tipărit articolul publicaţiei X din data de 22.02.2018; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D.; i-a obligat pe pârâţii E. și SC F. SRL, în solidar, să plătească reclamantului suma de 2.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.
Prin decizia nr. 464 din 21.10.2021, Curtea de Apel Iaşi-Secţia civilă a respins apelul pârâtului E. împotriva sentinţei şi obligat apelantul la plata, în favoarea intimatului A., a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâtul E.
Recurentul a arătat că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel nu a interpretat şi aplicat prevederile art. 11 din Constituţie în concordanţă cu art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, nesocotind jurisprudența CEDO în materie. A mai arătat că instanţa de apel s-a considerat îndreptăţită să emită judecăţi de valoare cu privire la limbajul folosit de recurent pentru a reda aspecte reprobabile ale activităţii intimatului, extrăgând din text anumite cuvinte şi atribuindu-le un caracter injurios fără o minimă raportare la tematica articolelor şi la scopul demersului jurnalistic.
A făcut trimitere la cauza Petrina versus România, prin care Curtea a constatat că art. 10 alin. 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu lasă deloc spaţiu pentru restrângeri ale libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general, iar în cauza Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei, Curtea a statuat că o relatare obiectivă şi echilibrată cu privire la fapte şi activităţi de interes public poate fi făcută de jurnalişti sau alte persoane pe căi diferite, în funcţie, printre altele, de mijloacele de comunicare în masă utilizate; nu revine nici instanţei europene şi nici jurisdicţiilor naţionale rolul de a se substitui presei pentru a indica tehnica de relatare pe care jurnaliştii o adoptă.
Libertatea de exprimare, consacrată de textul articolului 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie, ea stă la baza noţiunii de „societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia. Paragraful 2 al articolului 10 din Convenţie permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare a libertăţii de exprimare, cu condiţia să respecte cerinţele impuse de Convenţie pentru valabilitatea acestora.
Potrivit recurentului, orice atingere adusă de autorităţile publice exerciţiului libertăţii de exprimare, sub forma unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, constituie o ingerinţă în dreptul consacrat de articolul 10.
Contrar acestor deziderate, instanţa de apel s-a considerat îndreptăţită să emită judecăţi de valoare cu privire la limbajul pe care l-a folosit pentru a reda aspecte reprobabile ale activităţii intimatului ce intersectează interesul general, extrăgând din text anumite cuvinte şi atribuindu-le un caracter injurios fără o minimă raportare la tematica articolelor şi la scopul demersului jurnalistic care l-a determinat pe recurent să utilizeze aceste cuvinte. Scoase din context şi analizate separat, smulse din structura semantică a frazei, cuvintele nu mai corespund intenţiei autorului, materializată în conţinutul mesajului transmis.
Admiţând că articolul conţine cuvinte şi expresii ce prezintă o anumită doză de exagerare şi de provocare, recurentul a susţinut că nu se depăşesc limitele trasate de jurisprudenţa CEDO în ceea ce priveşte libertatea demersului jurnalistic căci în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că libertatea de exprimare constituie una din bazele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că această libertate este valabilă nu numai pentru informaţiile sau ideile care sunt primite sau privite ca inofensive ori indiferente, dar şi cu privire la cele care jignesc, şochează sau deranjează (cauza De Haes şi Gijsels contra Belgiei). Astfel se impun pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există „societate democratică” (cauza Handyside contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, hotărârea din 7 decembrie 1976), libertatea jurnalistică cuprinzând şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare, neputându-se concepe ca un jurnalist să poată formula judecăţi de valoare critice numai cu condiţia de a putea sa le demonstreze realitatea (cauza Dalban contra României).
În opinia recurentului, articolul incriminat nu constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă privată al reclamantului, câtă vreme conţinutul său vizează exclusiv aspecte legate de calităţile, întrepătrunse, de politician şi de demnitar ale acestuia.
A arătat că investigaţiile demarate de D.LI.C.O.T. în legătură cu activitatea desfăşurată de intimat ca şef al serviciului de urbanism din cadrul Primăriei Iaşi, precum şi măsurile cu caracter preventiv pe care instanţa de judecată le-a dispus împotriva sa pe durata efectuării cercetărilor, explică şi justifică acuzaţiile formulate la adresa acestuia.
A mai arătat că restul articolului priveşte percepţia pe care populaţia o are asupra clasei politice şi a modului în care comunică cu cetăţenii aleşii locali, întrebarea formulată retoric în finalul articolului nefiind un atac la persoană, cum îl califică instanţa, ci opinia împărtăşită pe scară largă că majoritatea celor care ocupă funcţii publice pierd contactul cu realitatea deîndată ce au fost aleşi.
A susţinut că instanţa a făcut abstracţie de jurisprudenţa CEDO relevantă pentru cazul dedus judecăţii, limitele criticii admisibile fiind mai ample faţă de un om politic, vizat în această calitate, decât faţă de un simplu particular: spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi din partea masei de cetăţeni, iar în consecinţă, trebuie să arate o toleranţă mai mare (Feldek împotriva Slovaciei, nr. 20032/95, paragraful 74).
Faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă, o judecată de valoare putându-se dovedi excesivă doar dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Ivanciuc contra României şi Cumpănă şi Mazăre contra României), de unde rezultă că există judecăţi de valoare care sunt protejate, deoarece art. 10 din Convenţie „nu are în vedere doar substanţa ideilor şi a informaţiilor furnizate, ci şi forma în care acestea sunt exteriorizate, simpla folosire a unor cuvinte jignitoare nu poate justifica condamnarea ziaristului, atâta timp cât sunt proporţionale cu provocarea, indignarea, atitudinea subiectivă a ziaristului nefiind de natură a leza inutil reputaţia persoanei vizate” (cauza Oberschlick contra Austriei).
A considerat astfel că nu i se poate imputa că a depăşit limitele admisibile ale dreptului la liberă exprimare, câtă vreme articolul este o reacţie legitimă la un fapt reprobabil fără precedent (ameninţarea unor jurnalişti şi vandalizarea maşinii unuia dintre ei), vizându-1 pe intimat exclusiv în calitatea sa de politician şi de demnitar public.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs în raport de art. 489 alin. 2 C.proc.civ., iar pe fond, a solicit respingerea acestuia ca fiind vădit nefondat, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.
A susţinut că recursul, deşi se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., aspectele semnalate de acesta nu se încadrează în motivul de recurs invocat, fapt ce atrage sancţiunea nulităţii, astfel cum este stabilită de art. 489 din cod.
A făcut trimitere la practica Înaltei Curţi şi a instanţelor din România, care este una constantă în situaţia în care motivele de recurs sunt confuze, imprecise şi generale, iar dezvoltarea acestora nu permite analizarea hotărârii recurate în cadrul niciunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
A precizat că motivele constă într-o reexpunere a articolelor de presă şi o așa-zisă explicare a cuvintelor injurioase folosite la adresa sa, aspecte care au fost analizate de către instanţa de apel şi au fost înlăturate în mod fundamentat, reținându-se faptul că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, ci este o libertate care poate conţine limitări, iar folosirea termenilor injurioși în cadrul articolelor de presă reprezintă o depăşire a acestor limite.
Cu trimitere la practica instanţelor, recurentul a opinat că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.
Pe fondul cererii de recurs, fata de motivul de casare invocat, art. 488 alin. l pct. 8 C.proc.civ., dar şi faţă de argumentele efectiv prezentate în cadrul cererii, intimatul a apreciat că recursul este vădit nefondat şi se impune respingerea sa ca atare.
În opinia intimatului, expusă în faţa instanţelor de fond şi apel, referitoare la jurisprudența CEDO aplicabilă spetei de faţă, trebuie analizată şi aplicată jurisprudența care vizează în mod direct libertatea de exprimare însă cu limitările ce ţin în mod evident de încălcarea dreptului la viața privată, neputându-se prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane, chiar daca acestea sunt sau nu persoane publice.
Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din condiţiile primordiale ale progresului sau şi a dezvoltării fiecărei persoane (Lingens c. Austriei). Sub rezerva celui de-al doilea paragraf al articolului 10, ea se aplică nu numai „informaţiilor” sau „ideilor” primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive, ci şi celor care lovesc, şochează sau neliniştesc o persoană sau o parte a populaţiei, în baza pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere fără de care o societate democratică nu poate exista (Handyside c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Vogt c. Germaniei).
Aşa cum precizează articolul 10, exercitarea acestei libertăţi este supusă unor formalităţi, condiţii, restricţii şi sancţiuni care trebuie totuşi să fie interpretate strict, necesitatea lor trebuind să fie stabilită în mod convingător (Observer şi Gardian c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Janowski c. Poloniei; Nielsen şi Johnsen c. Norvegiei).
Condiţia „necesităţii într-o societate democratică” obligă Curtea să determine dacă ingerinţa incriminată corespundea unei „nevoi sociale imperioase”, dacă era proporţională cu scopul legitim vizat (şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale erau pertinente şi suficiente). Pentru a decide asupra existenţei unei asemenea nevoi şi asupra mijloacelor de acţiune ce trebuie adoptate statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere, dar această marjă este însoţită de un control european ce priveşte atât legea cât şi deciziile care o aplică, chiar şi când acestea provin de la o instanţă independentă. Curtea are deci competenţa de a decide în ultima instanţă dacă o „restricţie” încalcă sau nu libertatea de exprimare garantată de articolul 10 (Lehideux ei Isorni c. Franţei, Perna c. Italiei).
Pentru a se pronunţa asupra chestiunii necesităţii ingerinţei, Curtea va tine seama în special de termenii utilizaţi în afirmaţiile litigioase, de contextul în care acestea au fost făcute publice şi de cauza în ansamblul său (Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei; Fuentes Bobo c. Spaniei, Musîum Gunduz c. Turciei Raichinov c. Bulgariei; Boldea c. României).
Exercitarea libertăţii de exprimare include obligaţii şi responsabilităţi, a căror întindere depinde de situaţie şi de procedeul tehnic utilizat (Stoll c. Elveţiei), iar garanţia oferită de articolul 10 jurnaliştilor este subordonată condiţiei ca cei interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii c. Franţei; Colombani şi alţii c. Franţei; Bladet Troms şi Stensaas c. Norvegiei, Cumpănă şi Mazăre c. României; Stângu şi Scutelnicu c. României).
Dacă, în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când este informată de malversaţiuni prezumate ale aleşilor locali şi funcţionarilor publici, faptul de a indica direct persoane determinate, indicând numele şi funcţiile acestora, implică pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă (Cumpănă şi Mazăre c. României; Lesnik c. Slovaciei; Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei).
În privinţa articolelor şi comentariilor postate la rubrici de genul „bârfe”, „zvonuri”, cu titlu de pamflet, intimatul a apreciat că folosirea de expresii jignitoare, calomnioase şi vexatorii nu fac parte din modalitatea de întocmire a unei astfel de scrieri satirice.
A considerat că reputaţia sa, din punct de vedere personal şi profesional, a fost şi este, în mod cert, afectată de articolele menţionate, fiind acuzat fără suport real de fapte concrete, emițându-se totodată şi afirmaţii defăimătoare asupra persoanei sale şi a activităţii profesionale cu conotații penale.
În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prin motivele de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. se învederează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare, cu nesocotirea jurisprudenţei CEDO referitoare la limitele admisibile de exercitare a acestui drept fundamental în cazul jurnaliştilor şi reprezentanţilor mass-media care, apreciază recurentul, sunt mai largi atunci când este vizată o persoană care exercită o funcţie publică, gradul de expunere a conduitei unei astfel de persoane fiind mai mare decât în cazul unui particular.
În esenţă, recurentul apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale din perspectiva exercitării dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 CEDO, exercitare care s-a realizat cu bună-credinţă şi a avut o bază factuală care să determine înscrierea acestora în marja de exagerare permisă de către norma convenţională menţionată.
În acest sens, recurentul învederează că limbajul folosit a fost scos din context, că nu au fost depăşite limitele trasate de jurisprudenţa CEDO în materie, că expresiile folosite au fost formulate în stil pamfletar şi au avut o bază factuală determinată de investigaţiile demarate de DIICOT în legătură cu activitatea reclamantului ca şef al serviciului de urbanism din cadrul Primăriei Iaşi, precum şi de măsurile cu caracter preventiv pe care instanţa de judecată le-a dispus împotriva acestuia.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 1349 C.civ. „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.
De asemenea, art. 10 din Convenţie reţine că „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
În acest sens, instanţa europeană a statuat că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, aceeaşi instanţă a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, din economia cauzei, ale cărei circumstanţe de fapt nu pot fi reevaluate în recurs, rezultă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ce priveşte persoana pârâtului, respectiv aceasta a utilizat, la adresa reclamantului, afirmaţii denigratoare, de natură să afecteze imaginea celui din urmă şi să îi producă un prejudiciu nepatrimonial, asupra căruia instanţele anterioare au apreciat în mod corect.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, termenii injurioşi folosiţi de către recurent depăşesc limitele dreptului la liberă exprimare, fiind folosiţi cu intenţia clară, nedisimulată, de a contura o percepţie negativă asupra persoanei reclamantului.
Deşi recurentul arată că „scoase din context şi analizate separat, smulse din structura semantică a frazei, cuvintele nu mai corespund intenţiei autorului, materializată în conţinutul mesajului transmis”, această afirmaţie este una generică şi nu reflectă situaţia din cauza pendinte în care, termenii folosiţi, indiferent dacă au fost analizaţi în context sau în afara contextului, se plasează, prin virulenţa şi plasticitatea lor, în afara protecţiei oferite de art. 10 CEDO.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, pentru a se înscrie în coordonatele unei exprimări protejate de lege, nu este suficient ca informaţia oferită de jurnalist să se fundamenteze pe o bază factuală adecvată, ci este necesar să fie redată într-o manieră care să corespundă unor minime standarde sociale şi educaţionale, ceea ce în cauză nu s-a realizat.
Folosirea unor expresii al căror sens este unul jignitor, ofensator, denigrator, cum este cazul în speţă, exclude buna-credinţă şi ocrotirea jurnalistului din perspectiva dispoziţiilor art. 10 CEDO, iar asumarea unei anumite expuneri prin ocuparea unei funcţii politice nu conduce automat la faptul că persoana în cauză trebuie să-şi asume, în integralitate, orice fel de jigniri emise de către presă sau chiar de către persoane private, pentru că, deşi prin natura funcţiei, viaţa sa capătă o vizibilitate mai mare, aceasta continuă să fie privată şi asigurată de către dispoziţiile legale în materie.
De altfel chiar recurentul, prin memoriul de recurs, recunoaşte că „…articolul conţine cuvinte şi expresii ce prezintă o anumită doză de exagerare şi de provocare…” şi chiar dacă concluzia sa este aceea că nu sunt, totuşi, depăşite limitele trasate de jurisprudenţa CEDO, Înalta Curte constată că terminologia folosită nu se justifică, depăşeşte scopul informării publice şi ca atare, nu poate beneficia de protecţia invocată de către recurent.
Termenii ofensatori utilizaţi de recurentul-pârât, sintagmele jignitoare prin intermediul cărora îl descrie pe reclamant, nu au nicio legătură cu baza factuală în raport de care s-au făcut publice anumite aspecte din viaţa şi activitatea reclamantului, nu susţin această bază factuală şi nu îşi justifică relevanţa în ceea ce priveşte informarea publicului, fiind aprecieri pur personale ale jurnalistului, ale căror conotaţii tendenţioase exclud imparţialitatea şi obiectivitatea.
Aşa cum corect au reţinut instanţele de fond, afirmaţiile în discuţie nu au fost realizate în conţinutul unui articol care să fie rezultatul unei investigaţii jurnalistice şi care să trateze un subiect de interes pentru publicul larg, de natură să justifice cu pregnanţă a fi date publicităţii în forma în care a fost făcută.
Recurentul învederează că „Articolul incriminat nu constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă privată al intimatului, câtă vreme conţinutul său vizează exclusiv aspecte legate de calităţile, întrepătrunse, de politician şi de demnitar ale reclamantului”.
Înalta Curte constată că recurentul confundă baza factuală, a cărei existenţă nu este pusă în discuţie, cu modalitatea în care jurnalistul transmite publicului informaţiile obţinute în temeiul acelei baze factuale, modalitate care în cauză este defectuoasă şi determină incidenţa sancţiunii ce derivă din răspunderea civilă delictuală.
Deşi recurentul afirmă că „Investigaţiile demarate de DIICOT în legătură cu activitatea desfăşurată de intimat ca şef al serviciului de urbanism din cadrul Primăriei Iaşi, precum şi măsurile cu caracter preventiv pe care instanţa de judecată le-a dispus împotriva sa pe durata efectuării cercetărilor, explică şi justifică acuzaţiile formulate la adresa acestuia”, Înalta Curte reţine că acurateţea şi veridicitatea informaţiilor obţinute nu sunt puse la îndoială şi nu acestea reprezintă elementele în funcţie de care recurentul este lipsit de protecţia art. 10 CEDO.
În cauză este vorba despre modalitatea de transmitere efectivă a acestor informaţii, de limbajul şi termenii folosiţi, întrucât libertatea de exprimare, cât de largă ar fi, nu presupune şi nu justifică utilizarea unui vocabular inadecvat, vexatoriu şi exagerat, cum este cel folosit de către recurent.
Recurentul pretinde că expresiile folosite nu sunt defăimătoare, ci reprezintă judecăţi de valoare, cu rolul de a evidenţia, după caz, că deşi a intrat în politică la o vârstă tânără, reclamantul a fost repede propulsat în funcţii publice importante, lipsa de experienţă a reclamantului în domeniul administraţiei publice, percepţia pe care populaţia o are asupra clasei politice şi a modului în care comunică cu cetăţenii aleşii locali, etc.
Această explicitare, pe care recurentul o realizează în memoriul de recurs, într-o manieră academică, cu privire la expresiile folosite, este un argument în plus la faptul că informaţia pe care a făcut-o publică într-o modalitate atât de nepotrivită putea fi exprimată şi altfel, respectiv într-o formă care să excludă tragerea sa la răspundere civilă delictuală.
Astfel, justificările pe care recurentul le expune cu privire la limbajul folosit nu sunt exoneratoare de răspundere, ci dimpotrivă, evidenţiază încă o dată, caracterul subiectiv şi răutăcios al conţinutului articolului incriminat.
Mai arată recurentul că judecăţile de valoare expuse sunt realizate într-un stil pamfletar, însă expresiile jignitoare nu fac parte din modalitatea de redactare a unei astfel de scrieri satirice.
Pamfletul este o specie literară în versuri sau în proză, prin intermediul căreia scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane, etc.
Discursul pamfletar se compune dintr-o serie de mijloace expresive, care generează semnificații și conduc la configurarea semnificației generale a mesajului. Ironia este elementul de bază al pamfletului, exteriorizând atitudinea autorului față de subiectul abordat și influențând atitudinea publicului. De asemenea, mărcile stilistice, elementele oralității, figurile de stil, jocurile de cuvinte constituie mijloace de sporire a expresivității în discursul pamfletar.
Or, în cauză, autorul aşa-zisului pamflet (recurentul-pârât) utilizează asocieri de cuvinte cu impact ofensator şi denigrator, situate într-o paletă lingvistică străină de conţinutul şi mesajul structurii satirice şi moralizatoare a pamfletului.
Din perspectiva considerentelor evidenţiate, Înalta Curte constată că în cauză nu există elemente de nelegalitate care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. invocat ca temei juridic al recursului, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată în acord cu dispoziţiile legale în materie, situaţie faţă de care recursul apare ca nefondat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei nr. 464/2020 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia civilă A.
