În cazul în care în cadrul acțiunii în pretenții formulată de titularul dreptului de administrare a bunului ce aparține domeniului public al unității administrativ-teritoriale, apărarea părţii chemate în judecată a opus în apel existenţa unor convenţii de compensare anterioare litigiului, care aveau ca obiect pretenţiile deduse judecăţii, încheiate cu titularul dreptului de proprietate, cerând instanţei să valorifice aceste compensări ca modalitate de stingere a obligaţiilor proprii şi să constate că datoriile afirmate erau stinse, curtea de apel avea îndatorirea de a verifica existenţa creanţelor reclamantei şi de a decide asupra aplicării art. 1270 C.civ., adică de a evalua cum s-au repercutat asupra raportului juridic judecat aceste convenţii premergătoare litigiului ori dacă prin convenţiile de compensare a fost stinsă creanţa solicitată în integralitate ori numai parţial.
În aceste condiţii, apelanta a cerut instanţei, nu aplicarea art. 1617 alin. (1) C.civ. care se referă la condițiile compensării legale, chiar dacă această dispoziţie s-a integrat între temeiurile enumerate de parte, ci evaluarea aplicării art. 1270 prin raportare la art. 1615 C.civ. în vederea paralizării acțiunii reclamantei, în scopul de a se demonstra că datoria fusese stinsă prin compensare convențională, norme pe care instanţa de apel în mod greşit nu le-a avut în vedere.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă la 02.09.2020 reclamanta A. (în continuare, A.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., în temeiul răspunderii contractuale, plata sumei totale de 1.056.969,29 lei, compusă din: 878.380,73 lei reprezentând contravaloare evenimente sportive, 137.093,39 lei contravaloare utilităţi şi penalităţi de întârziere de 41.495,17 lei.
Prin notele de sedinţă depuse în cauză la 25.03.2021 pârâta a solicitat respingerea acţiunii faţă de împrejurarea că sumele datorate au fost compensate în conformitate cu dispoziţiile art. 1617 alin. (1) C.civ. cu sumele datorate Municipiului Bucureşti, respectiv cu creanţele pârâtei rezultate din serviciile de mentenanță a gazonului Arenei Naţionale, astfel cum s-a stabilit prin protocolul de colaborare nr. 4048/01.11.2017.
Prin încheierea din 25.03.2021 Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Secţiei a VI-a a aceleiaşi instanţe, care a soluţionat litigiul prin sentinţa civilă nr. 1640/10.06.2021 în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, iar pentru motivele opuse ca apărări în faţa primei instanţe, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 79/18.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.
Împotriva deciziei a declarat apel pârâta solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în baza motivelor de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Prin acestea recurenta a susţinut că au fost greşit aplicate şi interpretate dispoziţiile art. 1617 alin. (1) C.civ., cele ale art. 1270 şi art. 1350 C.civ. referitoare la principiile răspunderii contractuale.
Astfel, instanţa de apel a considerat greşit că sumele cerute la plată prin acţiunea introductivă nu au fost contestate ori lipsa contestaţiei privind existenţa debitelor, în condiţiile în care a fost invocată stingerea debitului prin compensaţie, astfel cum s-a detaliat şi în apel. S-a opus şi demonstrat în apel că datoriile pretinse de A. au fost stinse prin compensaţie anterior declanşării litigiului în modalitatea agreată de proprietarul arenei naţionale, însă aceste chestiuni nu au fost în mod specific examinate.
S-a susţinut că instanţa de apel a soluţionat cauza reţinând că nu există datorii reciproce spre a fi stinse prin compensare, în baza unei interpretări care a evaluat greşit natura şi limitele dreptului de administrare pe care reclamanta îl are asupra Stadionului Naţional „Lia Manoliu”. Această instanţă a reţinut că sumele cu privire la care apelanta pretindea calitatea de creditoare nu sunt opozabile reclamantei A., pe care a considerat-o o entitate distinctă de Municipiul Bucureşti, aşa încât a reținut că în cauză nu era îndeplinită condiția reciprocităţii datoriilor în bani, pentru a opera compensarea.
În acest sens, recurenta a subliniat că este esenţial a se cunoaște că dreptul de administrare este condiţionat de existenţa unui raport de subordonare între subiectele raportului juridic de administrare a unui bun integrat domeniului public. Acest raport există între Municipiul Bucureşti şi A. şi rezultă din acte cu caracter public, accesibile tuturor persoanelor interesate.
Ca titular al dreptului de proprietate publică, entitatea publică constituie, în temeiul dispoziţiilor legale ale Legii nr. 215/2001, respectiv ale art. 300 C. adm., dreptul de administrare care conferă titularului său atributul de a valorifica optim bunul, cu respectarea obligaţiilor prevăzute în actul de constituire a acestui drept real, a limitărilor prevăzute de lege, de unde rezultă, în principal, că dreptul de administrare nu poate fi opus constituitorului, adică titularului dreptului de proprietate asupra bunului, căruia administratorul i se subordonează.
Faţă de aceste particularități, în legătură cu acest bun, reclamanta, subordonată entității principale, Municipiul Bucureşti, nu poate ignora protocolul de colaborare încheiat de municipiu cu recurenta-pârâtă, act care conferă acestei părţi litigante dreptul de a compensa creanțele proprii cu sumele datorate, rezultând din închirierea stadionului şi plata utilităților, adică, tocmai sumele cerute de reclamantă prin cererea principală.
De altfel, aceste sume au fost compensate convențional, prin semnarea proceselor-verbale de compensare şi a ordinelor de compensare, această operaţiune fiind recunoscută de către A. prin adresa nr. 1967/26.02.2018.
Evocând valoarea juridică a ordinului de compensare şi regimul stabilit acesteia conform H.G. nr. 685/1999, dar şi dispozițiile art. 128 alin. (1) C.adm., recurenta a arătat că actele autorităților administrației publice locale aprobate sau emise fără a fi fundamentate, semnate sau contrasemnate ori avizate din punct de vedere tehnic sau al legalității, produc efecte juridice depline, iar în cazul producerii unor consecințe vătămătoare este angajată răspunderea juridică a semnatarilor.
S-a arătat că instanţa de apel a ales totuşi să nu dea nicio valoare operaţiunilor preexistente de compensare şi protocolului de colaborare evocat, încălcând valoarea juridică şi efectele contractului opus de pârâtă în proces, considerând doar că acest protocol este inopozabil reclamantei şi că apelanta nu a demonstrat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanțelor proprii şi reciprocitatea dintre creanţele opuse de titulari.
În final, recurenta a subliniat că şi în cazul în care s-ar considera lipsa de valoare juridică a compensării opuse în apărare, pârâta s-a întemeiat cu bună-credinţă pe valoarea acesteia, aşa încât a considerat cu temei, fără nicio culpă, că datoria sa faţă de pârâtă este stinsă şi nu trebuia să fie îndatorată la plata întregii sume, de vreme ce în toată perioada pârâta a asigurat mentenanța gazonului Arenei Naţionale.
Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca tardiv şi anularea lui pentru neîncadrarea motivelor recursului în cele de casare prevăzute de lege, iar pe fond a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
Excepţiile formulate au fost respinse ca nefondate de instanţa de recurs, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri din 12.10.2022, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunțare asupra temeiniciei căii extraordinare de atac, încheiere care face parte integrantă a prezentei decizii.
Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, sub aspectul stării de fapt necontestate în cauză de litiganţi, că între A., entitate titulară a unui drept de administrare, şi S.C. B. S.A., în calitate de organizator al evenimentelor sportive, s-au încheiat în perioada 2017-2018 multiple contracte de eveniment sportiv privind Stadionul Naţional „Lia Manoliu”, în baza cărora organizatorul se obliga să plătească preţul folosinţei arenei sportive şi contravaloarea utilităţilor corespunzătoare, sens în care s-au emis o serie de facturi, anexate cererii de chemare în judecată, în legătură cu care a fost determinată pretenția care constituie obiectul acestei acţiuni.
Opunând apărarea proprie, potrivit art. 1617 alin. (1) C.civ., în apel, pârâta a arătat că toate aceste datorii au fost stinse prin compensare, posibilă potrivit unui protocol de colaborare încheiat între S.C. B.. S.A. şi Municipiul Bucureşti, titular al dreptului de proprietate al arenei sportive. În acest sens, în apel, s-au anexat ordine de compensare în virtutea cărora s-a pretins stinsă creanţa A., cerându-se instanţei de apel valorificarea acestora în evocarea fondului.
Instanţa de apel a reţinut însă că apelanta reclamantă nu contestă cele constatate de prima instanţă referitoare la existenţa debitului şi cuantumul acestuia, ci că solicită instanţei de prim control judiciar efectuarea compensării legale a acestora cu creanțele pe care S.C. B. S.A. le deţine împotriva Municipiului Bucureşti, statuând astfel, în primul rând, că nu este îndeplinită condiţia legală a reciprocităţii datoriilor, spre a putea da eficienţă cererii de compensare până la concurenţa celei mai mici. A dezvoltat argumente în temeiul cărora a subliniat că Municipiul Bucureşti este titularul dreptului de proprietate al bunului în discuţie, însă A. este un subiect distinct de drept în raport cu acest titular, iar interdependența administrativă dintre cele două persoane juridice nu modifică regulile compensării, deoarece între patrimoniile acestora nu există confuziune. În final, a subliniat că nu este relevant că părţile au considerat posibilă compensarea legală, indicând în acest sens date contabile ori corespondenţă, apelanta fiind, în legătură cu acest lucru, în eroare.
Recursul opune aplicarea greşită a legii în apel, a dispoziţiilor art. 1617 alin. (1), art. 1270 şi art. 1350 C.civ., precum şi evaluarea greşită a limitelor raportului de administrare a unui bun ce aparţine domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, chestiune în legătură cu care s-a ignorat că administratorul A. este subordonat Municipiului Bucureşti care, pe de o parte, este acţionarul principal al reclamantei, iar pe de altă parte poate condiţiona limitele materiale şi juridice ale dreptului de administrare, neputându-i-se opune de către administrator acest drept derivat.
Înalta Curte relevă, în acest context, într-un prim considerent, că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. presupune aplicarea ori interpretarea greşită a normelor de drept material, ceea ce înglobează şi ignorarea acestora, în condiţiile în care anumite norme de drept erau incidente şi a căror aplicare a fost cerută în mod direct sau implicit de părţi, întrucât acestea le-au considerat esenţiale în soluţionarea cauzei.
În acest sens constată că apelanta a solicitat instanţei de apel ca în virtutea compensării, care, în accepţiunea părţii, a operat deja, să constate că datoria afirmată de reclamantă în proces era stinsă, astfel cum rezulta din protocolul de colaborare şi ordinele de compensare depuse în cauză, operaţiune recunoscută de reclamantă şi demonstrată în baza înscrisurilor administrate.
Deşi nu este mai puţin adevărat că apelanta-pârâtă şi-a fondat această apărare de substanţă pe dispoziţiile art. 1617 alin. (1) C.civ. care se referă la condiţiile compensării legale, ceea ce, aparent, semnifica faptul că partea solicita instanţei să realizeze în proces compensarea legală, în realitate, în mod esenţial, această apărare a fost invocată spre a paraliza acţiunea reclamantei, în scopul de a se demonstra că datoria fusese stinsă prin compensare convenţională.
În alte cuvinte, apărarea părţii chemate în judecată a opus în apel existenţa unor convenţii de compensare anterioare litigiului, care aveau ca obiect pretenţiile deduse judecăţii, cerând instanţei să valorifice aceste compensări ca modalitate de stingere a obligaţiilor proprii şi în puterea art. 1270 C.civ. şi să constate că datoriile afirmate erau stinse.
Că instanţa de apel a înţeles greşit conţinutul apelului, determinat de invocarea eronată a art. 1617 alin. (1) C.civ., dându-i o semnificaţie care nu concorda cu intenţia părţii, rezultă din împrejurarea că s-a avut ca premisă faptul că „pârâta nu contestă în niciun fel cele constatate de prima instanţă cu privire la existenţa debitului şi cuantumul acestuia” şi că a examinat condiţiile compensării legale, dezvoltând considerente care argumentează lipsa cerinţei reciprocității datoriilor şi lipsa identităţii între patrimoniile A. şi cel al Municipiului Bucureşti ori a confuziunii acestora.
Prin urmare, apelul a supus instanţei devolutive de control judiciar stingerea datoriilor părţilor prin compensare convenţională, ataşându-se apelului o serie de înscrisuri, între care solicitarea Municipiului Bucureşti adresată pârâtei pentru refacturarea creanţelor S.C. B. S.A., rezultate din protocolul de colaborare nr. 4048/01.11.2017, către A., ca titular al dreptului de administrare, ordine de compensare încheiate între litiganţi în legătură cu facturile opuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, după conformarea pârâtei la indicațiile titularului dreptului de proprietate al arenei sportive, corespondenţa dintre părţi referitoare la operațiunile de compensare efectuate.
Or, în aceste circumstanțe, curtea de apel avea îndatorirea de a verifica existenţa creanţelor reclamantei şi de a decide asupra aplicării art. 1270 C.civ., adică de a evalua cum s-au repercutat asupra raportului juridic judecat aceste convenţii premergătoare litigiului ori dacă prin convenţiile de compensare a fost stinsă creanţa solicitată în integralitate ori numai parţial.
În aceste condiţii, apelanta a cerut instanţei, nu aplicarea art. 1617 alin. (1) C.civ., chiar dacă această dispoziţie s-a integrat între temeiurile enumerate de parte, ci evaluarea aplicării art. 1270 prin raportare la art. 1615 C.civ., norme pe care instanţa de apel în mod greşit nu le-a avut în vedere.
Prin urmare, în apel judecata cauzei s-a făcut cu aplicarea greşită a legii, ca o consecinţă a evaluării greşite a temeiurilor acestuia, care trebuiau considerate pe baza unei juste evaluări a conţinutului apelului şi în raport cu intenţia apelantului.
Înalta Curte subliniază, consecvent celor reţinute, că atât considerentele instanţei de apel referitoare la lipsa identităţii juridice între Municipiul Bucureşti şi A., la eroarea în care s-a plasat apelanta în considerarea posibilităţii compensării creanţelor care nu îndeplineau condiţia reciprocităţii, cât şi motivele de recurs referitoare la relaţia juridică dintre titularul dreptului de proprietate şi cel al dreptului de administrare al unui bun aflat în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sunt situate în subsecvenţa aplicării art. 1617 alin. (1) C.civ., temei de drept care nu avea incidenţă în litigiu.
Astfel, subliniază că o soluţionare justă a apelului nu se putea raporta nici la distincția juridică relevată în apel şi nici la caracteristica relaţiei de subordonare dintre titularul dreptului de proprietate publică şi titularul dreptului de administrare ori la inopozabilitatea drepturilor constituite de administrator contra proprietarului, chestiune care se impunea evaluată prin raportare obiectivă la bunul dat în administrare şi la relaţia juridică dintre proprietar şi administrator, cum a expus pe larg recurenta, atâta vreme cât evaluarea acestei chestiuni era în legătură cu compensarea de drept a creanţelor prin mijlocirea curţii de apel, care nu era necesar a fi examinată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) C.proc.civ., casarea deciziei atacate şi, conform art. 497 C.proc.civ., trimiterea cauzei aceleiași instanţe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei, cu prilejul căreia vor fi avute în vedere chestiunile litigioase dezlegate prin această decizie şi, concordant, examinarea corespunzătoare a probelor administrate în faţa instanțelor de fond şi ordonarea din oficiu, dacă este cazul, a probelor necesare unei corecte soluţionări a acţiunii.
