Prima instanță nu a procedat la administrarea probelor privind audierea martorilor din cursul urmăririi penale, deși reprezentantul Ministerului Public, faţă de poziţia inculpatului care a invocat eroarea ca şi cauză de neimputabilitate, a solicitat acest lucru, iar instanța a apreciat că aceste probe sunt necesare, concludente şi utile, ca mai apoi să ignore administrarea acestei probațiuni.
Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale şi invocate în rechizitoriu trebuie verificate în cursul cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit, oral, contradictoriu şi în şedinţă publică. Numai după verificarea acestor probe cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii, publicităţii şi după administrarea din oficiu, sau la cererea părţilor, a oricăror altor probe necesare aflării adevărului, instanţa poate să pronunţe o hotărâre temeinică şi nesuperficială.
Prin neefectuarea cercetării judecătorești în prima instanţă au fost încălcate două dintre principiile fundamentale ale procesului penal, respectiv contradictorialitatea şi nemijlocirea administrării probelor, principii în baza cărora instanţa este obligată să readministreze toate probele administrate în cursul urmăririi penale, numai aşa putând să le perceapă prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral şi în şedinţă publică de către toate părţile.
În înţelesul unui proces echitabil intră, aşa cum reglementează art. 6 paragraf (3) lit. d) din Convenţie şi cum relevă jurisprudenţa CEDO, asigurarea dreptului inculpatului trimis în judecată şi aflat în faţa instanţei de a pretinde ascultarea martorilor în prezenţa sa, cu posibilitatea de a pune întrebări, de a i se admite probe care să se efectueze în mod nemijlocit şi contradictoriu cu celelalte părţi, în vederea stabilirii adevărului obiectiv. Potrivit jurisprudenței Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Beraru și Cutean impotriva României), „un aspect important al unui proces echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenta judecătorului, care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei”.
Principiul nemijlocirii, fiind o garanție importantă în procesul penal, „în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat”, impune audierea directă, în măsura în care acest lucru este posibil, a inculpatului, a celorlalte părți şi a martorilor de către judecătorul care se pronunță asupra cauzei. Încălcarea acestor prevederi nu atrage nulitatea absolută a sentinței, ci nulitatea relativă, întrucât conform art. 282 alin. (1) Cod procedură penală, „încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor parților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului”. În speţă, prin pronunțarea unei hotărâri în lipsa efectuării unei cercetări judecătorești complete de către instanța de fond, cu încălcarea principiului nemijlocirii, în mod evident, inculpatului i-a fost produsă o vătămare gravă care nu poate fi remediată decât prin refacerea actului de procedură al cercetării judecătorești.
Chiar dacă în dreptul procesual penal român situaţia prevăzută în art. 6 paragraf (3) lit.
d) din Convenţie nu are o consacrare expresă, cerinţa realizării condiţiei este obligatorie sub sancţiunea nulităţii şi, deci, a desfiinţării hotărârii pronunţate cu încălcarea acestei exigenţe. Dispunerea unei soluții de către prima instanță exclusiv pe baza probelor administrate în cursul unei etape procesuale esențialmente nepublică cum este urmărirea penală, fără a exista o manifestare de voință expresă din partea inculpatului în sensul art. 375 cu referire la art. 374 alin. (4) Cod procedura penală, este incompatibilă cu exigențele art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, vătămarea produsă drepturilor inculpatului fiind dovedită şi nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea hotărârii instanței de fond.
Evident că, în baza efectului devolutiv în apel, se produce o nouă judecată în fond, ca regulă, pe baza probatoriului deja administrat în cauză, dar şi a altor probe pertinente concludente şi utile administrate pentru prima dată în apel. Efectul devolutiv nu poate fi însă înţeles ca o administrare a întregului material probator şi deci, ca o efectuare a întregii cercetări judecătoreşti de către instanţa de apel, căci aceasta din urmă este una de control judiciar, neputând suplini lipsa cercetării judecătoreşti în primă instanţă. Instanța de apel poate readministra unele probe sau completa probatoriul existent prin administrarea unor probe noi, fără ca prin aceasta să se suplinească lipsa cercetării judecătorești în prima instanță prin audierea martorilor din cursul urmăririi penale. În caz contrar s-ar putea ajunge la situaţii inacceptabile, cum este de altfel şi cea din speţă, în care prima instanţă, fără să audieze martorii din rechizitoriu, se consideră dispensată de respectarea principiilor care guvernează faza de judecată întemeindu-se pe împrejurarea că, în baza efectului devolutiv, instanţa superioară va administra ea însăşi probele pe care judecătoria nu le-a administrat în mod nemijlocit. De altfel se reţine că instanța de fond după ce a încuviințat probele nu a revenit asupra acestora, ci pur si simplu nu a mai citat martorii în vederea audierii acestora.
Curtea a constatat că încălcarea principiului nemijlocirii nu poate fi remediată în calea de atac, instanța de apel neavând posibilitatea de a se substitui instanței de fond în efectuarea cercetării judecătorești, întrucât ar fi încălcat principiul dublului grad de jurisdicție care guvernează procesul penal. Curtea a reținut astfel că încălcarea dreptului la apărare, precum şi a dreptului la un proces echitabil potrivit art. 6 paragraf (3) lit. d) din Convenția europeană a drepturilor omului nu pot fi înlăturate decât prin anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Realizarea în apel a întregii cercetări judecătorești ar răpi inculpatului un grad de jurisdicţie şi i-ar afecta în mod grav dreptul la apărare.
Cu ocazia reluării judecării cauzei în fond, cercetarea judecătorească se va efectua cu celeritate, cu respectarea celor patru principii fundamentale, obligatorii în faza de judecată şi în urma exercitării rolului activ, prin administrarea oricăror altor probe care apar necesare, în urma cărora instanţa de fond trebuie să ajungă, motivat, la o soluţie temeinică şi legală, ca unic rezultat care exprimă cert adevărul impus de probele obţinute şi administrate conform legii.
Prin Sentinţa penală din 02 octombrie 2023, pronunţată de Judecătorie în temeiul art. 220 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal raportat la art. 396 alin. (2) Cod procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului (I) la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor.
În baza art. 97 alin. (1) Cod penal, s-a anulat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei rezultante de doi ani închisoare, aplicate prin Sentința din 03.02.2021 pronunțată de Judecătorie rămasă definitivă prin neapelare la data de 13.03.2021. S-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată prin Sentința penală din 03.02.2021 a Judecătoriei rămasă definitivă prin neapelare la data de 13.03.2021 și s-au repus în individualitatea lor pedepsele de 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) Cod penal şi de 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (1) Cod penal, și a fost înlăturat sporul aplicat.
În baza art. 40 alin. (1) Cod penal rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) Cod penal, s-a dispus contopirea cele 3 pedepse, aplicându-i-se inculpatului pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare la care s-a adaugat o treime din celelalte două pedepse de câte 9 luni închisoare) inculpatul urmând ca în final să execute o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare.
În baza art. 91 şi art. 97 alin. (2) Cod penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, stabilindu-se un termen de supraveghere de 3 (trei) ani, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunțat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, respectiv de la data de 13.03.2021.
În baza art. 93 alin. (1) Cod penal, a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune (…), la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței şi orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) lit. a) Cod penal, i s-a impus inculpatului să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională.
În baza art. 97 alin. (2) teza a II-a rap. la art. 93 alin. (3) Cod penal, s-a constatat că inculpatul şi-a îndeplinit obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, astfel cum a fost stabilită prin Sentința din 03.02.2021 a Judecătoriei, rămasă definitivă prin neapelare la data de 13.03.2021.
În baza art. 91 alin. (4) Cod penal, i s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 Cod penal, privind consecințele nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligațiilor impuse, precum şi cele ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.
S-a luat act că persoana vătămată minoră (Pv), asistată de reprezentanta legală (RL), nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul din 15 octombrie 2021 emis, Parchetul de pe lângă Judecătorie a dispus trimiterea în judecată a inculpatului (I), sub aspectul săvârșirii infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzută şi pedepsită de art. 220 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.
În fapt, în actul de sesizare s-a reținut în esență că, în intervalul iunie – august 2019, inculpatul (I) a întreținut raporturi sexuale cu minora (Pv), în vârstă de 14 ani și 8 luni.
Pentru dovedirea situației de fapt, au fost menționate următoarele mijloace de probă aflate la dosarul de urmărire penală: proces-verbal de consemnare a plângerii, fila nr. 5; declarația inculpatului, fila nr. 12; declarația suspectului, fila nr. 15; declarația persoanei vătămate, filele nr. 17, 18; declarația martorului (M1), filele nr. 20-22; declarațiile martorei (M2)(RL), filele nr. 24-25; declarația martorei (M3), filele nr. 27, 28; copia cazierului judiciar al inculpatului, fila nr. 29; procese-verbale, filele nr. 30-33.
Instanța de fond a respins cererea inculpatului de judecare a cauzei conform procedurii simplificate a recunoașterii, având în vedere că prin declarația dată inculpatul a invocat eroarea, cauză care înlătură caracterul penal al faptei, susținând că nu cunoștea vârsta părții civile.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
Din procesul-verbal de consemnare a plângerii (fila 5 dosar urmărire penală), rezultă că la data de 26.08.2019 organele de cercetare penală au fost sesizate prin plângere penală de către martorul (M1), tatăl minorei, cu privire la faptul că, în perioada martie-august 2019, fiica lui minoră, (Pv), în vârstă de 14 ani, a întreținut în repetate rânduri relații sexuale consimțite cu numitul (I), în vârstă de 32 de ani.
Din declarațiile coroborate ale martorilor date în cursul urmăririi penale, instanța a reținut că inculpatul (I), în vârstă de 32 de ani, a întreținut relații sexuale consimțite cu minora (Pv), în vârstă de 14 ani şi 8 luni la data faptelor, cei doi fiind vecini.
Inculpatul (I) a arătat că în intervalul iunie-iulie 2019 a avut mai multe discuții telefonice și personale cu numita (Pv), care locuiește în apropierea locuinței sale. În aceeași perioadă, a întreținut relații sexuale normale, consimțite, cu minora (Pv), la domiciliul acesteia, când părinții minorei nu erau acasă. Arată că nu a cunoscut vârsta minorei, aceasta spunându-i că are 17 ani.
Examinând apărarea astfel invocată de către inculpat, instanța de fond a apreciat că nu poate fi primită, reţinându-se că atât inculpatul, cât și martorii audiaţi în cauză au arătat că cei doi, (Pv) și (I), se cunosc de când victima era mică, inculpatul (32 de ani) fiind chiar prieten cu tatăl minorei şi de vârstă apropiată cu acesta (34 de ani) şi, mai mult, locuind pe aceeași stradă cu familia minorei. În aceste circumstanțe, s-a arătat că nu poate fi primită apărarea inculpatului că nu avea cunoștință despre vârsta minorei.
Nu s-a reţinut eroarea inculpatului cu privire la vârsta minorei de către prima instanţă, (aspect care înlătură tipicitatea subiectivă a faptei), nesinceritatea acestuia fiind relevată şi prin faptul că i-a spus martorului (M1), tatăl victimei, că intenționează să o ia de soție, aspect ce denotă conștientizarea de către inculpat a faptelor sale.
Raportat la întregul material probator s-a reținut că fapta inculpatului (I), care în intervalul iunie-august 2019, a întreținut raporturi sexuale cu minora (Pv), în vârstă de 14 ani și 8 luni, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzută și pedepsită de art. 220 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, prima instanţă a ţinut cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei, astfel cum sunt reglementate de art. 74 Cod penal.
Referitor la gradul de pericol concret al infracțiunii săvârșite de inculpat, instanța de fond a apreciat că acesta este unul relativ ridicat, având în vedere împrejurările și modul de comitere a infracțiunii (întreținerea unor raporturi sexuale cu o persoană minoră, în vârstă de 14 ani), natura şi gravitatea rezultatului produs (constând în încălcarea libertății sexuale a minorei, din care a rezultat starea de graviditate a persoanei vătămate), persoana victimei (aceasta având vârsta de 14 ani) şi persoana inculpatului, vârsta şi nivelul de educație al acestuia (în vârstă de 36 ani, fără studii), conduita acestuia anterior săvârșirii infracțiunii (figurează cu mențiuni în fișa de cazier judiciar), conduita inculpatului după săvârșirea infracțiunii (nesinceră).
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, inculpatul (I), criticândo sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
Astfel, în principal, au fost aduse critici cu privire la cercetarea judecătorească efectuată în faţa instanţei de fond, în sensul în care s-a pus în discuţie administrarea de probe, solicitânduse de către reprezentantul Ministerului Public reaudierea tuturor martorilor din faza de urmărire penală, cererea fiind încuviinţată de către instanţa de fond, însă s-a relevat că ulterior aceştia nu au mai fost audiaţi, fără a se renunţa în mod expres la audierea acestora, neexistând consemnări în încheierile de şedinţă în acest sens ori cu privire la imposibilitatea acestora de a se prezenta în faţa instanţei de fond şi de a se lua astfel în considerare declaraţiile date în faza de urmărire penală. În raport de aceasta, s-a invocat astfel nulitatea cercetării judecătoreşti efectuate în faţa instanţei de fond, cu consecinţa desfiinţării sentinţei pronunţate de către instanţa de fond şi a trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea reluării cercetării judecătoreşti.
De asemenea, s-a solicitat, în subsidiar, desfiinţarea sentinţei penale pronunţate de către instanţa de fond, iar rejudecând să se dispună achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) pct. d) Cod procedură penală coroborat cu art. 30 Cod penal, iar, în terţiar, reducerea pedepsei de 2 ani închisoare aplicate inculpatului pentru infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea sa, precizându-se că aceasta poate fi redusă până la minimul special, făcându-se referire şi la faptul că inculpatul are 4 copii, familie, precum şi un loc de muncă stabil.
Astfel, au fost aduse critici cu privire la probațiunea administrată în cauză, susţinânduse faptul că instanța de fond a reţinut vinovăția inculpatului, raportat la declarațiile sale și ale martorilor audiați în cauză din care rezultă că inculpatul (I) și persoana vătămată locuiau pe aceiași stradă cu familia minorei. S-a făcut trimitere la lipsa probelor pe baza cărora s-a pronunțat soluția, care să fi creat convingerea că dincolo de orice îndoială rezonabilă fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârşită de inculpat.
S-a făcut trimitere la declaraţia persoanei vătămate, dar şi la declaraţia inculpatului care a menţionat şi în fata instanței de judecată, cât şi în faţa organului de urmărire penală că nu a cunoscut vârsta persoanei vătămate, precum şi la declarația martorului propus de inculpat în faza de cercetare judecătorească, respectiv (M4), care a afirmat că inculpatul nu avea de unde cunoaște, direct sau indirect, vârsta persoanei vătămate, că a discutat personal şi cu persoana vătămată care i-a relatat că s-a îndrăgostit de inculpat, că acesta nu știa câţi ani are aceasta, că inculpatul de 9 ani lucrează în străinătate şi vine acasă în concediu, iar locuințele lor sunt pe aceiași stradă la 250 m, și nu sunt vecini.
Au fost invocate dispoziiţiile art. 23 Cod penal şi dispoziţiile art. 30 Cod penal. Astfel, s-a susţinut că sunt pure speculatii aspectele conform cărora inculpatul ar fi putut sa cunoască vârsta persoanei vătămate, întrucât de 9 ani acesta muncește în străinătate, venind acasă doar în concediu, iar familia (…) pe care o cunoaște avea mai mulți copii, astfel că nu putea reține vârsta fiecăruia în condițiile în care doar foarte rar în ultimii ani s-a întâlnit cu aceștia, perioada petrecută în ţară fiind scurtă.
În consecinţă, s-a arătat că probele din care ar rezulta existența unui caz de neimputabilitate sunt foarte clare, inculpatul aflându-se în eroare, dar şi în situația în care probele ar indica şi existența unei vinovății sau indicii de nevinovăție, s-a arătat că aceasta întotdeauna profită inculpatului, având în vedere principiul in dubio pro reo.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) Cod procedură penală, curtea a reţinut următoarele:
La primul termen de judecată din faţa primei instanțe, respectiv la data de 18 mai 2022 s-a încuviințat cererea formulată de apărătorul ales al inculpatului (I) şi s-a dispus amânarea cauzei pentru data de 15 iunie 2022. La acest termen de judecată, aşa cum s-a consemnat în cuprinsul încheierii de ședință, instanţa de fond a dispus citirea actului de sesizare, a adus inculpatului la cunoştinţă învinuirea, precum şi dispoziţiile art. 375 Cod procedură penală cu privire la judecata cauzei în cazul recunoaşterii vinovăţiei.
Inculpatul a solicitat ca judecata să aibă loc potrivit procedurii recunoașterii învinuirii, procedându-se la ascultarea acestuia, însă instanța a respins cererea acestuia de a fi judecat conform procedurii prevăzute de dispozițiile art. 375 Cod procedură penală. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat încuviințarea probelor administrate în cursul urmăririi penale, iar apărătorul ales al inculpatului a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri şi audierea persoanei vătămate şi a unui martor, pe care îl va indica ulterior. Instanța, apreciind necesară, concludentă şi utilă, încuviințează proba testimonială cu martorii propuşi în rechizitoriu, respectiv (M1) şi (M2)(RL), proba cu înscrisurile şi audierea persoanei vătămate şi s-a acordat termen în vederea administrării probaţiunii încuviinţate pentru data de 05 octombrie 2022.
La acest termen de judecată, pentru asigurarea continuității completului de judecată s-a amânat cauza pentru data de 16 noiembrie 2022, urmând a fi citaţi persoana vătămată şi martorii cu mandat de aducere.
La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2022, faţă de lipsa de procedură cu persoana vătămată şi apreciind că se impune asigurarea unui interpret de limba maghiară pentru martorii prezenţi, vorbitori de limba maghiară, s-a amânat cauza în vederea administrării probațiunii pentru data de 01 februarie 2023.
La data de 01 februarie 2023, a fost audiată persoana vătămată, şi în vederea emiterii unei adrese către Barou pentru desemnarea unui apărător din oficiu pentru a asigura asistența juridică a persoanei vătămate, minoră la data săvârşirii presupusei infracţiuni şi pentru prezentarea martorului încuviinţat s-a amânat cauza pentru data de 19 aprilie 2023, termen la care a fost audiat martorul propus de inculpat, respectiv (M4). Tot la acest termen de judecată, instanţa reţinând că nu mai sunt alte probe de administrat a închis cercetarea judecătorească şi a acordat cuvântul pe fond părţilor.
Se constată ca prima instanță nu a procedat la administrarea probelor privind audierea martorilor din cursul urmăririi penale, deși reprezentantul Ministerului Public faţă de poziţia inculpatului care a invocat eroarea ca şi cauză de neimputabilitate a solicitat acest lucru, iar instanța a apreciat că aceste probe sunt necesare, concludente şi utile, ca mai apoi să ignore administrarea acestei probațiuni.
Potrivit art. 351 Cod procedură penală, „judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.”
Prin urmare, pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale şi invocate în rechizitoriu trebuie verificate în cursul cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit, oral, contradictoriu şi în şedinţă publică. Numai după verificarea acestor probe cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii, publicităţii şi după administrarea din oficiu, sau la cererea părţilor, a oricăror altor probe necesare aflării adevărului, instanţa poate să pronunţe o hotărâre temeinică şi nesuperficială.
Altfel spus, pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată, de către instanţă, în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu, astfel că, numai după verificarea efectuată în aceste condiţii, instanţa poate reţine, motivat, că exprimă adevărul fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecăţii.
Instanţa nu a verificat prin efectuarea cercetării judecătorești dacă inculpatul se face sau nu vinovat de săvârşirea infracţiunii imputate, încălcând astfel reguli de bază ale procesului penal, pronunţând o soluţie de condamnare fără să verifice într-o etapă procesuală distinctă depoziţiile martorilor invocaţi în actul de trimitere în judecată, rezultate ca fiind necesare pentru aflarea adevărului, după cum ea însăși reține atunci când a procedat la încuviințarea acestora.
Astfel, se constată că prin neefectuarea cercetării judecătorești în prima instanţă au fost încălcate două dintre principiile fundamentale ale procesului penal, respectiv
contradictorialitatea şi nemijlocirea administrării probelor, principii în baza cărora instanţa este obligată să readministreze toate probele administrate în cursul urmăririi penale, numai aşa putând să le perceapă prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral şi în şedinţă publică de către toate părţile. Se impune a se observa că, în înţelesul unui proces echitabil intră, aşa cum reglementează art. 6 paragraf (3) lit. d) din Convenţie şi cum relevă jurisprudenţa CEDO, asigurarea dreptului inculpatului trimis în judecată şi aflat în faţa instanţei de a pretinde ascultarea martorilor în prezenţa sa, cu posibilitatea de a pune întrebări, de a i se admite probe care să se efectueze în mod nemijlocit şi contradictoriu cu celelalte părţi, în vederea stabilirii adevărului obiectiv.
Potrivit jurisprudenței Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Beraru și Cutean impotriva României), „un aspect important al unui proces echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenta judecătorului, care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei”.
Principiul nemijlocirii, fiind o garanție importantă în procesul penal, „în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat”, impune audierea directă, în măsura în care acest lucru este posibil, a inculpatului, a celorlalte părți şi a martorilor de către judecătorul care se pronunță asupra cauzei.
Încălcarea acestor prevederi nu atrage nulitatea absolută a sentinței, ci nulitatea relativă, întrucât conform art. 282 alin. (1) Cod procedură penală, „încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor parților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului”.
În speţă, prin pronunțarea unei hotărâri în lipsa efectuării unei cercetări judecătorești complete de către instanța de fond, cu încălcarea principiului nemijlocirii, în mod evident, inculpatului i-a fost produsă o vătămare gravă care nu poate fi remediată decât prin refacerea actului de procedură al cercetării judecătorești.
Chiar dacă în dreptul procesual penal român situaţia prevăzută în art. 6 paragraf (3) lit.
d) din Convenţie nu are o consacrare expresă, cerinţa realizării condiţiei este obligatorie sub sancţiunea nulităţii şi, deci, a desfiinţării hotărârii pronunţate cu încălcarea acestei exigenţe.
Dispunerea unei soluții de către prima instanță exclusiv pe baza probelor administrate în cursul unei etape procesuale esențialmente nepublică cum este urmărirea penală, fără a exista o manifestare de voință expresă din partea inculpatului în sensul art. 375 cu referire la art. 374 alin. (4) Cod procedura penală, este incompatibilă cu exigențele art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, vătămarea produsă drepturilor inculpatului fiind dovedită şi nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea hotărârii instanței de fond.
Este evident că, în baza efectului devolutiv în apel, se produce o nouă judecată în fond, ca regulă, pe baza probatoriului deja administrat în cauză, dar şi a altor probe pertinente concludente şi utile administrate pentru prima dată în apel.
Efectul devolutiv nu poate fi însă înţeles ca o administrare a întregului material probator şi deci, ca o efectuare a întregii cercetări judecătoreşti de către instanţa de apel, căci aceasta din urmă este una de control judiciar, neputând suplini lipsa cercetării judecătoreşti în primă instanţă. Instanța de apel poate readministra unele probe sau completa probatoriul existent prin administrarea unor probe noi, fără ca prin aceasta să se suplinească lipsa cercetării judecătorești în prima instanță prin audierea martorilor din cursul urmăririi penale.
În caz contrar s-ar putea ajunge la situaţii inacceptabile, cum este de altfel şi cea din speţă, în care prima instanţă, fără să audieze martorii din rechizitoriu, se consideră dispensată de respectarea principiilor care guvernează faza de judecată întemeindu-se pe împrejurarea că, în baza efectului devolutiv, instanţa superioară va administra ea însăşi probele pe care judecătoria nu le-a administrat în mod nemijlocit. De altfel se reţine că instanța de fond după ce a încuviințat probele nu a revenit asupra acestora, ci pur si simplu nu a mai citat martorii în vederea audierii acestora. Curtea a constatat că încălcarea principiului nemijlocirii nu poate fi remediată în calea de atac, instanța de apel neavând posibilitatea de a se substitui instanței de fond în efectuarea cercetării judecătorești, întrucât ar fi încălcat principiul dublului grad de jurisdicție care guvernează procesul penal.
Deși lipsa cercetării judecătorești în primă instanță nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 421 pct. (2) lit. b) Cod procedură penală, practica judiciară este constantă în sensul în care ca în această ipoteză instanța de apel poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în baza art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului şi art. 2 din Protocolul 7 al aceleiași convenții.
Curtea a reținut astfel că încălcarea dreptului la apărare, precum şi a dreptului la un proces echitabil potrivit art. 6 paragraf (3) lit. d) din Convenția europeană a drepturilor omului nu pot fi înlăturate decât prin anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Realizarea în apel a întregii cercetări judecătorești ar răpi inculpatului un grad de jurisdicţie şi i-ar afecta în mod grav dreptul la apărare.
Cu ocazia reluării judecării cauzei în fond, cercetarea judecătorească se va efectua cu celeritate, cu respectarea celor patru principii fundamentale, obligatorii în faza de judecată şi în urma exercitării rolului activ, prin administrarea oricăror altor probe care apar necesare, în urma cărora instanţa de fond trebuie să ajungă, motivat, la o soluţie temeinică şi legală, ca unic rezultat care exprimă cert adevărul impus de probele obţinute şi administrate conform legii.
Aşa fiind, curtea, în temeiul art. 421 pct. (2) lit. a) Cod procedură penală a admis apelul declarat de inculpatul (I) împotriva Sentinței penale nr. (…)/2023 din data de 02 octombrie 2023 pronunțată de Judecătoria (…), pe care a desființat-o în totalitate şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Potrivit art. 424 alin. (4) Cod procedură penală, judecata în primă instanță se va relua de la momentul imediat următor citirii actului de sesizare a instanței, urmând a fi parcursă procedura reglementată de art. 374 alin. (2) şi urm. Cod procedură penală.
Potrivit art. 275 alin. (3) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate pentru soluționarea apelului vor rămâne în sarcina statului.
