În condiţiile art. 1108 alin. (3) C.civ., acceptarea moştenirii este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor. Art. 1110 alin. (1) C.civ. prevede că actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte: înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii; renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi; renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi. Iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire. Or, acţiunea de partaj judiciar, chiar introdusă în termenul de acceptare a succesiunii, prin care soţia supravieţuitoare a urmărit numai transformarea proprietăţii devălmaşe asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei într-o proprietate pe cote-părţi, pentru a putea beneficia de partea sa de bunuri în calitate de proprietară, iar nu de succesoare a defunctului soţ câtă vreme nu a cerut să se facă aplicarea prevederilor art. 972 C.civ. pentru stabilirea cotei sale succesorale în vederea culegerii părţii ce i s-ar cuveni din moştenirea defunctului, nu poate avea natura unui act juridic de dispoziţie, ca unul ce are ca rezultat ieşirea dintr-un patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 13.10.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., în calitate de succesoare ale numitului D., obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 132.500 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate, decurgând din cauze penale, sumă compusă din: despăgubiri materiale în cuantum de 97.500 euro, din care 90.000 euro reprezentând preţul stabilit cu inculpatul pentru cele 15 ha de teren şi 7.500 euro reprezentând contravaloarea subvenţiei de la APIA aferentă anilor 2015 şi 2016; daune morale în cuantum de 35.000 euro; precum şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate.
Prin sentinţa nr. 130 din 22.05.2019, Tribunalul Arad – Secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi C.
Prin decizia nr. 271 din 18.12.2019 Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a respins apelul exercitat de reclamanta-apelantă A. împotriva sentinţei civile nr. 130/2019 pronunţată de Tribunalul Arad şi a obligat-o pe reclamanta-apelantă la plata sumei de 7.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. În cuprinsul cererii de recurs, s-au formulat, în esenţă, următoarele critici:
Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 247 alin. (2) C.proc.civ. în ceea ce priveşte tardivitatea invocării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive de către pârâta B., această excepţie fiind invocată prin concluziile scrise depuse la 3.04.2019. În opinia recurentei, după reluarea dezbaterilor, prima instanţă era ţinută să constate tardivitatea excepţiei invocate.
Critica adusă primei instanţe, în sensul că s-a pronunţat plus petita a fost respinsă de către instanţa de apel în mod neîntemeiat. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, fundamentată pe considerentul că nu a acceptat moştenirea, reprezintă o nouă pretenţie faţă de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, astfel că se impunea formularea unei cereri reconvenţionale şi trebuia probată lipsa identităţii dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios. Pârâta B. era obligată să solicite instanţei să constate că nu a acceptat moştenirea, chiar dacă s-a prevalat de sentinţa nr. 4232 din 8.10.2018 a Judecătoriei Arad.
Cu privire la acceptarea tacită a moştenirii, recurenta a susţinut că nu pot fi primite argumentele instanţei de apel potrivit cărora pârâta a urmărit să devină străină de moştenire, dar cu păstrarea cotei-părţi la care este îndreptăţită, întrucât partajul judiciar promovat în termen de 1 an de zile de la data decesului autorului D. reprezintă act de dispoziţie materială asupra bunurilor din masa succesorală, cu valoare de acceptare tacită a moştenirii.
În opinia sa, în sensul dispoziţiilor art. 1.108 alin. (3) C.civ., acceptarea succesiunii este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să-l facă decât în calitate de moştenitor. Acţiunea de partaj trebuie privită ca fiind făcută în calitate de moştenitoare, fiind promovată după decesul soţului, cu scopul de a se sustrage de la suportarea pasivului moştenirii. Dacă intenţia pârâtei era de a deveni străină de moştenire, aceasta putea renunţa expres la moştenire, aşa cum a procedat fiica defunctului, pârâta C.
Instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 1.120 alin. (2) C.civ., deoarece partajul efectuat reprezintă un act de dispoziţie materială cu privire la întregul bun. Totodată, poate fi calificat ca act de administrare definitivă, fără caracter urgent şi care angajează viitorul, prin urmare, trebuie socotit drept act de acceptare a moştenirii pentru că moştenitorul s-a comportat ca un proprietar.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut greşit că folosirea bunurilor moştenirii de către soţia supravieţuitoare nu a fost dovedită, deoarece dovada faptului că pârâta foloseşte unul din imobilele partajate o reprezintă adresa acesteia de domiciliu, care este stabilită la unul din aceste imobile.
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.111 C.civ., potrivit cărora succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării succesiunii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială. Recurenta a arătat că pârâta B. nu a prezentat o astfel de declaraţie.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Intimata-pârâtă B. a comunicat întâmpinare prin e-mail, prin care a solicitat respingerea recursului ca nelegal şi neîntemeiat şi menţinerea deciziei atacate.
Referitor la primul motiv de recurs ce priveşte tardivitatea invocării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, a susţinut că instanţa de apel a reţinut corect că este o excepţie de fond, dirimantă şi absolută, care poate fi invocată până la închiderea dezbaterilor. Această excepţie a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din 8.05.2019. Împrejurarea că instanţa a redeschis dezbaterile urmare a invocării excepţiei prin concluziile scrise nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale.
A arătat că lipsa calităţii sale procesuale pasive a devenit incidentă în etapa judecării prezentei cauze, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 4232/2019 de către Judecătoria Arad, prin care s-a efectuat partajul judiciar al bunurilor comune achiziţionate în timpul căsătoriei dintre pârâtă şi defunct, s-a dispus încetarea regimului devălmaş al proprietăţii şi s-a stabilit dreptul de proprietate în cote egale de ½. A mai susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 C.proc.civ., în sarcina reclamantei există obligaţia de a justifica calitatea procesuală pasivă.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, a arătat că neinvocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive prin întâmpinare nu constituie plus petita, deoarece această apărare nu reprezintă o nouă pretenţie faţă de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată. Totodată, a menţionat că invocarea acestei excepţii prin concluziile scrise nu poate fi asociată relei-credinţe.
În ceea ce priveşte criticile care vizează acceptarea tacită a moştenirii, a apreciat că instanţa de apel a constatat corect că partajul judiciar ce a format obiectul dosarului nr. x/55/2017 al Judecătoriei Arad nu reprezintă act de administrare a bunurilor moştenirii şi că nu au fost dovedite fapte de acceptare tacită.
Împrejurarea că a promovat acţiunea de partaj în termen în termen de 1 an de la decesul autorului nu reprezintă act de dispoziţie materială asupra bunurilor din masa succesorală. Dimpotrivă, intimata a susţinut că şi-a exprimat poziţia în sensul neacceptării succesiunii, care a rămas nedezbătută.
De asemenea, a menţionat că, urmare a promovării partajului judiciar al bunurilor achiziţionate în timpul căsătoriei, s-a dispus încetarea regimului devălmaş al proprietăţii, astfel că în cadrul dosarului nr. x/55/2017 al Judecătoriei Arad a avut calitatea de codevălmaşă, iar nu de moştenitoare a defunctului.
Referitor la motivul de recurs ce priveşte interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.110 alin. (2) C.civ., a arătat că partajul bunurilor comune nu reprezintă act de dispoziţie materială cu privire la întregul bun, fiind evident că intenţia sa a fost de separare judiciară de soţul decedat şi nicidecum de înstrăinare a drepturilor asupra moştenirii.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
1.Critica vizând greşita calificare a caracterului normei ce reglementează calitatea procesuală cerută pentru ca o persoană să poată fi parte în procesul civil nu poate fi primită.
Întrucât este în legătură cu o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, astfel cum sunt enumerate în art. 32 C.proc.civ., chestiunea calităţii procesuale, active sau pasive deopotrivă, nu poate fi redusă la nivelul interesului pârâtului de a accepta sau nu sesizarea instanţei de judecată cu cereri care nu întrunesc cerinţele textului sus-menţionat. În consecinţă, norma ocrotește un interes public şi deci are caracter de ordine publică.
Urmare a acestei determinări a caracterului normei care reglementează calitatea procesuală, înseamnă că excepţia prin care se invocă lipsuri privitoare la condiţia de exerciţiu analizată este una absolută, în sensul art. 246 alin. 1 C.proc.civ.
Or, art. 247 alin. 1 teza I C.proc.civ. prevede că, excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Sintagma „în orice stare a procesului” include şi etapa deliberării şi pronunţării hotărârii, limita impusă de art. 390 C.proc.civ., care arată că, înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa, din oficiu sau la solicitarea părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului, trebuind să fie înţeleasă că vizează excepţiile care fuseseră deja invocate până la momentul respectiv.
Dacă excepţia procesuală absolută este invocată după închiderea dezbaterilor în fond, singura obligaţie pe care o are instanţa, în respectarea cerinţelor art. 13 şi 14 C.proc.civ., este de a proceda în sensul art. 400 C.proc.civ. şi de a repune cauza pe rol, cu citarea părţilor.
Or, răspunzând criticii de nelegalitate a sentinţei, instanţa de apel a arătat, cu interpretarea corectă a prevederilor legale sus-menţionate, că, excepţia lipsei calităţii procesuale fiind una absolută, împrejurarea că prima instanţă a redeschis dezbaterile tocmai determinat de invocarea acestei excepții prin concluziile scrise, nu reprezintă o încălcare a legii din partea judecătorului fondului.
Având în vedere cele reţinute anterior, în lipsa unei dispoziţii legale care să prevadă o abatere de la art. 247 alin. 1 C.proc.civ., atât cât priveşte persoanele care pot invoca excepţia absolută a lipsei calităţii procesuale, cât şi momentul până la care să se poată face aceasta, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.;
2. Nu este întemeiată nici critica privitoare modul în care a fost analizat motivul de apel ce a vizat pronunţarea primei instanţe plus petita, determinat de faptul că pârâta nu a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi nici nu a formulat o cerere reconvențională prin care să solicite să se constate că nu ar fi acceptat moștenirea după soțul defunct.
Pronunţarea plus petita se produce atunci când instanţa, depăşind limitele cadrului procesual fixat de părţi în condiţiile art. 9 alin. 2 C.proc.civ. conform căruia, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, dezleagă chestiuni de fapt sau de drept ce nu au fost deduse judecăţii.
Cum excepţia procesuală constituie un mijloc de apărare, pronunţarea asupra acesteia nu poate fi circumscrisă unei depăşiri a cadrului procesual, a cărui determinare poate fi făcută nu doar la debutul procesului, în etapa scrisă, prin cererea principală, respectiv prin cereri incidentale, ci şi pe parcursul procesului în condiţiile îngăduite de legiuitor.
Or, văzând art. 247 alin. 1 C.proc.civ., înseamnă că legiuitorul a îngăduit ca limitele cadrului procesual inițial fixat să poată fi modificate prin recurgerea la excepții procesuale absolute. Aşadar, pronunţarea asupra unei excepţii procesuale nu poate fi socotită plus petita, indiferent dacă excepţia a fost sau nu invocată cu respectarea cerinţelor art. 247 C.proc.civ., în această ultimă ipoteză fiind vorba despre eventuala nesocotire a unor alte dispoziţii procedurale, iar nu a celor înscrise în art. 9 C.proc.civ.
Faţă de cele ce preced, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.;
3. Critica privind calitatea procesuală pasivă a pârâtei B., întrucât ar fi acceptat tacit moştenirea de pe urma defunctului său soţ, prin promovarea partajului de bunuri comune, care constituie un act de dispoziţie asupra întregului imobil, nu este întemeiată.
În condiţiile art. 1108 alin. 3 C.civ., acceptarea moştenirii este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor.
Art. 1110 alin. 1 C.civ. prevede că, actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:
a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii;
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi;
c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.
Iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi text, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.
Prin promovarea acţiunii de partaj de bunuri comune, soţia supravieţuitoare B. a urmărit numai transformarea proprietăţii devălmaşe asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei într-o proprietate pe cote-părţi, pentru a putea beneficia de partea sa de bunuri în calitate de proprietară, iar nu de succesoare a defunctului soţ, câtă vreme nu a cerut să se facă aplicarea prevederilor art. 972 C.civ. pentru stabilirea cotei sale succesorale în vederea culegerii părţii ce i s-ar cuveni din moştenirea defunctului.
Or, chiar introdusă în termenul de acceptare a succesiunii, acţiunea de partaj judiciar, prin care s-a urmărit numai determinarea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, nu poate avea natura unui act juridic de dispoziţie, ca unul ce are ca rezultat ieşirea dintr-un patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun.
În aceste condiţii, şi cum nu s-a probat că pârâta a săvârşit acte de administrare a unor bunuri din moştenire şi nici că a folosit astfel de bunuri, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 1110 alin. 2 C.civ. printr-o interpretare adecvată a acestora raportată la situaţia de fapt şi de drept a speţei;
4. În fine, de vreme ce acţiunea de partaj promovată de pârâtă nu are semnificaţia acceptării moştenirii de pe urma defunctului său soţ, critica privitoare la faptul că instanţa de apel „a aplicat” greşit prevederile art. 1111 C.civ., în condiţiile în care instanţa a arătat că, dimpotrivă, nu-şi însuşeşte argumentul că B. ar fi trebuit să depună o declaraţie autentică notarială în sensul că nu doreşte să fie considerată acceptantă a succesiunii nu poate fi primită;
5. Întrucât soluţia pronunţată de instanţele de fond s-a limitat la chestiunea calităţii procesuale pasive, fără să se intre în cercetarea fondului pretenţiei deduse judecăţii, criticile privitoare la fond – şi care, oricum, vizează numai aspecte ce s-ar subsuma netemeiniciei, cu nesocotirea art. 488 alin. 1 C.proc.civ. – nu au a fi analizate.
