Pentru a stabili dacă partea reclamantă justifică un interes în exercitarea acţiunii civile, este necesar a se prefigura folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.
Astfel, cum reclamanta este în posesia unui contract calificat de dispoziţiile Legii nr. 51/1995 ca fiind titlu executoriu, însă, creanţa nefiind determinată, față de prevederile art. 663 C.proc.civ., acesta nu a putut fi pus în executare, este justificat interesul legitim, născut şi actual pentru a formula o acţiune care are ca finalitate realizarea dreptului său la onorariu și la acoperirea cheltuielilor făcute în interesul clientului său.
Ca atare, în condiţiile în care reclamanta a invocat imposibilitatea realizării, în procedura executării silite, a dreptului de a obţine plata serviciilor prestate în favoarea pârâtului în temeiul contractului de asistenţă juridică, admiţând excepția lipsei de interes, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și ale art. 33 C.proc.civ.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, reclamanta A. SPARL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata către reclamantă a debitului reprezentând echivalentul sumei totale de 134.864,25 USD, în RON la data plăţii, sumă datorată de pârât conform facturii 321900563 emisă în temeiul contractului de servicii de asistenţă juridică în România nr. 1578048/23.03.2018, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adiţional nr. 1/04.10.2018, această sumă reprezentând: onorarii avocaţiale pentru serviciile juridice prestate în perioada 1 noiembrie 2018 – 12 aprilie 2019, în cuantum de 128.885,50 USD; costuri aferente activităţilor desfăşurate de reclamantă în cadrul prestării serviciilor juridice sus-menţionate, în cuantum de 5.978,75 USD; reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 763 din 12.05.2021, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei în introducerea acţiunii şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SPARL în contradictoriu cu pârâtul B. ca fiind introdusă de o persoană lipsită de interes.
Prin decizia nr. 371A din 17.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SPARL împotriva sentinţei civile nr. 763 din 12.05.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat.
Împotriva deciziei nr. 371 A/2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A. SPARL.
Recurenta reclamantă a solicitat casarea deciziei civile nr. 371 A/ 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie precum şi a sentinţei civile nr. 763/2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, trimiterea cauzei spre rejudecare către Tribunalul Bucureşti, în conformitate cu art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C.proc.civ.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi alin. (5) din Legea 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi art. 1.270 C.civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Prin decizia recurată a fost menţinută soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti care a concluzionat în mod greşit că recurenta reclamantă nu are un interes legitim, personal, născut şi actual în formularea acţiunii întrucât aceasta poate recupera onorariul datorat de intimatul pârât şi costurile aferente activităţilor desfăşurate de recurenta reclamantă prin executarea silită a contractului, dacă va depune un desfăşurător al activităţii prestate de intimată, asumat de client.
Recurenta reclamantă a considerat că dispoziţiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, aplicate de instanţa de fond pentru a-i respinge acţiunea ca lipsită de interes, nu limitează dreptul şi posibilitatea avocatului de a formula o acţiune în justiţie, de drept comun, pentru recuperarea onorariului neachitat de client, în cazul în care titlul executoriu nu poate fi pus în executare silită sau nu sunt îndeplinite alte condiţii pentru a obţine executarea silită. Art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 nu stabileşte că dreptul avocatului la onorariu pentru activitatea sa profesională şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său poate fi realizat doar prin punerea în executare silită a titlului executoriu constând în contractul de asistentă juridică. Astfel, în cazul în care contractul de asistenţă juridică, care constituie titlu executoriu, nu poate fi pus în executare silită deoarece acesta nu constată existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile conform art. 663 C.proc.civ., cum este cazul în prezenta speţă, avocatul justifică pe deplin un interes legitim, născut şi actual pentru a formularea unei acţiuni în pretenţii. Această acţiune are ca finalitate pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile în patrimoniul avocatului, care să poată fi pusă în executare silită, spre deosebire de contractul de asistenţă juridică care, deşi este titlu executoriu, nu poate fi pus în executare silită deoarece lipseşte caracterul cert al creanţei ce face obiectul acestuia deoarece desfăşurătorul activităţilor de asistenţă juridică şi reprezentare nu a mai fost acceptat de client, după ce acesta a beneficiat de toate aceste servicii.
Recurenta reclamantă a arătat că, prin sentinţa pronunţată în contestaţia la executare, i s-a refuzat dreptul de a obţine realizarea dreptului său la onorariu şi cheltuieli făcute în interesul procesual al clientului pe calea executării silite pe motiv că sumele aferente activităţii desfăşurate în interesul clientului nu erau acceptate explicit de acesta.
Recurenta reclamantă a arătat că, deşi art. 30 alin. (5) din Legea 51/1995 recunoaşte caracterul de titlu executoriu al contractului de asistenţă juridică încheiat în condiţiile acestei legi, în cazul în care nu se poate obţine executarea silită cu privire la onorariul datorat de client în temeiul contractului de asistenţă juridică pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile executării silite avocatul nu pierde însuşi dreptul de acces la justiţie și dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 C.proc.civ., pentru a obţine realizarea pretenţiilor sale pe calea unei acţiuni de drept comun în care urmează să se aplice toate regulile procedurii civile care vizează dovedirea pretenţiilor şi a temeiniciei acestora.
Recurenta reclamantă a considerat că interesul legitim, născut şi actual în prezenta cauză este dovedit prin sentinţa pronunţată în contestaţia la executare, prin care i s-a refuzat dreptul de a obţine realizarea dreptului său la onorariu şi cheltuieli făcute în interesul procesual al clientului pe calea executării silite pe motiv că sumele aferente activităţii desfăşurate în interesul clientului nu erau acceptate explicit de acesta. Astfel, în prezent, nu are un titlu executoriu care să poate fi pus în executare silită împotriva intimatului-pârât, deoarece, după ce a beneficiat de numeroase ample activităţi de asistenţă juridică şi reprezentare, acesta a refuzat în mod abuziv şi cu rea-credinţă să semneze factura care conţine desfăşurătorul activităţilor avocaţilor, privând astfel creanţa de caracterul cert, condiţie necesară pentru a obţine realizarea acesteia pe calea executării silite demarate în baza titlului executoriu constând în contractul de asistenţă juridică.
Recurenta reclamantă a arătat că art. 129 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat permite stabilirea, în contractele de asistenţă juridică, a onorariului orar, al cărui cuantum nu poate fi stabilit în contractul de asistență juridică, înscris asumat de client, la începutul relaţiei contractuale de consultanță și asistenţă juridică, decât sub forma ratei orare, care este onorariul datorat de client pentru o oră de activitate desfăşurată de avocat în vederea realizării mandatului acordat de client, cuantumul total al onorariului datorat de client avocatului pentru întreaga activitate desfăşurată de acesta în vederea realizării mandatului putând să fie stabilit abia la finalul executării acestui mandat, moment la care clientul poate refuza să mai accepte explicit, sub semnătură, desfăşurătorul activităţilor realizate de avocat, cum a fost cazul în prezenta speţă. Or, în această situaţie, conform interpretării instanţei de apel, avocatul nu ar mai avea posibilitatea niciodată să obţină realizarea creanţei sale împotriva clientului, întrucât acesta ar fi constrâns să obţină realizarea creanţei sale doar pe calea executării silite care este guvernată de o serie de reguli restrictive, care ţin de specificul acestei proceduri, şi, care, în anumite cazuri, pot să nu fie îndeplinite, fără ca această neîntrunire a condiţiilor executării silite să însemne o lipsă de temeinicie a pretenţiilor avocatului.
Recurenta reclamantă a concluzionat că justifică un interes determinat, legitim, născut şi actual în formularea şi susţinerea acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, în conformitate cu prevederile art. 33 C.proc.civ.
Recurenta reclamantă a invocat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. Recurenta reclamantă a considerat că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv dispoziţiile art. 129 C.proc.civ. privind excepţia necompetenţei, art. 131 C.proc.civ. privind verificarea competenţei, coroborate cu prevederile art. 174 şi 176 C.proc.civ. privind nulitatea necondiţionată a actelor de procedură.
Prin notele scrise depuse de intimatul pârât la dosarul cauzei înainte de termenul de judecată din data de 5 mai 2021, acesta a invocat necompetenţa generală a instanţelor din România de a soluţiona prezenta cauză, prima instanţă nesoluţionând această excepţie înainte de a pune în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes, invocată din oficiu. Tribunalul Bucureşti a omis şi etapa obligatorie stabilită de dispoziţiile art. 131 C.proc.civ.. Această nerespectare normelor de procedură menţionate, care atrage sancţiunea nulităţii, rezultă din încheierea din 5 mai 2021, în care s-a consemnat că instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes înainte de a-şi verifica competenţa, conform art. 131 C.proc.civ., şi înainte de a soluţiona excepţia de ordine publică invocată de intimatul-pârât cu privire la necompetenţa generală a instanţelor din România de a soluţiona prezenta cauză.
Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 371 A/2022 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea întâmpinării, intimatul pârât a arătat că, în speţa de faţă, instanţa, în lumina probelor de la dosar, a decis în mod temeinic şi legal în etapele de fond şi apel că nu exista un interes practic, determinat, născut şi actual, având în vedere faptul că, în urma judecăţii pe fondul cauzei, recurenta ar putea obţine doar încă un titlu executoriu, în condiţiile în care documentul pe care îşi întemeiază pretenţiile – respectiv contractul de asistenţă juridică – este deja titlu executoriu.
Intimatul pârât a considerat că în mod corect au concluzionat instanţele că anularea, prin sentinţa civilă nr. 2675 din 28.05.2020 a Judecătoriei Sectorului 1, a executării silite demarate de reclamantă nu justifica interesul acesteia în introducerea unei acţiuni în răspundere civilă contractuală pe calea dreptului comun, în condiţiile în care executarea a fost anulată nu pentru că înscrisul invocat nu ar fi fost titlu executoriu, ceea ce ar fi generat nevoia obţinerii unui astfel de titlu, ci pentru că nu s-a putut determina caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei în lipsa unui desfăşurător al activităţii prestate de reclamantă.
Intimatul pârât a considerat că recurenta reclamanta nu a stabilit din propria sa culpă onorariul în cadrul contractului de asistenţă juridică într-o modalitate în care creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă. Intimatul pârât a arătat că recurenta reclamantă nu a mai exercitat calea apelului în dosarul nr. x/299/2020, dosar în care s-a admis în etapa de fond contestaţia la executare, astfel încât, tot din culpa sa, această soluţie a devenit definitivă prin neapelare.
Intimatul pârât a arătat că recurenta are deja un titlu executoriu care este contractul de asistenţă juridică iar pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens ar dubla în mod efectiv titlul executoriu iniţial pe aceeaşi situaţie.
Intimatul pârât a arătat că, deoarece a exercitat dreptul de a-şi recupera creanţa pe calea executării silite, sens în care a deschis dosar de executare la Biroul Executorului Judecătoresc X, recurenta a ales calea executării silite, astfel încât revenirea şi exercitarea acţiunii pe drept comun nu este admisibilă deoarece se aplică principiul de drept conform căruia alegerea unei căi nu mai da posibilitatea de a alege o altă cale judiciară.
Intimatul pârât a arătat că punerea în executare a contractului de asistenţă juridică este singura cale de realizare a acestui tip de creanţă iar în cadrul contestaţiei la executare pe fondul raportului juridic se poate clarifica situaţia dacă sunt necesare clarificări. Prin această cale a executării silite a contractului de asistenţă juridică nu s-a îngrădit accesul liber la justiţie astfel cum susţine în mod nefondat recurenta, care a avut o cale de acces la justiţie, urmată de altfel, şi anume, executarea silită, care este supusă anumitor reguli. Impunerea acestor reguli nu încalcă accesul liber la justiţie conform celor stabilite în Deciziile Curţii Constituţionale a României şi ale Curţii Europene astfel cum sunt indicate în decizia recurată.
Intimatul pârât a considerat că este nefondat motivul de recurs în sensul că instanţa nu a pus în discuţie excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România invocată de intimat întrucât doar acesta este partea care poate invoca un prejudiciu prin nesoluţionarea acestei excepţii.
Recurenta-reclamantă A. SPARL a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat considerentele expuse în cererea de recurs cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta reclamantă a arătat că prevederile legale încălcate sunt de ordine publică, și, prin urmare, nu protejează interesul privat al intimatului-pârât din prezenta cauză, ci au ca obiect protejarea interesului public constând în pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti valabile, cu respectarea normelor ordine publică care reglementează competenţa instanţelor judecătoreşti din România – art. 129 alin. (2) pct. 1 C.proc.civ., precum şi ale prevederilor art. 131 C.proc.civ., care stabilesc obligaţii imperative şi de ordine publică în sarcina instanţelor judecătoreşti, menite să asigure valabilitatea hotărârilor judecătoreşti şi securitatea juridică a drepturilor constatate de acestea.
Referitor la susţinerile intimatului-pârât din notele scrise depuse în faţa Tribunalului Bucureşti la termenul din 5 mai 2021, prin care a invocat necompetenţa generală a instanţelor din România de a soluţiona prezenta cauză, recurenta reclamantă a invocat dispoziţiile art. 1.070 C.proc.civ.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu privire la cererea formulată de intimatul pârât prin care acesta a solicitat amânarea pronunţării în vederea depunerii concluziilor scrise, Înalta Curte constată că, din prevederile art. 396 alin. 1 C.proc.civ., conform cărora pronunţarea hotărârii poate fi amânată în cazuri justificate, această instituţie procesuală reglementează o situaţie de excepţie, amânarea pronunţării fiind permisă doar pentru motive temeinice. În cauză însă, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită această cerinţă, partea care a solicitat amânarea pronunţării pentru depunerea concluziilor scrise exprimându-şi poziţia procesuală prin întâmpinare, mijloc procesual pus la îndemâna sa de lege în acest scop, iar în recurs nu au fost administrate probe sau invocate excepţii care să determine necesitatea unor concluzii suplimentare, în raport de alte elemente care să fi survenit în cauză ulterior momentului formulării apărărilor în cadrul întâmpinării. În consecinţă, Înalta Curte nu va face aplicarea art. 396 alin. 1 C.proc.civ., nefiind întrunite cerinţele prevăzute de acest text legal pentru a se dispune amânarea pronunţării.
Motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., în sensul că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv dispoziţiile art. 129 C.proc.civ. privind excepţia necompetenţei și art. 131 C.proc.civ. privind verificarea competenţei, nu poate fi reținut. În acest sens, recurenta reclamantă a susținut că, prin notele scrise depuse de intimatul pârât la dosarul cauzei înainte de termenul de judecată din data de 5 mai 2021, acesta a invocat necompetenţa generală a instanţelor din România însă prima instanţă nu a soluţionat această excepţie. De asemenea, recurenta reclamantă a susținut că a fost omisă și etapa obligatorie stabilită de dispoziţiile art. 131 C.proc.civ.
Înalta Curte constată că, deși aceste critici vizează modul în care prima instanță a judecat cauza, ele nu au fost invocate în faza procesuală a apelului, situație în care invocarea lor direct în recurs nu poate fi primită. Astfel, recursul poate fi exercitat numai pentru motive care au format obiectul analizei instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.
Invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă, ele nefiind supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, iar judecarea recursului nu poate avea în vedere decât aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate. Aceasta este soluția consacrată de art. 488 alin. 2 C.proc.civ., conform căruia motivele prevăzute la alin. 1 al acestui articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
Motivul de recurs prin care recurenta reclamantă a criticat decizia instanţei de apel în sensul că în mod greşit aceasta ar fi considerat că nu este îndeplinită condiţia de exerciţiu a acţiunii privind justificarea unui interes legitim, personal, născut şi actual este întemeiat. Față de prevederile art. 32 alin. 1 lit. d) C.proc.civ., interesul este una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile și reprezintă folosul practic urmărit de o parte prin declanșarea procedurii judiciare, iar acesta trebuie să fie legitim, născut, direct şi actual, cerințe instituite de art. 33 din același cod. Astfel, pentru a stabili dacă reclamanta justifică un interes în exercitarea acţiunii civile, este necesar a se prefigura folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.
În cauză, reclamanta a utilizat mijlocul procesual reprezentat de cererea de chemare în judecată urmărind obținerea folosului material constând în plata onorariilor avocațiale și a serviciilor prestate în baza contractului de asistență juridică.
În ceea ce privește raporturile dintre părți izvorâte din contractul menționat, Înalta Curte va avea în vedere situația de fapt reținută instanța de apel din probele administrate în cauză. Astfel, în decizia recurată s-a constatat că, la data de 23.03.2018, între reclamanta A. SPARL a încheiat cu pârâtul B. contractul de servicii de asistenţă juridică nr. 1578048/2018, având ca obiect acordarea de servicii de consultanţă clientului în disputa cu partenerii şi acţionarii Y.
În contract s-a menţionat că onorariile se bazează pe tarifele orare ale fiecărui avocat şi asistent juridic care consacră timp unui anumit proiect, tarifele avocaţilor fiind între 80 – 510 euro pe oră, tarifele orare ale asistenţilor şi traducătorilor fiind între 75 – 100 euro, tarifele orare fiind anual revizuite şi supuse unor ajustări, clientului urmând a i se aplica tarifele orare aflate în vigoare la data prestării serviciilor. S-a menţionat, de asemenea, că reclamanta facturează separat cheltuielile aferente serviciilor prestate, cum ar fi convorbiri telefonice, transmiteri fax, fotocopii, printare documente, servicii de curierat, deplasări, ore suplimentare ale secretarelor şi alte cheltuieli similare, cheltuieli necesare pentru traduceri, autentificări de documente, tarife de notificare şi investigare şi alte costuri, precum şi taxa pe valoare adăugată, reclamanta urmând să emită la anumite perioade de timp, o factură pentru serviciile prestate.
Plata onorariilor şi a plăţilor prezentate în facturi urma să se realizeze prin virament bancar, în termen de 15 zile de la expedierea facturii, în contul indicat în acestea, neplata la termen atrăgând dreptul societăţii de avocatură de a aplica o penalitate de 0,1% pe zi de întârziere.
Părţile au stabilit că legea aplicabilă contractului este cea română, respectiv Codul de procedură civilă română şi Statutul profesiei de avocat.
Prin actul adiţional nr. 1/04.10.2018 la contractul de servicii de asistenţă juridică nr. 1578048/2018, părțile au modificat obiectul contractului, acesta urmând a include şi următoarele activităţi: reprezentare şi asistenţă juridică în dosarele aflate pe rolul instanţelor din România în care sunt implicate societăţile Y. SA şi Z. SA, în calitate de pârâte, reclamante, interveniente sau orice altă calitate, incluzând fără limitare la orice dosare având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă, precum şi orice activităţi în legătură cu schimbarea conducerii societăţii decisă de acţionarii Z. SA în data de 21.09.2018 şi în legătură cu adunarea generală extraordinară a acţionarilor Y. SA, care urma a avea loc în data de 5/6.11.2018, având ca obiect schimbarea conducerii acesteia din urmă, în relaţia cu orice autorităţi publice, persoane fizice sau persoane juridice şi entităţi, publice sau private, din România şi din străinătate, incluzând fără limitare la orice executori judecătoreşti, birouri de executori judecătoreşti, autorităţi cu competenţe de executare silită a creanţelor, primărie, consiliu local/judeţean, prefectură, instanţe, ministere, oficii, departamente, agenţii, autorităţi şi instituţii financiare sau fiscale, în legătură cu obţinerea oricăror informaţii şi documente referitoare la orice contracte, aranjamente contractuale încheiate de cele două societăţi, orice proceduri de realizare a creanţelor asupra patrimoniului societăţilor, orice informaţii şi activităţi de natură financiară şi contabilă, incluzând fără limitare la orice informaţii privind activele şi pasivele societăţii, situaţiile financiare şi bilanţurile contabile ale societăţii, precum şi orice documente şi informaţii în baza cărora acestea sunt întocmite.
În contextul faptic expus, lipsa interesului de a acționa a fost dedusă de instanțe din caracterul de titlu executoriu al contractului de asistență juridică, fiind invocate în acest sens dispozițiile art. 30 alin. 5 din Legea nr. 51/1995, conform cărora contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu.
Instanța de apel a constatat că, față de dispoziția legală menționată, reclamanta a formulat cerere de executare silită a contractului de servicii de asistenţă juridică nr. 1578048/23.03.2018, modificat prin actul adiţional nr. 1/04.10.2018, fiind format dosarul de executare nr. x/2019 al Biroului Executorului Judecătoresc X. Executarea silită fost însă anulată prin sentinţa civilă nr. 2675 din 28.05.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/299/2020, definitivă prin neapelare.
Împrejurările esențiale avute în vedere de instanța de apel pentru a reține lipsa interesului reclamantei în promovarea acțiunii sunt existenţa unui titlu executoriu şi faptul că executarea silită nu a fost anulată pentru că nu ar fi fost îndeplinită condiția existenței unui astfel de titlu, ci pentru că nu s-a putut determina creanţa întrucât reclamanta-creditoare nu a prezentat un desfăşurător al activităţii prestate, asumat de client.
În cazul concret, reclamanta este în posesia unui contract calificat de lege ca fiind titlu executoriu, însă acesta nu a putut fi pus în executare, întrucât, față de prevederile art. 663 C.proc.civ., numai creanţele certe pot fi realizate prin executare silită. Astfel, reclamanta, care pretinde prestarea unei activități profesionale care dădea dreptul la onorariu și acoperirea cheltuielilor în temeiul unui contract căruia legea îi atribuie valoarea de titlu executoriu, nu a obținut plata acestor servicii.
În ceea ce privește acest drept, astfel cum a subliniat Curtea Constituțională în decizia 178 din 26.05.2020, pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul, pe de o parte, la onorariu și, pe de altă parte, la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, aspect consacrat ca atare de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și reiterat și în art. 127 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Onorariul avocațial este unul dintre elementele esențiale ale contractului de asistență juridică, sens în care legiuitorul asigură o protecție specială. Astfel, printre altele, contractul de asistență juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu mențiunea referitoare la onorariu, iar lipsa acesteia atrage nevalabilitatea contractului [art. 122 alin. (1) lit. d și alin. (2) din Statutul profesiei de avocat]. Onorariul însă nu trebuie indicat doar generic, ci cuantificat, având în vedere faptul că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, „contractul de asistență juridică, legal încheiat, este titlu executoriu“. Or, pentru a putea fi pus în executare, este necesar ca din conținutul său să rezulte o creanță certă sau determinabilă, lichidă și exigibilă.
Raţiunea legii, în cazul atribuirii valorii de titlu executoriu contractelor de asistenţă juridică, a fost aceea de a oferi un instrument flexibil şi rapid care să vină în sprijinul avocaţilor în vederea recuperării costurilor activităţii pe care o desfăşoară, pentru a permite asigurarea continuităţii desfăşurării acesteia în bune condiţii şi canalizarea eforturilor profesionale, în principal, pentru asigurarea dreptului la apărare al persoanelor fizice şi juridice, iar nu predominant pentru rezolvarea cauzelor proprii strâns legate de activitatea lor profesională, astfel cum s-a arătat în decizia nr. 71 din 31.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În contextul expus, este întemeiată susținerea recurentei reclamante în sensul că justifică un interes legitim, născut şi actual pentru a formularea unei acţiuni în pretenţii, care are ca finalitate realizarea dreptului său la onorariu și la acoperirea cheltuielilor făcute în interesul clientului său, reclamanta invocând imposibilitatea realizării acestui drept în procedura executării silite.
Considerentele instanței de apel conform cărora reclamanta avea posibilitatea să facă apărări şi să administreze probatorii pentru dovedirea caracterului cert al creanţei în cadrul procesual al contestației la executare nu susțin soluția pronunțată, care se referă la lipsa de interes a părții în formularea cererii de chemare în judecată, chestiune care vizează lipsa unui folos practic, și nu calea procesuală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului său. În această situație, nu se pune problema încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, prin prisma dreptului de acces la instanță, astfel cum a invocat recurenta reclamantă, întrucât soluția pronunțată de instanță, care formează obiectul recursului, aceea de admitere a excepției lipsei de interes, nu pune în discuţie dreptul părții la calea procesuală aleasă, ci neagă existenţa unui folos practic care să fie urmărit prin utilizarea respectivei căi. Or, astfel cum s-a arătat mai sus, în contextul în care reclamanta nu şi-a realizat dreptul invocat la onorariu şi cheltuieli aferente serviciilor prestate, urmărind obţinerea respectivelor plăţi în prezenta procedură, condiţia existenţei unui interes este îndeplinită.
De asemenea, argumentele intimatului pârât referitoare la împrejurarea că reclamanta şi-ar fi exercitat dreptul de a-şi recupera creanţa pe calea executării silite, situaţie în care exercitarea acţiunii pe drept comun nu ar fi admisibilă nu pot fi analizate în contextul în care soluţia instanţei, care formează obiectul recursului, a fost aceea de admitere a excepţiei lipsei de interes, condiţie de exerciţiu a acţiunii diferită de problema admisibilităţii acesteia prin prisma căii alese de parte pentru valorificarea dreptului invocat.
În consecinţă, Înalta Curte reține că, prin admiterea excepției lipsei interesului, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 32 alin. 1 lit. d) și art. 33 C.proc.civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât se pune în discuție aplicarea normelor de procedură care reglementează o condiție de exercițiu a acțiunii, și nu de pct. 8 al acestui articol, astfel cum a indicat recurenta reclamantă.
În consecință, văzând prevederile art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 371 A din 17.03.2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o. În temeiul art. 497 C.proc.civ., reținând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C.proc.civ., respectiv prima instanţă a soluţionat în mod greșit procesul fără a intra în judecata fondului iar apelanta a solicitat în mod expres, prin cererea de apel, trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte a casat, de asemenea, hotărârea primei instanţe, trimițând acesteia cauza, spre rejudecare.
