Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 518 alin.(1) – (3) C.proc.civ. de la 1865 cu cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr.7/1996 rezultă că dreptul de proprietate dobândit în baza unui act de adjudecare este opozabil față de terți ex lege, formalitățile de înscriere în cartea funciară fiind necesare în ipoteza în care adjudecatarul dorește să dispună de bun ori pentru a opera purga sarcinilor.
Prin raportare la existența unor dispoziții cu caracter derogator privitor la opozabilitatea față de terți a dreptului de proprietate care provine din executare silită, dreptul de
proprietate al adjudecatarului, care se află în stăpânirea bunului, este opozabil, prin efectul legii, proprietarului înscris în cartea funciară a aceluiași imobil.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, la data de 9.08.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Activitatea Economică, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate existenţa dreptului său de proprietate cu privire la imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 130 mp şi construcţia edificată pe acesta, şi să se dispună rectificarea cărţii funciare nr. x545 a Sectorului 2 Bucureşti, în sensul radierii dreptului de proprietate al ANAF asupra imobilului şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantei; s-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 şi ale art. 518 şi următoarele C.proc.civ. de la 1865.
Prin sentinţa civilă din 5.03.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanta este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 130 mp (având 16 număr cadastral x45) şi construcţia edificată pe acesta (având număr cadastral x545-C1), înscris în CF nr. x545 a Municipiului Bucureşti sector 2, a dispus rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate în favoarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Activitatea Economică, de sub B5, şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, în cotă de 1/1, în baza actului de adjudecare din 29.08.2009, emis de executorul judecătoresc B., în dosarul execuţional nr. x/2009, şi i-a obligat pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 6197,66 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru.
Prin decizia civilă din 12.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Activitatea Economică, în contradictoriu cu intimata- reclamantă A.; a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 28.05.2020. Prin cererea de recurs, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.
În argumentarea incidenţei motivului de casare invocat, după expunerea istoricului cauzei, recurenta-reclamantă A. a învederat, în principal, că instanţa de apel a făcut aplicarea şi
interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 26 (1) din Legea nr. 7/1996, ale art. 56 din Legea nr.71/2011 şi ale art. 887 C.civ., considerentele reţinute de curtea de apel în susţinerea soluţiei
pronunţate fiind străine situaţiei de fapt căreia îi erau aplicabile alte norme juridice de drept material.
În continuare, a susţinut că, în acord cu prevederile art. 518 alin. (1) C.proc.civ. 1865 şi ale art. 26 din Legea nr. 7/1996, opozabilitatea faţă de terţi a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă prin actul de adjudecare rezultă ex lege şi, prin urmare, contrar reţinerilor instanţei de apel, nu era necesară înscrierea acestuia în cartea funciară.
Pe de altă parte, urmărirea silită imobiliară care a făcut obiectul somaţiei emise de BEJ nr. 202950 din 06.05.2009, a fost notată în cartea funciară a imobilului.
Ca atare, în mod nelegal, instanţa de apel s-a raportat în soluţionarea pricinii la prevederile art. 56 din Legea nr.71/2011, excluzând incidenţa prevederilor art. 26 din Legea nr.
7/1996. Prin neacordarea eficienţei normelor legale care stabilesc că, în anumite cazuri particulare, cum este cel al vânzării silite, opozabilitatea dreptului de proprietate dobândit se
naşte din lege, iar nu din înscrierea în cartea funciară, instanţa de apel a încălcat principiul de drept specialia generalibus derogant.
În subsidiar, recurenta-reclamantă a arătat că din conţinutul dispoziţiilor art. 371 C.proc.civ., ca şi din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că Ministerul Public este
unul dintre participanţii la executarea silită în cadrul căreia a fost emis actul de adjudecare în temeiul căruia reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În acest context, o parte din suma achitată de către reclamantă în temeiul actului de adjudecare, respectiv suma de 176.693,76 lei, a fost consemnată, la cererea Procurorului-şef al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nr. 2030/2009, la dispoziţia instanţei de judecată, cu titlu de sumă aparţinând debitorului C.; această sumă a fost indisponibilizată prin sechestrul asigurator dispus în dosarul nr. x/2/2009, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.
Aşadar, la momentul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a deciziei penale nr. 1523/2012, în patrimoniul condamnatului C. nu se mai găsea imobilul în litigiu, ci
suma de 176.693,76 lei, în cauză operând subrogaţia reală, respectiv înlocuirea bunului vândut în cadrul executării silite, prin licitaţie publică, cu valoarea acestuia. Prin urmare, confiscarea specială se putea dispune doar cu privire la suma de bani.
Ca efect al actului de adjudecare, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a trecut din patrimoniul fostului proprietar, C., în patrimoniul reclamantei.
Reţinerile instanţei de apel potrivit cărora reclamanta suportă consecinţele neatacării încheierii de respingere de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a cererii de notare în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin actul de adjudecare, sunt nefondate, în contextul în care intimatul Statul Român, se pretinde a fi succesorul cu titlu particular al autorului reclamantei, C., iar nu un terţ care s-ar putea, eventual, prevala de buna-credinţă la înregistrarea dreptului de proprietate în cartea funciară.
Ca atare, Statul Român a cunoscut sau putea să cunoască că imobilul a fost vândut reclamantei şi că are la dispoziţie doar suma de bani rezultată în urma vânzării silite a imobilului.
Pentru a beneficia de inopozabilitatea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară, Statul Român trebuia să nu se regăsească în ipoteza prevăzută de art. 887 alin. (2) C.civ., respectiv să nu fi fost dobânditor de rea-credinţă.
Din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 877 alin.(2) C.civ., reiese că, în măsura în care urmărirea silită a imobilului a fost în prealabil notată în cartea funciară, drepturile
reale astfel dobândite vor putea fi opuse terţilor dobânditori. Or, în mod nepermis, instanţa de apel a interpretat textul de lege având în vedere că reaua-credinţă a pârâtului putea fi dedusă din împrejurarea că în cartea funciară era notată somaţia emisa de BEJ sub nr. 202950 din 06 mai 2009.
Soluţia de respingere de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a cererii de notare în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de către reclamantă a fost motivată de lipsa corespondenţei între descrierea imobilului adjudecat din actul de adjudecare şi descrierea acestuia din cartea funciară. Ulterior, confruntată cu aceeaşi situaţie, cererea pârâtului de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate a fost admisă. Lipsa conformităţii între descrierea imobilului din cartea funciară şi cea din actul de adjudecare este un aspect obiectiv şi care nu era, contrar celor reţinute de instanţa de apel, de natură a fi modificat prin formularea plângerii împotriva încheierii de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară. Aşadar, faţă de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi de dispoziţiile art. 887 din Codul civil, în cauză nu operează principiul inopozabilităţii dreptului de proprietate dobândit de reclamantă faţă de Statul Român.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, și văzând dispozițiile art. 499 teza I C.proc.civ., care dispun în sensul că, prin derogare de la prevederile art. 425 alin.
(1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:
Prin decizia civilă nr.2008A din 12.12.2019, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Activitatea Economică împotriva sentinței civile nr. 440/2018, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, și a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie, în baza actului de adjudecare din 26.08.2009, eliberat de executorul judecătoresc potrivit art. 518 alin. (1) C.proc.civ., iar la data de 09.11.2009, solicitarea reclamantei de înscriere a imobilului în cartea funciară a fost respinsă de O.C.P.I. sector 2, prin încheierea nr. 385369 din 14.12.2009.
S-a arătat că unul dintre motivele de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară a vizat faptul că în cuprinsul actului de adjudecare nu s-a făcut vorbire despre existența sechestrelor înscrise în P III a CF 1493 cu încheierile nr. 86/2004 și nr.18455/2005; reclamanta nu a formulat plângere împotriva acestei încheieri.
În schimb, pârâta A.N.A.F. apare înscrisă în cartea funciară a aceluiași imobil, în calitate de proprietar, în baza următoarelor hotărâri judecătorești penale: nr.114/2009, pronunţată de
Tribunalul Bucureşti Secţia a II-a penală, nr.1523/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie -Secția penală și nr. 123A/2011, emisă de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală. Cu privire la efectele adjudecării și ale întabulării, curtea de apel a menționat că dispozițiile art. 518 alin. (2) și (3) C.proc.civ. 1865 prevăd că, prin întabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară, respectiv că de la data întabulării imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut.
De asemenea, a arătat că art. 2 lit. d) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, reglementează efectele înscrierii în cartea funciară și prevede că publicitatea
imobiliară asigură opozabilitatea drepturilor reale imobiliare […], text care trebuie coroborat cu dispozițiile art. 56 din Legea nr.71/2011, care prevăd că art. 885 alin. (1) şi art. 886 C.civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996; până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi.
În opinia curții de apel, pe baza acestor coordonate legislative referitoare la efectele înscrierii în cartea funciară se poate concluziona în sensul că în cauză ambele părți sunt titulare
ale dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, că A.N.A.F. și-a înscris dreptul în cartea funciară și se bucură de opozabilitate față de terți și că, deși reclamanta are poziția avantajoasă de beatus possidens, suportă consecințele neformulării plângerii împotriva încheierii nr. 385369 din 14.12.2009, prin care O.C.P.I. S2 i-a respins cererea de înscriere a imobilului în cartea funciară, respectiv inopozabilitatea față de terți a dreptului dobândit prin actul de adjudecare.
S-a arătat că din acest punct de vedere este eronată aprecierea primei instanțe în sensul că dreptul reclamantei este preferabil pentru că este dobândit licit, în condițiile în care și pârâta a dobândit dreptul de proprietate în mod licit, iar în plus, în mod diligent, și-a înscris dreptul care a devenit astfel opozabil terților; de asemenea, până la proba contrară, pârâta se bucură de prezumţia de bună-credință. Art. 518 alin. (3) reținut ca argument de prima instanță, nu este aplicabil în forma prezentată în sentință, deoarece numai prin înscrierea în cartea funciară reclamanta putea obţine purga sarcinilor asupra imobilului, or tocmai din acest punct de vedere reclamanta nu a acționat ca un om diligent.
În aceste condiții, contrar aprecierii primei instanțe, curtea de apel a reținut că, în speță, este preferabil dreptul pârâtei, împrejurare față de care nu se justifică constatarea dreptului
reclamantei, cu consecința radierii dreptului înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei. Din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, subsumate motivului de recurs
prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că sunt fondate criticile prin care recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, instanța de apel a făcut greșita aplicare a normelor de drept material.
Astfel, Înalta Curte constată că, în circumstanțele particulare ale cauzei, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 518 C.proc.civ.1865, act normativ sub imperiu căruia a fost emis actul de adjudecare de care recurenta-reclamantă se prevalează în dovedirea dreptului de proprietate.
Potrivit art. 518 alin.(1) din actul normativ sus-menționat, actul de adjudecare are ca principal efect dobândirea dreptului de proprietate de către adjudecatar.
Împrejurarea că alineatul al doilea al articolului 518 prevede că “prin intabulare, adjudecatarul dobândește dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte
funciară”, nu semnifică instituirea caracterului constitutiv de drepturi al intabulării actului de adjudecare.
În speță, această dispoziție legală trebuie coroborată cu art. 26 alin. (1) din Legea nr.7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare care la data de 26 august 2009, data eliberării
actului de adjudecare prevedea că: “Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară (s.n.), când provin din succesiune,
accesiune, vânzare silită(s.n.) și uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună de ele.” Interpretare coroborată a dispozițiilor art. 518 alin.(1) – (3) C.proc.civ.1865, cu cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr.7/1996, sus-menționate, conduce la concluzia că sunt fondate susținerile recurentei-reclamante în sensul că dreptul său de proprietate este opozabil față de terți ex lege, formalitățile de înscriere în cartea funciară fiind necesare în ipoteza în care adjudecatarul dorește să dispună de bun ori pentru a opera purga sarcinilor. În plus, așa cum rezultă din încheierea aflată la fila 36 din dosarul Tribunalului Bucureşti, urmărirea silită imobiliară care a făcut obiectul somaţiei emise de BEJ B. nr. 202950 din 06.05.2009, a fost notată în cartea funciară a imobilului.
În ceea ce privește dispozițiile art. 56 din Legea nr.71/2011, reținute de curtea de apel ca fiind relevante în soluționarea cauzei, acestea dispun în sensul că: “1) dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității
imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.”
Înalta Curte constată că aceste dispoziții nu pot fundamenta soluția pronunțată de curtea de apel întrucât enunță regula conform căreia înscrierile în cartea funciară au rolul de a asigura opozabilitatea față de terți și instituie un reper temporal cu privire la efectul constitutiv în cartea funciară, dispoziții care în speța dedusă judecății nu sunt relevante prin raportare la modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate de către recurenta-reclamantă și la existența unor dispoziții cu caracter derogator privitor la opozabilitatea față de terți a dreptului de proprietate care provine din executare silită.
De altfel, și dispozițiile art. 887 alin.(1) din noul Cod civil prevăd o situație derogatorie de la regula dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară a drepturilor reale dobândite prin vânzare silită.
Reținând că în speță dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, care se află în stăpânirea bunului, este opozabil intimatei-pârâte prin efectul legii, în mod greșit instanța de apel
a reținut că dreptul acesteia nu este preferabil dreptului pârâtei în considerarea faptului că nu a fost înscris în cartea funciară. În consecință, neformularea plângerii împotriva încheierii de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară nu poate fi opusă reclamantei în acest cadru procesual în care aceasta nu urmărește să dispună de bun, ci să-și conserve dreptul de proprietate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că sunt fondate criticile formulate de recurentă cu caracter principal, a admis recursul în temeiul dispozițiilor art. 496 și 497 C.proc.civ., cu consecința casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, nemaifiind necesar a fi examinate și criticile formulate de recurentă în subsidiar.
