Funcția extinctivă ori sancţionatorie a prescripției extinctive, constând în pierderea dreptului titularului de a obţine constrângerea debitorului în a-şi executa obligația, presupune pe de o parte, posibilitatea efectivă a acestuia de a acționa şi, pe de altă parte, nevalorificarea, din neglijență sau pasivitate a acestei posibilități.
Or, câtă vreme societatea debitoarea a fost dizolvată prin hotărâre judecătorească, în baza art. 237 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 şi, ulterior, radiată pe temeiul art. 237 alin. (8) şi (9) din acelaşi act normativ, încetând să mai aibă existență juridică şi deci, calitatea de subiect de drept căruia să i se poată pretinde executarea obligațiilor, creditorului nu i se poate imputa că, nemaiefectuând acte de executare împotriva acesteia ulterior dizolvării, a rămas în pasivitate.
Ca atare, nu se poate vorbi despre o curgere a termenului prescripției extinctive împotriva creditorului cât timp nu a avut putința de a acționa împotriva unui debitor, radiat din punct de vedere juridic, în favoarea acestuia funcționând principiul de drept – care îşi are rațiunea şi fundamentul tocmai în funcțiile prescripției extinctive – conform căruia prescripția nu curge împotriva celui care nu poate să acționeze (contra non valentem agere non currit praescriptio).
De asemenea, în analiza posibilității creditorului – şi, în mod corespunzător, a pasivității acestuia – de a-şi îndrepta executarea silită împotriva acționarilor societăţii radiate, trebuie să se ţină seama pe de o parte, de caracterul pur declarativ al hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat transmis, în temeiul art. 237 alin. (10) din Legea nr. 31/1990, dreptul de proprietate asupra imobilelor din patrimoniul societății radiate în patrimoniul foştilor acţionari şi pe de altă parte, de cadrul normativ special dat de dispozițiile art. 235 din Legea nr.31/1990, care permit transmiterea către asociați doar a acelor bunuri rămase după plata creditorilor, numai în privința acestora putându-se elibera certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite şi astfel, înscrise bunurile în cartea funciară [alin. (3) şi (4), art. 235]. Cum nu s-a demonstrat că foștii acţionari au parcurs aceste etape şi că şi-ar fi înscris activele distribuite în cartea funciară – pentru a fi astfel, susceptibili de urmărire silită, ca succesori ai fostei entităţi, căreia i-ar fi preluat activul şi pasivul –, iar evidențele de carte funciară indică în continuare ca proprietar pe fosta societate debitoare, în privința căreia, în absența calității de subiect de drept intervenită după momentul radierii, nu mai puteau fi îndeplinite acte de executare silită, nu se poate pretinde inactivitatea creditorului şi deci, intervenirea prescripției extinctive.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în data de 15.03.2019 pe rolul Judecătoriei Agnita, astfel cum a fost precizată prin nota scrisă din data de 27.03.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Fiscal Orăşenesc Agnita, să se constate stingerea obligaţiei principale înscrise în favoarea Serviciului Fiscal Orăşenesc Agnita, ca urmare a prescripţiei, potrivit titlurilor executorii şi a cărţilor funciare indicate în acţiune; radierea ipotecilor imobiliare instituite potrivit titlurilor executorii menţionate, ca urmare a stingerii obligaţiei principale şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca netemeinică şi nefondată, menţinerea titlurilor executorii contestate şi menţinerea drepturilor de ipotecă imobiliară, instituite potrivit titlurilor executorii.
În data de 03.07.2019, reclamantul a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, arătând că solicită să se constate împlinirea prescripţiei şi stingerea obligaţiei principale stabilite pentru titlurile executorii menţionate la punctul 1 al cererii; radierea ipotecilor imobiliare instituite potrivit titlurilor executorii menţionate, ca urmare a stingerii obligaţiei principale şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul a depus întâmpinare la precizarea cererii de chemare în judecată, prin care a invocat excepţia tardivităţii modificării de acţiune, excepţia inadmisibilității acţiunii în constatare, excepţia necompetentei materiale a judecătoriei, competent din punct de vedere material fiind Tribunalul Sibiu.
La termenul de judecată din data de 19.09.2019, instanţa a invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, iar prin sentinţa civilă nr. 301 din 04.10.2019 s-a admis excepţia invocată şi s-a dispus declinarea competenței de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Sibiu.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, Secţia I civilă, iar prin încheierea civilă nr. 13 din 27.02.2020s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Sibiu.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a II-a a Tribunalului Sibiu în data de 28.02.2020, prin încheierea civilă nr. 139 din 05.03.2020 fiind admisă excepţia de necompetenţă materială procesuală a completului Cx litigii cu profesioniştii, din cadrul Secţiei a II-a civilă şi de contencios administrativ a Tribunalului Sibiu, invocată din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I civile, din cadrul Tribunalului Sibiu. Totodată s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă dintre Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Secţia I civilă din cadrul Tribunalului Sibiu, s-a suspendat judecarea cauzei şi s-a înaintat dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit, pe calea regulatorului de competenţă.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 15 din 18.03.2020 fiind stabilită competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul fiscal Orăşenesc Agnita prin Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice Sibiu, în favoarea Secţiei I civile a Tribunalului Sibiu.
Prin sentinţa nr. 813 din 27.09.2021, Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi lipsei calităţii procesuale active invocate de A.J.F.P. Sibiu pentru D.G.R..F.P. Braşov, în numele Serviciului Fiscal Orăşenesc Agnita; a respins acţiunea, ca nefondată.
Prin decizia nr. 1225 din 02.06.2022, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei; a anulat în parte sentinţa; a admis în parte acţiunea; a constatat stinse prin prescripție obligațiile SC B. SA consemnate în titlurile executorii menţionate în dispozitiv; a dispus radierea ipotecilor imobiliare înscrise în temeiul titlurilor executorii menționate în cărţile funciare menţionate în dispozitiv; a respins cererea vizând radierea ipotecilor din CF nr. x29-C1-U11 Agnita și CF nr. x85 Agnita, nr. cad 314, nr. top 477/8; a menţinut soluția din sentința apelată privind respingerea excepției autorității de lucru judecat şi excepției lipsei calității procesuale active; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 36.520,28 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov, în numele şi pentru Serviciul Fiscal Orăşenesc Agnita.
În ceea ce priveşte intervenirea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a organului fiscal, recurenta arată că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale incidente în materie.
Astfel, instanţa a reţinut că ultimul act de executare a fost efectuat în anul 2013, iar, raportat la acest moment, pârâta nu a invocat şi nu a dovedit intervenţia vreunui caz de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, aspectele invocate de aceasta neputând fi încadrate în cazurile de întrerupere sau de suspendare expres şi limitativ prevăzute de lege, la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză, termenul de prescripţie fiind împlinit, motiv pentru care se impune admiterea acţiunii reclamantului.
Apreciază recurenta că dispoziţiile din Codul de procedură fiscală au fost, astfel, interpretate în mod eronat de către instanţa de apel şi precizează că instituţia prescripţiei acţionează doar în strânsă legătură cu dreptul de a cere executarea silită, ori organul fiscal nu are dreptul să execute silit o persoană juridică radiată.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită are sens până la data la care se poate aplica executarea silită, or, radierea face imposibilă continuarea executării silite pe seama persoanei radiate, tocmai prin dispariţia subiectului raportului juridic fiscal. Constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, dacă e cazul, se poate face doar pe durata de existenţă a subiectului de drept.
Or, raportat la aceste considerente, în cauză nu se poate vorbi despre curgerea unui termen de prescripţie, atât timp cât persoana debitorului nu mai exista, fiind radiată din punct de vedere juridic. Practic, pe toata aceasta perioadă, dreptul organului fiscal de a proceda la executarea silită a debitoarei SC B. SA a fost unul paralizat, neputând fi exercitat din motive legale, obiective, astfel încât nu se poate pune în discuţie corelativ problema curgerii termenului prescripţiei dreptului organului fiscal de a cere executare silită.
Raţiunea reglementarii de către legiuitor a instituţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, a fost tocmai de a sancţiona culpa creditorului neglijent, care nu îşi fructifică dreptul de a proceda la efectuarea executării silite în vederea recuperării creanţei sale.
Astfel, raportat la aceste considerente, practic nu i se poate imputa organului fiscal vreo culpă în neefectuarea procedurii de executare silită faţă de debitorul său, această pasivitate (aşa cum este calificată de către instanţa de apel) a fost cauzată de imposibilitatea legală de a mai putea continua procedura de executare silită faţă de un debitor persoană juridică, radiat din registrul în care era înregistrat acesta.
Mai arată recurenta că instanţa de apel a reţinut că, „deşi în temeiul legii bunurile rămase după radierea societăţilor pe acţiuni revin acţionarilor, pârâta a rămas în pasivitate şi prin raportare la aceştia, omiţând să efectueze vreun act de executare în contradictoriu cu ei”.
Astfel, instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor legale în materie, întrucât, în cauză, momentul în care bunurile rămase după radierea societăţii pe acţiuni revin acţionarilor, este cel consfinţit de sentinţa civilă nr. 422 din 10.10.2018, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/85/2018, prin care instanţa a admis acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Sibiu, constatând că, la data radierii SC B. SA, existau în patrimoniul societăţii o serie de bunuri imobile, iar, ca urmare a acestui fapt, a constatat transmis dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor identificate în patrimoniul societăţii radiate SC B. SA în patrimoniul foştilor acţionari (în funcţie de numărul de acţiuni deţinute, conform evidenţei existente la ORC Sibiu pe baza menţiunilor cuprinse în Registrul acţionarilor ţinut de societate).
În aceste condiţii, așa cum rezultă din motivarea soluţiei instanţei de apel, momentul la care bunurile rămase în patrimoniul debitoarei, au revenit acţionarilor este data de 10.10.2018, când a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 422 de către Tribunalul Sibiu, în dosar nr. x/85/2018.
Or, având în vedere momentul la care operează transmiterea dreptului de proprietate a bunurilor societăţii către fiecare fost acţionar al acesteia, respectiv 10.10.2018, din acest moment devine posibilă demararea procedurii de executare silită faţă de aceştia, iar un eventual termen de prescripţie al dreptului organului fiscal de a solicita executarea silită ar începe să curgă de la data de 01.01.2019, foştii acţionari ai societăţii urmând să preia patrimoniul societăţii radiate, patrimoniu ce cuprinde atât partea de activ cât şi partea de pasiv, în care este inclusă şi sfera obligaţiilor fiscale ale societăţii.
În cauză a operat întreruperea termenului de prescripţie al dreptului organului fiscal de a cere executarea silită prin faptul că, prin sentinţa penală nr. 59/2014 pronunţată de Judecătoria Avrig în dosar nr. x/306/2013, s-a dispus obligarea numitului A., în calitate de fost administrator social al SC B. SA, la plata, către partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, a sumei de 296.208 lei, reprezentând debit şi accesorii, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente până la data plăţii.
Învederează recurenta că suma de 296.208 lei, la plata căreia a fost obligat fostul administrator social al debitoarei, este parte componentă a debitului pentru care organul fiscal a demarat procedura de executare silită faţă de debitoarea SC B. SA, reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă aferente salariilor acordate angajaţilor pentru perioada august 2005 – ianuarie 2012.
În aceste condiţii, sentinţa penală nr. 59/2014 constituie titlul executoriu menit să întrerupă cursul prescripţiei dreptului organului fiscal de a cere executarea silită a acestor sume. Pe de altă parte, faţă de toate bunurile imobile pentru care instanţa de judecată a constatat, prin sentinţa civilă nr. 422 din 10.10.2018, dreptul de proprietate al foştilor acţionari, organul fiscal, în speţă Serviciul Fiscal Orăşenesc Agnita (fosta Administraţia Finanţelor Publice Agnita) deţine calitatea de creditor ipotecar.
Prin sentinţa nr. 422/2018 se reţine că „potrivit dispoziţiilor art. 235 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în cazul dizolvării voluntare a unei societăţi, neurmată de lichidare, se operează o transmitere a dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase în patrimoniul social, după plata creditorilor, începând cu data radierii societăţii din registrul comerţului către asociaţii acesteia.”
Or, din conţinutul acestei sentinţe nu rezultă că instanţa de judecată a cunoscut faptul că SC B. SA înregistrează obligaţii fiscale restante în cuantum de 4.833.326 lei faţă de bugetul general consolidat al statului, reclamantul, cu rea-credinţă, ascunzând acest fapt.
Rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera dispoziţiile art. 235 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, SC B. SA înregistrând obligaţii fiscale şi astfel, condiţia plăţii creditorilor nefiind îndeplinită.
Apreciază recurenta că, în acest context, sentinţa nr. 422/2018 nu este opozabilă, iar reclamantul nu se poate prevala de conţinutul său, întrucât instanţa de judecată a statuat fără a lua în considerare că SC B. SA înregistrează obligaţii de plată faţă de bugetul general consolidat al statului, iar Serviciul Fiscal Orăşenesc Agnita, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, nu a fost parte în cadrul dosarului nr. x/85/2018, pentru a putea formula apărări faţă de acţiunea formulată de către numitul A.
Aşa cum rezultă din petitul nr. 1 şi 2 al acţiunii reclamantului, acesta solicită instanţei să constate faptul că titlurile executorii emise anterior anului 2009 sunt prescrise şi astfel, nu mai subzistă obligaţia de plată principală.
Niciun act de executare al organului fiscal nu a fost emis în sarcina numitului A. De altfel, reprezentantul legal, A., a mai încercat, în mod fraudulos, să inducă în eroare instituţiile statului, depunând certificatul de atestare fiscală nr. 966 din 11.01.2013, din care ar fi rezultat că SC B. SA nu mai înregistrează datorii la bugetul de stat, aspecte total nereale, atât timp cât în data de 22.01.2014 s-a emis de către Serviciul Fiscal Orăşenesc Agnita certificatul de atestare fiscală nr. 1796, de unde rezultă că debitoarea datora la acea dată debite în cuantum de 5.339.931 lei faţă de bugetul general consolidat al statului. Certificatul fiscal la care se face referire a fost eliberat, de fapt, pentru SC B. SRL, o altă societate constituită de reclamant în vederea trecerii bunurilor imobile din patrimoniul debitoarei SC B. SA în celelalte societăţi, al căror reprezentant este tot numitul A.
Recurenta a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată în faţa primei instanţe, solicitând admiterea acesteia, sens în care a indicat hotărârile judecătoreşti aflate la dosar şi a arătat că debitorul obligaţiilor fiscale este SC B. SA, iar nu reclamantul.
În cauză nu este aplicabil art. 176 alin. (6) C.proc.fisc., întrucât, aşa cum s-a arătat, refuzul organului fiscal de a opera scăderea din evidenţe, în baza textului invocat, este justificat în condiţiile în care acest alineat trebuie interpretat în contextul larg al dispoziţiilor art. 176 intitulat – insolvabilitatea. Din interpretarea coroborată a alin. (1) şi (6) din art. 176 C.proc.fisc., rezultă că, pentru aplicarea alin. (6), este necesar a se constata îndeplinită şi condiţia ca debitorul persoană juridică să aibă venituri sau bunuri urmăribile, cu o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau să nu aibă venituri ori bunuri urmăribile.
Recurenta mai arată că un alt motiv pentru care se impune admiterea prezentului recurs îl constituie soluţia dată de către instanţa de apel, potrivit căreia, ca efect al constatării stingerii prin prescripţie a obligaţiilor menţionate în titlurile executorii mai sus indicate, se va dispune şi radierea ipotecilor imobiliare înscrise în temeiul acestor titluri executorii.
Or, aşa cum s-a arătat pe larg în cuprinsul motivelor de recurs legate de neintervenirea prescripţiei dreptului organului fiscal de a cere executarea silită faţă de debitoare, pe cale de consecinţă nu poate interveni nici radierea ipotecilor imobiliare înscrise în temeiul titlurilor executorii menţionate în acţiune.
În acest sens, recurenta arată că a depus la dosar acte din care rezultă că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a formulat plângeri penale împotriva persoanelor care au dispus ridicarea sechestrelor instituite în favoarea organului fiscal, sechestre ce vizau bunuri aparținând SC B. SA, soluţii prin care se confirmă faptul că organul fiscal beneficiază de dreptul de ipotecă, iar numai prin readucerea în patrimoniul SC B. SA a bunurilor înstrăinate, organul de cercetare penală a apreciat că nu s-a produs efectul prejudiciabil faţă de bugetul de stat.
Bunurile imobile ale SC B. SA sunt sechestrate de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu – Serviciul Fiscal Orăşenesc Agnita, iar potrivit art. 154 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 şi art. 1790 C.civ., procesul-verbal de sechestru constituie ipotecă legală, ceea ce conferă recurentei atât un drept de preferinţă, cât şi un drept de urmărire asupra acestor bunuri în mâna oricărei persoane s-ar afla.
Dacă s-ar accepta soluţia instanţei de fond, în ceea ce priveşte radierea ipotecilor imobiliare înscrise în temeiul titlurilor executorii menţionate, s-ar aduce atingere dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora: „Drepturile şi obligaţiile din raportul juridic fiscal trec asupra succesorilor debitorului în condiţiile dreptului comun.”, precum și celor ale art. 129 alin. (9) C.proc.fisc.: „Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv”.
Au fost indicate, de asemenea, şi dispoziţiile art. 2.345 C.civ., art. 28 alin. (6) şi 7 din Legea nr. 7/1996.
S-a susținut și greșita obligare a pârâtei la plata sumei de 36.520,28 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, prin aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., solicitându-se exonerarea de la plata acestei sume, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului acestora, prin aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., întrucât recurenta nu arată în ce constă nelegalitatea soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia şi nu combate argumentele acestei decizii.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
După ce a expus pe larg situaţia de fapt, intimatul-reclamant a arătat că, în mod corect, instanţa de apel a admis apelul formulat de acesta şi a constatat stinse prin prescripţie obligaţiile SC B. SA.
Referitor la susţinerea recurentei că ultimul act de executare silită a avut loc în februarie 2013, intimatul precizează că acesta a fost abuziv, în condiţiile în care recurenta luase act de radierea societăţii prin sentinţa nr. 853/CC/2012 a Tribunalului Sibiu, acesta fiind, în opinia intimatului, termenul de la care curge prescripţia.
A mai arătat că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate şi prin raportare la prevederile art. 235 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora bunurile societăţii radiate, rămase în patrimoniu, trec în proprietatea foştilor acţionari începând cu data radierii, fapt constatat şi prin sentinţa civilă nr. 422/C/2018 a Tribunalului Sibiu şi prin decizia civilă nr. 1225/2022 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Referitor la susţinerea recurentei conform căreia prin sentința penală nr. 59/2014 a Judecătoriei Avrig ar fi operat o întrerupere a termenului de prescripţie, intimatul a arătat că dosarul penal s-a finalizat prin achitarea sa prin sentinţa penală nr. 67/2015 a Judecătoriei Avrig, definitivă, depusă anexat de acesta, sentinţele la care a făcut referire recurenta fiind desfiinţate prin efectul acesteia şi al sentinţei civile nr. 905/2016 a Tribunalului Sibiu.
Mai arată intimatul că, în cauză, considerentele sentinţei civile nr. 422/2018 a Tribunalului Sibiu, privitoare la împroprietărirea vechilor acţionari cu bunurile societăţii de la chiar data radierii acesteia, au autoritate de lucru judecat, transferul având loc în temeiul legii, motiv pentru care criticile recurentei sunt neîntemeiate.
Cu privire la afirmaţiile recurentei privitoare la existenţa unui certificat fiscal obţinut fraudulos de intimat, arată acesta că în anul 2009 a operat o divizare a societăţii SC B. SA în SC C. SA, SC D. SA şi SC E. SA, care a continuat să funcţioneze, procedură în cadrul căreia recurenta nu a formulat opoziţie, sentinţa de divizare fiind definitivă.
Mai arată şi că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 176 C.proc.fisc., din moment ce SC B. SA a fost radiată, din oficiu, la solicitarea ONRC Sibiu.
În privinţa criticilor privitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, intimatul a precizat că are calitate procesuală activă, fapt care a rezultat atât din prevederile Legii nr. 31/1990, cât şi din considerentele sentinţei civile nr. 422/2018 a Tribunalului Sibiu.
Referitor la susţinerile recurentei privitoare la existenţa unei plângeri penale instrumentate de D.N.A., a arătat că prin ordonanţa din 6.07.2016 din dosarul penal nr. x/P/2016 a fost clasată cauza, respectiv declinată competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, care a emis ordonanţa din 25.08.2016 prin care s-a respins plângerea formulată de recurentă, imobilele nefiind afectate de sechestre asigurătorii instituite de către organele de urmărire penală.
În final, a mai arătat şi că în mod legal a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată, intimatul făcând dovada plăţii eşalonate a taxei judiciare de timbru.
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu înlăturarea apărărilor intimatului, formulate în cadrul întâmpinării.
Asupra recursului dedus judecăţii, se constată, în mod prealabil, faţă de apărările din întâmpinare ale intimatului-reclamant, în legătură cu nulitatea căii de atac, pentru imposibilitatea încadrării criticilor în motive de nelegalitate, că susţinerile nu pot fi primite, câtă vreme sunt deduse judecății aspecte referitoare la pretinse nesocotiri ale principiilor de drept ce guvernează regimul prescripției extinctive, aplicarea eronată a unor norme de drept material conținute în Legea nr. 31/1990, precum şi aplicarea greşită a efectelor opozabilității hotărârii judecătorești în raport cu terţii faţă de procedura judiciară, toate acestea fiind aspecte susceptibile de analiză pe planul legalității în condiţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., iar nu al temeiniciei soluţiei.
Cu privire la analiza, în concret, a criticilor formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al acestora, în sensul şi în limitele următoarelor considerente:
Prin soluţia de admitere a apelului şi anulare a sentinței de primă instanță (care apreciase că demersul reclamantului ar fi putut fi, eventual, valorificat pe calea unei contestații la executare, ca mijloc procesual special şi adecvat pentru invocarea prescripției dreptului de a cere executarea silită), Curtea de apel a constatat stinse, prin efectul prescripției, obligațiile SC B. SA aferente unor titluri executorii emise în perioada 2001 – 2008, de Casa judeţeană de pensii Sibiu (în cuantum de 96.216 lei) şi AFP Agnita (în cuantum de 890.266 lei; 1.527.994 lei; 168.782 lei). În mod corespunzător, s-a dispus radierea ipotecilor imobiliare înscrise în temeiul titlurilor executorii, imputându-se, în esenţă, intimatei-pârâte că aceasta, în calitate de creditoare, deşi a avut cunoștință de faptul că în patrimoniul societății B. SA existau bunuri imobile ipotecate în favoarea sa, nu a acționat pentru valorificarea creanțelor, rămânând în pasivitate – de la ultimul act de executare silit din 13.02.2013 – aceeaşi atitudine având-o şi în raport cu acționarii respectivei societății, deşi după radierea societății bunurile reveneau acestora, aşa încât trebuia să se manifeste activ şi să încerce recuperarea creanţei în contradictoriu cu foștii acționari.
Aplicând sancțiunea prescripției extinctive la elementele de fapt ale cauzei, astfel cum le-a reţinut, instanţa de apel a nesocotit însăşi rațiunea instituției prescripției extinctive, aceea de a-l sancționa pe titularul dreptului subiectiv care este neglijent şi, cu toate că are posibilitatea de a acționa pentru protecția dreptului său, nu o face, lăsând astfel să i se stingă dreptul la acţiune (adică, să rămână lipsit de protecția juridică şi de posibilitatea recurgerii la forţa coercitivă a statului pentru realizarea dreptului subiectiv).
Aşa cum corect se arată în motivele de recurs, pentru a putea acţiona împotriva societății B. SA şi după data de 13.02.2013, era necesar, în primul rând, ca aceasta să aibă existență juridică, să subziste ca subiect de drept (fiscal), căruia să i se poată solicita îndeplinirea obligațiilor fiscale şi să-i poată fi opusă executarea silită.
Or, SC B. SA a fost dizolvată potrivit sentinței comerciale nr. 35/C din 18.01.2011 a Tribunalului Sibiu – Secţia comercială şi de contencios administrativ, în baza art. 237 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990 („atunci când mandatele administratorilor ori ale membrilor consiliului de administrație sau directorului au expirat, iar adunarea asociaților nu a numit alţi înlocuitori sau când organele statuare nu se mai pot întruni din diferite motive”), reţinându-se că „mandatul administratorului social A. a expirat la 27.12.2011, dată de la care mandatul acestuia nu a fost reînnoit şi nici nu s-a făcut menţiunea alegerii unui nou administrator”.
Ulterior, conform sentinţei nr. 853/CC din 29.11.2012 a Tribunalului Sibiu – Secţia a II a- civilă, definitivă prin decizia nr. 257 din 6.03.2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a dispus radierea SC B. SA, pe temeiul art. 237 alin. 8 şi 9 din Legea nr. 31/1990, întrucât nu a fost numit lichidator în termen de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de dizolvare.
Aşadar, societatea comercială a încetat să mai aibă existență juridică şi deci, să mai constituie subiect de drept căruia să i se poată pretinde executarea obligațiilor şi, în mod corelativ, creditorului să i se poată imputa că, nemaiefectuând acte de executare împotriva acesteia ulterior datei de 13.02.2013, înseamnă că a rămas în pasivitate şi că, astfel, poate fi sancționat prin constatarea prescripției dreptului de a cere executarea.
Cum s-a arătat anterior, funcția extinctivă ori sancţionatorie a prescripției extinctive, antrenând consecințe juridice grave, constând în pierderea dreptului titularului de a obţine constrângerea debitorului în a-şi executa obligația, ea presupune pe de o parte, posibilitatea efectivă a acestuia de a acționa şi, pe de altă parte, nevalorificarea, din neglijență sau pasivitate a acestei posibilități.
Or, în speță, nu se regăsesc aceste premise în ce o privește pe recurenta-creditoare, câtă vreme debitoarea acesteia încetând să mai aibă existență juridică şi deci, calitatea de subiect de drept, înseamnă că nici acte de urmărire silită n-au mai putut fi efectuate împotriva acesteia din motive neimputabile titularului dreptului de creanță.
De aceea, a pretinde titularului dreptului să acționeze cât timp nu poate să o facă în mod efectiv ar fi total injust şi în contra rațiunii reglementării instituției prescripției extinctive, care sancționează, prin efectele ei energice, lipsa de acțiune iar nu imposibilitatea acționării pentru protecția dreptului.
Ca atare, în mod corect susține recurenta-creditoare că nu se poate vorbi despre o curgere a termenului prescripției extinctive împotriva sa cât timp nu a avut putința de a acționa împotriva unui debitor, radiat din punct de vedere juridic, în favoarea acesteia funcționând principiul de drept – care îşi are rațiunea şi fundamentul tocmai în funcțiile prescripției extinctive – conform căruia prescripția nu curge împotriva celui care nu poate să acționeze (contra non valentem agere non currit praescriptio).
Este, de asemenea, eronat considerentul instanţei de apel conform căruia pârâta-creditoare ar fi rămas în pasivitate şi în raport cu acționarii societății, omițând să facă vreun act de executare în contradictoriu cu ei „deşi în temeiul legii bunurile rămase după radierea societăților pe acțiuni le revin acestora”.
În acest sens, instanța de apel a făcut referire la sentința nr. 422/C/2018 a Tribunalului Sibiu – Secţia a II-a, conform căreia s-a constatat care sunt imobilele ce existau în patrimoniul societății B. SA la momentul radierii şi s-a constatat transmis, în temeiul art. 237 alin. 10 din Legea nr. 31/1990, dreptul de proprietate asupra acestor imobile, din patrimoniul societății radiate în patrimoniul foştilor proprietari, în funcție de numărul de acțiuni deținute.
De asemenea, hotărârea pronunțată a dispus „intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilelor, în favoarea fiecărui fost acționar, în cota de participare a acestora, în funcție de numărul de acţiuni deținute, conform evidenței existente la ORC Sibiu”, fără elemente suplimentare care să concretizeze această dispoziție a instanței.
Or, această hotărâre, având un caracter pur declarativ, bazată doar pe preluarea dispozițiilor art. 235 alin. 3 şi 4, art. 237 din Legea nr. 31/1990, nu aduce nimic nou în ordinea juridică şi respectiv, în raporturile dintre creditor-debitor, câtă vreme nu tranșează în ce modalitate se transmite dreptul de proprietate asupra acționarilor, cine preia pasivul societății sau bunuri în limita creanței şi susceptibile așadar de urmărire silită.
Răspunzând criticii din apel a pârâtei conform căreia sentința arătată îi este inopozabilă întrucât nu a fost parte în proces deşi avea o creanță garantată cu ipoteca asupra bunurilor a căror transmisiune către asociați a fost constatată, instanța de apel face trimitere la dispozițiile art. 435 alin. 2 C.proc.civ., indicând efectul opozabil faţă de terţi al hotărârii câtă vreme nu se face dovada contrară.
Deşi trimiterea la dispoziția procedurală menționată, cu referire la opozabilitatea stricto-sensu a efectelor hotărârii judecătoreşti în relaţia cu terţii este corectă, instanța de apel ignoră faptul că pârâta tindea să facă dovada contrară – permisă acesteia tocmai din poziția de terţ – a celor constatate prin sentința nr. 422/2018, referitoare la transmiterea tuturor bunurilor imobile din patrimoniul societății radiate în patrimoniul asociaților, faţă de incidența art. 235 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, text care permite ca transmiterea dreptului de proprietate să se realizeze nu asupra tuturor imobilelor, ci doar asupra celor rămase după plata creditorilor.
De asemenea, potrivit art. 235 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 „registrul va elibera fiecăruia asociat un certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite, în baza căruia asociatul poate proceda la înscrierea bunurilor imobile în cartea funciară”, fără ca în speţă să fie produse astfel de dovezi (privind înscrierea acționarilor în cartea funciară în urma partajării bunurilor ce le-ar fi revenit conform cotei de participare, ultima mențiune, potrivit extraselor de carte funciară asupra imobilelor vizând-o tot pe societatea B. SA).
De ceea, în analiza posibilității creditorului – şi, în mod corespunzător, a pasivității acestuia – de a-şi îndrepta executarea silită împotriva acționarilor societăţii radiate, instanța de apel trebuia să ţină seama pe de o parte, de caracterul pur declarativ al sentinței nr. 422/2018 a Tribunalului Sibiu şi pe de altă parte, de cadrul normativ special dat de dispozițiile art. 235 din Legea nr.31/1990, care permit transmiterea către asociați doar a acelor bunuri rămase după plata creditorilor, numai în privința acestora putându-se elibera certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite şi astfel, înscrise bunurile în cartea funciară (alin. 3 şi 4, art. 235).
Or, în speţă, nu s-a demonstrat că asociații au parcurs aceste etape şi că şi-ar fi înscris active în cartea funciară – pentru a fi astfel, susceptibili de urmărire silită, ca succesori ai fostei entităţi, căreia i-ar fi preluat activul şi pasivul – ci, dimpotrivă, în cartea funciară figurează în continuare, ca titular al dreptului asupra imobilelor ipotecate în favoarea recurentei, fosta societate B. SA.
Mai mult, justificând îndreptățirea reclamantului de a pretinde stingerea dreptului de a cere executarea silită, instanța de apel reţine că acesta ar fi preluat parte din bunurile imobile rămase după radierea societății – fără să le indice – şi, totodată, face referire la dispozițiile art. 260 alin. 12 din Legea nr. 31/1990, conform cărora „bunurile rămase din patrimoniul societății radiate din registrul comerțului revin acționarilor, care răspund în limita valorii acestora pentru acoperirea creanțelor, conform prevederilor Codului de procedură civilă”.
Aceste precizări sunt făcute de instanță fără să arate în concret, raportat la datele speţei, dacă reclamantul se află, într-adevăr, în această situație, descrisă de textul normativ, care să-l substituie situației fostului debitor (societatea radiată), poziție juridică din care să-i poată opune pârâtului inactivitatea şi pe cale de consecință, prescrierea dreptului la acțiune.
Aceasta, în condițiile în care, cum s-a arătat, evidențele de carte funciară indică în continuare ca proprietar pe fosta societate, în privința căreia s-a arătat de ce, în absența calității de subiect de drept intervenită după momentul radierii (2013), nu se mai poate susține că puteau fi îndeplinite acte de executare, în absența cărora să fi curs prescripția extinctivă.
În ce-i privește pe asociații societății dizolvate şi ulterior radiate, instanța de apel trebuia să verifice în ce măsură au fost respectate şi îndeplinite dispozițiile legale menționate anterior, referitoare la preluarea de către aceștia a patrimoniului fostei societăți (după plata creditorilor), la asigurarea publicității în legătură cu activele distribuite fiecărui fost asociat, în aşa fel încât aceștia să ia locul fostului debitor în raportul juridic obligațional pentru ca din această poziție să poată pretinde inactivitatea creditorului şi deci, intervenirea prescripției extinctive.
În absența acestor verificări, nu se poate stabili dacă într-adevăr, creditorul a fost în situația de acționa în raport cu succesori ai fostului subiect de drept şi nu a făcut-o dintr-o neglijență imputabilă sau, dimpotrivă, în lipsa respectării şi conformării cu exigențele cadrului legal, nefiind lămurită situaţia preluării, nu doar a activelor ci şi a pasivului fostei societăți debitoare, s-a aflat în imposibilitate de a acționa şi deci, nefiindu-i imputabilă inacțiunea, nu-i poate fi opusă cu titlu extinctiv, sancționator nici prescripția extinctivă.
Aceasta întrucât, la fel ca în situaţia persoanei juridice a cărei existență a încetat prin dizolvare şi radiere, prescripția nu poate curge împotriva celui care nu poate acţiona pentru că nu are lămurit, din punct de vedere juridic, partea succesoare în raportul juridic din care a luat naștere dreptul de creanță şi căreia îi poate pretinde executarea.
Faţă de toate considerentele expuse, se va reţine că soluția instanței de apel prin care s-a constatat că sunt stinse prin efectul prescripției obligațiile fiscale ale SC B. SA, rezultate din mai multe titluri executorii, emise în perioada 2001 – 2008, este nelegală, în contextul în care pe de o parte, prescripția a fost valorificată în favoarea unei societăţi care nu mai avea existență juridică şi, pe de altă parte, nu a fost lămurită, în raport cu reglementarea specifică, dată de dispozițiile Legii nr. 31/1990, situația legală a succesorilor fostului debitor, cărora li s-ar fi putut pretinde executarea obligațiilor, și în ce măsură inacțiunea creditorului a fost una datorată neglijenței acestuia, şi ca atare, imputabilă, susceptibilă de sancționare prin opunerea prescripției extinctive.
În consecință, potrivit argumentelor arătate, văzând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., art. 497 alin. 1 C.proc.civ., recursul a fost admis, casată, în parte, decizia, în limitele rezultate din prezentele considerente (cu păstrarea soluției asupra celor două excepții procesuale conținute de sentința de primă instanță, referitoare la autoritatea de lucru judecat și, respectiv, calitatea procesuală activă, față de definitivarea judecății asupra lor prin neatacare cu apel) şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
La reluarea judecății se va ţine seama, în condițiile art. 501 alin. 1 şi 3 C.proc.civ., de dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu cadrul normativ incident în funcție de care urmează să se aprecieze asupra conduitei creditorului, aptă sau nu de sancționare pe tărâmul prescripției extinctive, precum și de efectele unei hotărâri judecătorești declarative, cu modalitatea în care aceasta se repercutează asupra terților față de proces. Vor fi avute în vedere, de asemenea, celelalte motive invocate de pârâtă în faţa instanței de apel.
Notă: Dispoziţiile art. 237 din Legea nr. 31/1990 au fost modificate succesiv prin Legea nr. 152/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul înregistrării în registrul comerţului, publicată în M.Of. nr. 519 din 13.07.2015 şi Legea nr. 265/2022 privind registrul comerţului şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative cu incidenţă asupra înregistrării în registrul comerţului, publicată în M.Of. nr. 750 din 26.07.2022.
