Impreviziunea fiind un mecanism de reechilibrare a raporturilor contractuale şi, în egală măsură, o limită a întinderii obligativităţii contractului, fiind o excepţie de la principiul „pacta sunt servanda”, instanţa este chemată să valorifice principiile bunei-credinţe şi echităţii în interpretarea şi executarea contractului de către părţile în litigiu.
Din perspectiva art. 969, art. 1584 şi art. 1578 C.civ. 1864, încheierea contractului de credit în monedă străină implică un risc valutar ce are valenţe obiective în contractele încheiate pe perioade mai lungi de timp, fluctuaţia cursului valutar putându-se ivi după un anumit interval temporal, formând un risc inerent contractului. În acest context, doar riscul valutar de o anume consistenţă care nu a putut face obiectul, în concret, al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora, în registrul riscului supraadăugat, poate justifica adaptarea contractului prin intervenţia instanţei. În această privinţă, dispoziţiile legale incidente din Codul civil de la 1864 nu instituie criterii de impreviziune ori prezumţii plasate în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit.
Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat îngheţarea cursului valutar, care să producă efecte retroactiv, de la momentul încheierii contractului, iar instanţa de apel a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar de la introducerea acţiunii printr-o formulă de calcul care nu are ca punct de reper iniţial, pentru echilibrarea prestaţiilor, cursul valutar de la data intervenirii riscului supraadăugat, reprezintă o încălcare a limitelor învestirii sale, contrar normelor de procedură instituite prin art. 478 alin. (3) C.proc.civ., prin denaturarea cauzei acţiunii şi a cadrului judecăţii din perspectiva momentului de la care să opereze adaptarea contractului şi, implicit, a împrejurărilor la care se raportează aprecierea acestui moment, în cadrul controlului judiciar devolutiv.
Astfel, aspectele ce au legătură cu evenimentele aprecierii valutare survenite pe parcursul executării contractului încheiat nu pot nicidecum valoriza scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată, de îngheţare a cursului valutar de la momentul încheierii convenţiei de credit, neputând conduce subsecvent nici la recalcularea prestaţiilor, în temeiul impreviziunii.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, Secţia a II-a civilă, la 17 august 2016, sub dosarul nr. x/118/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
– constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. 14010000000031217 din 16 mai 2008, prevăzute la art. 1.2., art. 5.1., art. 5.2., art. 8.2., art. 9.7. şi art. 9.13. și, pe cale de consecință, eliminarea acestora din cuprinsul contractului;
– stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu, la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;
– stabilirea dobânzii, în funcție de indicele ROBOR la 3 luni la care se adaugă marja băncii de 4.1. puncte procentuale valabilă după primul an contractual, pentru restul perioadei contractuale;
– denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;
– anularea și eliminarea clauzelor mai sus enumerate, cu restituirea comisionului de acordare credit, precum și a sumelor actualizate plătite în plus, ca urmare a anulării clauzelor contractuale mai sus menționate;
– modificarea garanției ipotecare, cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare cu ipotecă, autentificat sub nr. 303 din 16 mai 2008, de la 80.000 Euro la 293.160 lei, conform cursului de vânzare de la data autentificării, ca urmare a denominării.
Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor avansate în vederea soluționării prezentei cauze.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 4 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000, ale art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, prevederile art. 992 şi art. 1092 C.civ. de la 1864, ale art. 36, art. 40 şi art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005, art. 969 C.civ., precum şi Norma B.N.R. nr. 17/2003.
Prin sentința civilă nr. 1623 din 30 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2016, a fost respinsă acţiunea reclamantului, ca nefondată.
Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, reclamantul a declarat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 16 ianuarie 2020.
Prin decizia civilă nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2016, a fost admis apelul reclamantului, hotărârea apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea.
În consecinţă, s-a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar nr. 1410000000031217 din 16 mai 2008, încheiat între reclamant şi B. S.A., actuală D. S.A., în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 6.3 din contract, începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 17 august 2016, în sensul că toate sumele datorate de reclamant, în temeiul contractului de credit, se vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF de la momentul contractării.
Totodată, pârâta D. S.A. a fost obligată la restituirea către reclamant a diferenței dintre sumele achitate, de la data formulării acţiunii şi până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, la un curs diferit de cel stabilit prin prezenta, şi sumele pe care ar fi trebuit să le achite, ca urmare a calculării lor la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF de la momentul contractării.
În rest, au fost menţinute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.
De asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 6.753 lei, cheltuieli de judecată, pentru fond şi apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, în cuantum de 5.753 lei, şi onorariu avocat, în sumă de 1.000 lei.
Prin încheierea din 28 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2016, s-a admis sesizarea din oficiu şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, în sensul că se va citi corect „Pronunțată azi, 22.02.2021 prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței” în loc de „Pronunțată azi, 22.02.2020 prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței”, cum din eroare s-a menționat.
Împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2016, au declarat recurs, atât reclamantul A., cât şi pârâta D. S.A.
Calea de atac a fost formulată la 29 iunie 2021, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., solicitându-se, în esenţă, admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.
În susţinerea recursului, recurentul-reclamant arată că nu a fost analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 1.2., 5.1., 5.2., şi art. 8.2., precum şi de prevederile din art. 1.3., 8.2., 9.7. şi art. 9.13. din contractul de credit, deşi banca nu și-a îndeplinit obligația de informare cu privire la caracteristicile produselor oferite, obligație prevăzută de Legea nr. 193/2000.
Clauzele inserate în convenţia de credit au caracter abuziv, nefiind negociate în prealabil, ci impuse, în mod discreţionar, de banca care a abuzat de poziția sa contractuală, ceea ce a determinat un profund dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Recurentul susține că prevederile contractuale criticate sunt clauze abuzive, în sensul art. 1 alin. (1)-(3), art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, fiind lovite de nulitate absolută, întrucât sunt norme juridice edictate în vederea ocrotirii unui interes general.
Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanţele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilităţii de respectare a obligațiilor contractuale.
În ceea ce priveşte comisioanele de acordare și de rambursare anticipată, prevăzute de art. 1.3 din contractul de credit, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la aceste motive de apel, astfel că recurentul apreciază că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 alin. (1) al art. 488 C.proc.civ.
Referitor la capătul de cerere privind stabilizarea, respectiv îngheţarea, cursului de schimb CHF – Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, se arată că, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către consumator, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF – leu, la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăţilor, se arată că, în conformitate cu art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2. Astfel, trebuie observat că achitarea ratelor lunare, în temeiul unui contract de credit, nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din contract să se facă în moneda națională.
Calea de atac a pârâtei a fost formulată la 25 iunie 2021, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitându-se, în esenţă, admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.
În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel, prin pronunţarea hotărârii a cărei casare se solicită, a încălcat dispozițiile art. 969, art. 1.584 și art. 1.578 C.civ., norme de drept material în vigoare la data încheierii contractului de credit.
Clauzele cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit, care prevăd restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat, reprezintă voința părților și nu sunt susceptibile de a li se aplica teoria impreviziunii, instanța de apel făcând o greșită aplicare a art. 969, art. 970, art. 1.578 şi art. 1.584 C.civ. de la 1864.
Instanța de apel a analizat clauza cuprinsă în art. 6.3 sub aspectul îndeplinirii condițiilor impreviziunii, însă, în mod greșit, a considerat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile acestei instituţii juridice, din probele administrate nerezultând că soluția de adaptare a contractului constituie o aplicare justă și cu respectarea principiului bunei-credințe, ce trebuie să guverneze raporturile dintre părțile contractante.
Recurenta arată că legislația internă în vigoare la data încheierii contractului de credit instituie principiul nominalismului monetar și transferă întreg riscul valutar în sarcina împrumutatului, condiții în care nu există niciun temei legal pentru admiterea cererii.
Clauzele contractuale privind rambursarea creditului reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație, înscrisă în art. 1.584 C.civ. de la 1864, conform căreia principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.
Dat fiind principiul nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1.578 C.civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia; desigur, la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului, dobândă și comisioane prevăzute în contract, același principiu aplicându-se în cazul concret al contractului de credit, atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate.
Într-o atare situație, este firesc ca împrumutatul să își asume riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie. De aceea, adaptarea contractului, în modalitatea dispusă prin hotărârea recurată, este netemeinică şi nelegală, fiind încălcate atât principiul nominalismului monetar, cât şi principiul libertăţii contractuale și autonomiei de voinţă a părţilor.
Într-un contract de credit în monedă străină ambele părți își asumă riscul ca, pe parcursul executării acestuia, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect, din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.
Această regulă este o aplicație a principiului res perit debitori în contractele netranslative de proprietate, potrivit căreia debitorul obligației imposibil de executat, aceea de a restitui împrumutul la scadență, potrivit graficului de rambursare, este cel care trebuie să suporte riscul contractului și consecințele agreate de părți, în contract, în cazul neîndeplinirii obligațiilor esențiale.
Banca nu putea cunoaște evoluția ulterioară a situației economice și politice a României și a Europei și impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existența unor fluctuații ale cursului de schimb valutar, care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaților săi, astfel că nu avea cum și nici de ce să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar pentru fiecare împrumut acordat.
Alegerea de către clienți a posibilității de a se împrumuta în CHF s-a făcut în deplină cunoștință de cauză, cu privire la asumarea unei obligații de plată în monedă străină. Intimații au ales această variantă de creditare, fiind cea mai convenabilă pentru ei la acel moment, în condițiile în care creditele în lei sau în alte valute ar fi avut condiții de creditare diferite sau valori diferite ale dobânzii. Variația ulterioară a cursului de schimb nu reprezintă un element care să justifice ingerința instanței în convenția părților, nefiind aplicabilă teoria impreviziunii.
Astfel, forța obligatorie a contractului trebuie apreciată mai ales în contextul incidenței principiului nominalismului monetar. Ca atare, nu pot fi nesocotite prevederile art. 1.578 și art. 1.584 C.civ. de la 1864 cu privire la nominalismul monetar, precum și cele ale art. 969 C.civ., instanţa neputând interveni în contract, modificând obligațiile esențiale ale părților, fără a avea un temei juridic și fără a justifica înlăturarea aplicabilității textelor de lege. Or, instanţa de apel a analizat la nivel extracontractual îndeplinirea celor două condiţii ale impreviziunii la care face trimitere decizia civilă nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, fără să aibă în vedere convenţia părţilor şi faptul că riscul valutar este suportat de ambele părţi.
Însă prin soluţia dispusă de instanţa de apel, de adaptare a contractului pentru viitor, se transferă practic riscul valutar de la împrumutat la bancă, nefiind vorba despre o echilibrare a contractului. Modificarea contractului nu este posibilă în temeiul legislației naționale în astfel de cazuri, odată ce, atât forța obligatorie a contractului, cât și principiul nominalismului monetar impun ca împrumutatul să își execute obligația integral.
Recurenta afirmă faptul că prevederile contractuale care stabilesc obligația intimatului de a restitui creditul în aceeași monedă în care a fost acordat reprezintă transpunerea dispozițiilor legale privind principiul nominalismului monetar. În lipsa unei reglementari legale, anterior adoptării Codul civil, impreviziunea a fost definită de doctrină, iar practica judiciară a admis adaptarea sau încetarea unui contract, ca urmare a impreviziunii, doar în cazuri excepţionale, în care raportul de valoare dintre prestaţiile părţilor a suferit modificări cu totul excepţionale, prestaţiile uneia dintre părţi devenind derizorii, în raport cu beneficiile obţinute.
Analiza acestor criterii, în cazul unui credit în moneda străină încheiat pe o perioadă de 30 de ani, demonstrează că reclamantul şi-a asumat riscul variaţiilor acestei monede, că variaţia CHF nu a condus la un câştig al Băncii corelativ cu pierderea reclamantului, dar şi că ar fi nerezonabilă şi excesivă modalitatea de adaptare a contractului dispusă de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte suportarea riscului, acesta este suportat de ambele părţi; aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, nici chiar banca nu putea previziona evoluţia cursului valutar CHF-Ron, pentru o perioadă aşa lungă de timp. Variaţia cursului de schimb al CHF nu poate fundamenta existența unui risc supraadăugat.
În cauză, pe de o parte, deşi creşterea CHF a fost însemnată, aceasta nu a denaturat fundamentele contractului, reprezentând doar o creştere însemnată a valorii reale a obligaţiilor uneia dintre părţi dar, în contextul unui contract de credit încheiat pe o durată îndelungată, astfel de variaţii intră în sfera riscurilor inerente, asumate încă de la data încheierii contractului de credit. Pe de altă parte, soluţia dispusă de instanţa de apel cu privire la adaptarea contractului de credit, începând cu data introducerii acţiunii, în sensul că toate sumele datorate de reclamant în temeiul contractului se vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF de la momentul contractării, nu este legală, afectând, în mod evident, echilibrul contractual.
Considerentele instanţei de apel, potrivit cărora creşterea cursului valutar al CHF în raport cu moneda naţională generează un câştig suplimentar băncii, sunt netemeinice şi nedovedite probator. Singurul câștig constă în majorarea valorii reale a marjei de profit, în sensul diferenței dintre dobânda achitată de reclamant și dobânda achitată de bancă pentru creditele contractate de bancă de pe piața inter-bancară. Or, este evident că această creștere a marjei este mult inferioară pierderilor pe care banca le-ar suferi dacă ar fi nevoită să suporte practic jumătate din diferența de curs valutar față de momentul încheierii contractului.
Rezultă din aceasta că adaptarea contractului de credit, în temeiul teoriei impreviziunii, în sensul dispus de instanța de apel, nu este temeinică şi legală, deoarece aceasta ar contraveni chiar scopului impreviziunii de reechilibrare a contractului, prin dezechilibrarea acestuia în mod semnificativ în raport cu pierderile pe care le-ar suferi împrumutătorul. În aceste condiții, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, contractul de credit nu poate fi adaptat pentru acest temei juridic.
Prin întâmpinarea depusă la 9 august 2021, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtei.
La 20 august 2021, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin poştă electronică, solicitând, în esenţă, respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C.proc.civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C.proc.civ.
Prin încheierea din 1 februarie 2022 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului formulat de reclamant.
I. Înalta Curte, analizând recursul reclamantului în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C.proc.civ., a reținut următoarele:
Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C.proc.civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită operează sancţiunea nulităţii, sancţiune care intervine nu doar atunci când motivele lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sensul procedural, a recursului, ca în speţă.
Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege pentru motivele expres şi limitativ reglementate de art. 488 C.proc.civ.
Recurentul-reclamant invocă formal dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., dar nu îşi grupează criticile aşa încât să dezvolte argumente circumscrise acestor dispoziţii de strictă interpretare.
Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reţinute de instanţă în justificarea soluţiei pronunţate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor pe motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
În motivarea căii extraordinare de atac examinate, reclamantul nu face decât să îşi prezinte nemulţumirea faţă de soluţia şi considerentele instanţei, fiind prezentate încă o dată argumentele expuse în apel, fără a se preciza în ce ar consta regula de drept încălcată.
Simpla reluare a situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel în legătură cu capetele de cerere respinse ori admise parţial nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de fond, şi nu a hotărârii pronunţate în apel.
Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanţa de apel recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al reclamantului.
Tocmai de aceea motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar, şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata din instanţa de prim control judiciar devolutiv.
Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ. şi cum în cauză nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică, Înalta Curte a constatat nulitatea căii extraordinare de atac, în temeiul art. 248 şi art. 489 alin. (2) C.proc.civ.
II. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de pârâtă şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte a reţinut că recursul este fondat, fiind admis pentru următoarele considerente:
Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., privind aplicarea greşită şi încălcarea de către instanţa de apel, în soluţionarea apelului reclamantului, a art. 969, art. 1584 şi a art. 1578 C.civ., privind forţa obligatorie a contractului, obligaţiile împrumutatului, precum şi principiul nominalismului, întrucât soluţia de adaptare a contractului de credit încheiat de părţile în litigiu nu constituie o justă aplicare a principiului bunei-credinţe în raporturile contractuale, fiind de natură să afecteze echilibrul contractual, critici care sunt întemeiate.
Cu privire la cadrul judecăţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, prin decizia criticată, a admis în parte acţiunea şi a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar încheiat între reclamant şi pârâtă, în sensul că toate sumele datorate de reclamant în temeiul acestuia, începând cu data introducerii acţiunii se vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF de la momentul contractării, fiind obligată pârâta şi la restituirea către reclamant a diferenţei dintre sumele achitate de la introducerea acţiunii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, la un curs diferit de cel stabilit de instanţa de apel.
Instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia prin invocarea dispoziţiilor art. 969 – 970 C.civ. de la 1864, integrate în considerentele Deciziei CCR nr. 623/2016 referitoare la principiul nominalismului monetar şi teoria impreviziunii, reluate şi dezvoltate în decizia CCR nr. 62/2017 în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Înalta Curte reţine că înlocuirea echilibrului formal cu unul real, de natură să restabilească egalitatea dintre drepturile şi obligaţiile părţilor reprezintă obiectul şi finalitatea art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, instanţa naţională fiind îndreptăţită să aplice dispoziţiile complementare, situate în afara dreptului consumatorului, în vederea ajungerii la un echilibru al intereselor părţilor prin ajustarea contractului în interesul consumatorului, în temeiul dispoziţiilor de drept comun.
De asemenea, o situaţie de impreviziune care să fundamenteze adaptarea contractului, în ce priveşte clauza referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost contractat creditul, este necesar să constituie un element exterior contractului de credit, care să dezechilibreze prestaţiile părţilor, a cărui amploare să nu fi fost prevăzută, fiind urmarea unor evenimente exterioare, necontrolabile şi neacceptate de părţile contractului la momentul încheierii acestuia.
Totodată, o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, dacă prezintă o situaţie continuă şi are o anumită constanţă în timp, care să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante.
Impreviziunea fiind un mecanism de reechilibrare a raporturilor contractuale şi, în egală măsură, o limită a întinderii obligativităţii contractului, fiind o excepţie de la principiul „pacta sunt servanda”, instanţa de apel era chemată să valorifice principiile bunei-credinţe şi echităţii în interpretarea şi executarea contractului de către părţile în litigiu, coordonate care nu se regăsesc decât formal în analiza instanţei, prin decizia criticată.
Instanţa de apel a motivat că faţă de data încheierii contractului (16 mai 2008), hipervalorizarea valutei creditului (CHF) persistă din anul 2012 şi constituie un caz de impreviziune, constatare care nu este însoţită de o argumentare corespunzătoare privind abaterea de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare, necesară pentru evitarea arbitrariului, referirile concrete din considerentele deciziei recurate având în vedere repere temporale diferite, respectiv 17 august 2016 (data introducerii acţiunii), 30 octombrie 2019 (data pronunţării sentinţei) şi 10 ianuarie 2020 (data cererii de apel).
Pe de altă parte, din perspectiva art. 969, art. 1584 şi art. 1578 C.civ. de la 1864 la care se raportează recurenta, încheierea contractului de credit în monedă străină implică un risc valutar ce are valenţe obiective în contractele încheiate pe perioade mai lungi de timp, cum este şi cazul contractului de credit în speţă, fluctuaţia cursului valutar putându-se ivi după un anumit interval temporal, formând un risc inerent contractului.
În acest context, doar riscul valutar de o anume consistenţă care nu a putut face obiectul, în concret, al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora, în registrul riscului supraadăugat, poate justifica adaptarea contractului prin intervenţia instanţei.
În această privinţă, dispoziţiile legale incidente din Codul civil de la 1864 nu instituie criterii de impreviziune ori prezumţii plasate în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit.
Instanţa de apel nu operează, însă, această distincţie decât la nivel teoretic, în schimb, fără a-şi respecta propriile raţionamente, adaptarea contractului de credit ipotecar este dispusă printr-o formulă de calcul care nu are ca punct de reper iniţial, pentru echilibrarea prestaţiilor, cursul valutar de la data intervenirii riscului supraadăugat evaluat de instanţă la nivelul anului 2012, ci chiar de la momentul încheierii contractului (16 mai 2008).
Este de subliniat că, fixându-se cadrul procesual al judecăţii în calea devolutivă de atac, se reţine că acţiunea reclamantului privea stabilizarea cursului CHF de la momentul încheierii contractului, ceea ce – motivează instanţa de apel – ar determina, de altfel, un nou dezechilibru contractual, de această dată în defavoarea băncii, motive care intră în contradicţie logică cu soluţia adoptată.
Înalta Curte recunoaşte principial posibilitatea instanţei de a da o calificare juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, atunci când părţile le oferă încadrări eronate în drept, operaţiune care trebuie să rămână, întotdeauna, subsumată voinţei declarate a reclamantului şi de care instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, s-a îndepărtat în mod nepermis, constatând că ar fi fost învestită cu două acţiuni diferite, una în nulitate şi cealaltă în impreviziune.
Solicitările reclamantului din cererea de chemare în judecată şi cererea de apel reluate, de altfel, şi prin cererea de recurs sunt lipsite de echivoc în privinţa finalităţii urmărite, respectiv a îngheţării cursului valutar, care să producă efecte retroactiv, de la momentul încheierii contractului, şi nu de la introducerea acţiunii, cum a dispus instanţa de apel.
Or, prima instanţă de control judiciar nu a respectat limitele învestirii sale, contrar normelor de procedură instituite prin art. 478 alin. (3) C.proc.civ., denaturând cauza acţiunii, astfel cum a fost concepută de reclamant şi cadrul judecăţii din perspectiva momentului de la care să opereze adaptarea contractului şi, implicit, a împrejurărilor la care se raportează aprecierea acestui moment, în cadrul controlului judiciar devolutiv.
Din perspectiva raţionamentelor dezvoltate în calea de atac devolutivă a reclamantului, rezultă că aspectele invocate, având legătură cu evenimentele aprecierii valutare survenite pe parcursul executării contractului încheiat cu pârâta nu puteau nicidecum valoriza scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată, de stabilizare a cursului valutar de la momentul încheierii convenţiei de credit, neputând conduce subsecvent nici la recalcularea prestaţiilor, în temeiul impreviziunii, de la data introducerii acţiunii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 497 C.proc.civ., a anulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a admis recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, a apelului reclamantului, urmând a se da o calificare juridică exactă actelor şi faptelor deduse judecăţii de către reclamant şi a se statua în raport de limitele învestirii, cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, cu luarea în considerare şi a dezlegărilor din prezenta hotărâre, potrivit art. 501 alin. (1) C.proc.civ., stabilindu-se şi cheltuielile de judecată.
