Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii concursuale.
Pentru a determina competența judecătorului-sindic ori a altei instanțe (de drept comun) trebuie stabilit dacă o acțiune care implică debitorul aflat în procedura de insolvență, prin obiectul și temeiul ei juridic, poate fi calificată ca fiind un proces sau o cerere de natură judiciară aferentă procedurii insolvenței.
Astfel, în cazul în care prin cererea de chemare în judecată se invocă nulitatea contractului de credit, respectiv a celui de ipotecă, fiind prezentate doar argumente care pun în discuție respectarea principiului specialității capacităţii de folosinţă, instituit de art. 34 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, a cărui nesocotire este nulitatea absolută expresă, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, fără a fi invocat vreun motiv de nulitate fundamentat pe încălcarea prevederilor Legii insolvenţei, este fără îndoială că cererea are natura unui litigiu în materia nulităţii actelor juridice civile, iar nu a unei acţiuni date de lege în competenţa judecătorului-sindic.
În concluzie, de vreme ce acțiunea în constatarea nulității unor acte juridice civile încheiate de debitorul insolvent anterior deschiderii procedurii insolvenţei, pentru pretinsa încălcare a principiului specialității capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, instituit de art. 34 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, cerere promovată de un terț care deţine şi calitatea de creditor în procedură, nu decurge în mod direct din administrarea procedurii insolvenţei și nu se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri, neidentificându-se nicio strânsă legătură între acțiunea în justiție și procedura de executare colectivă, este lipsit de relevanţă juridică, sub aspectul instanţei competente, că o eventuală soluţie de admitere a cererii de chemare în judecată ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferinţă a creanţelor înscrise în tabelul definitiv consolidat.
Prin decizia civilă nr. 3 din 2 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/118/2020*, Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a admis apelul declarat de reclamanta S.C.A. A. împotriva sentinţei civile nr. 254/24.02.2021 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/118/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Societatea B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., Banca D. S.A., prin Sucursala Constanţa, E. şi intimata-intervenientă F. S.R.L., în calitate de cesionar în drepturi al Băncii D. S.A., şi a dispus anularea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că actele a căror nulitate se solicită a fi constatată au fost încheiate de administratorul Societăţii B. S.R.L. fără a avea un mandat dat de adunarea generală a asociaţilor, fiind încălcat principiul specializării capacităţii de folosinţă, instituit de art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, sancţiunea, conform alin. 2 al aceluiaşi articol, fiind nulitatea absolută expresă.
Prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă considerând că cererea se circumscrie dispoziţiilor art. 73 şi 75 din Legea nr. 85/2006, adică contestaţie la tabel, pe care orice creditor o poate formula cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul/lichidatorul judiciar în tabelul de creanţe, competenţa de soluţionare aparţinând exclusiv judecătorului-sindic.
Sub acest aspect sentinţa tribunalului nu are caracter legal.
Formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic poate fi făcută pe calea dreptului comun chiar dacă o eventuală admitere a cererii de chemare în judecată ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferinţă a creanţelor înscrise în tabelul obligaţiilor debitoarei. Decizia HP nr. 42/2021 a I.C.C.J., la care a făcut referire banca pârâtă şi prin care s-a reţinut că, „În interpretarea art. 123 din Legea nr. 85/2014 nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri”, nu se aplică în cazul de faţă.
Această decizie priveşte dispoziţii ale Legii nr. 85/2014 şi situaţia rezilierii unor contracte menţinute de administratorul judiciar conform procedurii instituite de art. 123 din acest act normativ.
În situaţia de faţă ne aflăm în ipoteza unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui contract de credit, respectiv de ipotecă, acţiune formulată de un creditor pe calea dreptului comun, după deschiderea procedurii insolvenţei sub imperiul Legii nr. 85/2006. O acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale a unui contract de credit şi a unui contract de ipotecă nu reprezintă o chestiune indisolubil legată de procedura insolvenţei, de natură a putea fi formulată doar sub imperiul Legii insolvenţei, în condiţiile sau termenele instituite de această lege.
Reclamanta invocă nulitatea contractelor pentru nerespectarea principiului specializării capacităţii de folosinţă a persoanei juridice care a încheiat actele şi invocă expres dispoziţiile art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, context în care demersul judiciar este unul admisibil pe calea dreptului comun.
Nu se pot reţine nici dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, prezenta acţiune nefiind una în realizarea vreunei creanţe asupra debitorului aflat în insolvenţă, ci este o acţiune în constatarea nulităţii absolute prin care reclamanta tinde să obţină lipsirea de efecte a contractului de credit, respectiv de ipotecă, prin care societatea debitoare a garantat executarea unei obligaţii asumate de o persoană fizică prin instituirea unui drept de ipotecă asupra unui imobil din patrimoniul său. Aflarea societăţii pârâte în procedura insolvenţei nu înseamnă că nicio acţiune nu mai poate fi iniţiată împotriva acesteia decât sub imperiul Legii insolvenţei, părţile având în continuare la îndemână posibilitatea formulării unor acţiuni pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtă Banca D. S.A., respectiv intervenienta F. S.R.L.
Recurenta-pârâtă, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a solicitat casarea deciziei atacate şi modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii apelului reclamantei-intimate S.C.A. A., susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (a normelor de drept material).
Astfel, în mod greşit s-a reţinut că acţiunea având ca obiect nulitatea parţială a contractului de credit nr. 469/25.07.2008, în ceea ce priveşte clauzele prin care debitoarea Societatea B. S.R.L. a garantat creditul acordat împrumutatului E., respectiv nulitatea absolută a contractului de ipotecă nr. 469/IPO/01/25.07.2008 privind instituirea ipotecii în valoare de 180.000 euro în favoarea creditoarei Banca D. S.A. asupra imobilului sediu administrativ P+1E, înscris în CF nr. 20250 Constanţa, ar fi admisibilă pe calea dreptului comun, deşi reclamanta-intimată nu este parte în contractele a căror nulitate o solicită, iar interesul său procesual în ceea ce priveşte anularea este justificat exclusiv de calitatea de creditor chirografar în cadrul dosarului de insolvenţă nr. x/118/2013 al Tribunalului Constanţa, pentru suma de 16.195,90 lei, înscrisă în tabelul definitiv consolidat.
În aceste condiţii, în raport de interesul procesual urmărit, acţiunea reclamantei are ca obiect contestarea unei creanţe din tabelul definitiv consolidat al debitoarei Societatea B. S.R.L, respectiv înlăturarea creanţei intimatei-interveniente F. S.R.L., în sumă de 529.074,56 lei, în caz contrar acţiunea fiind lipsită practic în mod raţional de un interes procesual licit.
De aceea, instanţa de apel trebuia să menţină ca validă excepţia inadmisibilităţii, intimata-reclamantă având calitatea de creditor chirografar înscris în tabelul de creanţe al debitoarei Societatea B. S.R.L., aflată în procedura insolvenţei, acţiunea în nulitate necircumscriindu-se dispoziţiilor procedurale de drept comun determinate de Codul de procedură civilă atâta vreme cât pârâta, parte contractantă, se află în insolvenţă. Din contră, cererea se circumscrie prevederilor art. 73, respectiv art. 75 din Legea nr. 85/2006, adică contestaţie la tabelul de creanţe, pe care orice creditor o poate formula cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul/lichidatorul judiciar pe tabel. Prin urmare, în cadrul procedurii insolvenţei reclamanta avea posibilitatea de a formula contestaţie faţă de înscrierea în tabelul de creanţe a creditorului iniţial – intimata Banca D. S.A. – cu o creanţă privilegiată născută din cele două contracte, cauza juridică invocată fiind nulitatea acestor acte, iar competenţa de soluţionare aparţine judecătorului-sindic.
Acest lucru este întărit şi de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, fapt ce confirmă încă o dată calea procedurală greşit aleasă de reclamantă în condiţiile în care prima pârâtă chemată în judecată este însăşi intimata falită.
Recurenta consideră că instanţa de apel în mod greşit şi fără o bază legală a reţinut faptul că formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic poate fi făcută pe calea dreptului comun chiar dacă o eventuală admitere a acţiunii ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferinţă a creanţelor înscrise în tabelul obligaţiilor debitoarei, altminteri ce rost ar mai avea procedura prevăzută de art. 73 şi 75 din Legea nr. 85/2006 (cu titlu de practică judiciară invocă sentinţa civilă nr. 139/30.03.2021 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 444/08.07.2021 a Curţii de Apel Craiova). Mai mult, un răspuns edificator care ajută la interpretarea corectă a legii a fost dat chiar de către instanţa supremă, prin decizia HP nr. 42/2021, în motivarea recursului fiind redate paragrafele 100, 102 şi 106 alin. 2 şi 3 din considerente.
După cum se poate observa, demersul reclamantei-intimate are în vedere înlăturarea în mod vădit din tabelul de creanţe al debitoarei intimate a creanţei F. S.R.L., în sumă de 529.074,56 lei, care nici măcar nu a fost chemată în mod direct în judecată, având doar calitatea de intervenient forţat. În aceste condiţii, litigiul nu poate fi decât în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic, după cum a indicat şi instanţa supremă.
Prin recursul formulat intervenienta F. S.R.L. a solicitat, la rândul său, tot în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., casarea deciziei atacate, însă cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa şi modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta S.C.A. A. împotriva sentinţei civile nr. 254/24.02.2021 a Tribunalului Constanţa.
În dezvoltarea motivului de casare a susţinut că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că acţiunea are ca obiect constatarea nulităţii contractului de credit/ipotecă, câtă vreme prin formularea cererii intimata-reclamantă urmăreşte contestarea creanţei intervenientei, în valoare de 529.074,56 lei, înscrisă în tabelul definitiv consolidat al debitoarei Societatea B. S.R.L.
Prin urmare, acţiunea se circumscrie dispoziţiilor art. 73, respectiv art. 75 din Legea nr. 85/2006, iar competenţa de soluţionare aparţine exclusiv judecătorului-sindic, contrar celor reţinute de instanţa de apel. În cadrul procedurii insolvenţei reclamanta avea posibilitatea de a formula contestaţie faţă de înscrierea în tabelul de creanţe a băncii cedente, respectiv a societăţii recurente, însă aceasta nu a înţeles să uzeze de un asemenea drept, rezumându-se la a formula acţiunea de drept comun.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că reclamanta nu este parte în contractele a căror nulitate o solicită, iar interesul său procesual, în ceea ce priveşte anularea în instanţă, este justificat exclusiv de calitatea sa de creditor chirografar în cadrul dosarului de insolvenţă. Argumentele instanţei de fond care au stat la baza admiterii excepţiei inadmisibilităţii sunt întărite şi de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act poate fi făcută pe calea dreptului comun chiar dacă o eventuală soluţie de admitere ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferinţă a creanţelor înscrise în tabelul obligaţiilor debitoarei, intervenienta invocând ca argument jurisprudenţial aceeaşi hotărâre judecătorească pe care a invocat-o şi cealaltă parte recurentă, prevalându-se, totodată, şi de decizia HP nr. 42/2021 a instanţei supreme.
Chiar dacă soluţia completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este direct aplicabilă speţei de faţă, situaţia prezintă similitudini care conduc la ideea că şi în acest caz – al solicitării nulităţii unui contract de ipotecă/credit care a stat la baza declarării unei creanţe într-un dosar de sindic – procedura de urmat este tot cea prevăzută de Legea insolvenţei, din acţiunea reclamantei rezultând fără putere de tăgadă că aceasta urmăreşte înlăturarea în mod vădit a unei creanţe din tabelul de creanţe al debitoarei.
Analizând recursurile declarate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. 3 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.
Cu titlu prealabil, se reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., invocat de ambele recurente, are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentele susţin, în esenţă, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, excepţia inadmisibilităţii fiind în mod greşit respinsă, acţiunea în nulitate neîncadrându-se în dispoziţiile procedurale de drept comun determinate de Codul de procedură civilă atâta vreme cât pârâta-intimată, parte contractantă, se află în procedura insolvenţei. De fapt, cererea se circumscrie prevederilor art. 73, respectiv art. 75 din Legea nr. 85/2006, modificată, şi anume contestaţie la tabelul de creanţe, pe care orice creditor o poate formula cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul/lichidatorul judiciar pe tabel, iar competenţa de soluţionare aparţine exclusiv judecătorului-sindic.
În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., şi nu a celui indicat de recurente, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la admisibilitatea acţiunii introductive, impunându-se calificarea corespunzătoare. Aceasta, în considerarea faptului că inadmisibilitatea este o sancţiune care vizează exercitarea unei modalităţi de exhibare a acţiunii civile prohibită, în mod expres sau implicit, de către o normă legală imperativă ori care presupune nerespectarea unei condiţii de validitate a căii procedurale aleasă de parte, implicând contestarea dreptului părţii interesate de a sesiza instanţa.
Înalta Curte de Casație și Justiție relevă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Motivul arătat presupune că instanţa a recurs la texte de lege (norme de drept substanţial) aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.
În schimb, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 din cod, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Aceste dispoziţii constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, adică motivul de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Examinând cele două cereri de recurs din această perspectivă, Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate.
În mod judicios instanţa de apel a reţinut că simplul fapt că faţă de societatea pârâtă se derulează procedura de executare colectivă nu înseamnă că nicio acţiune nu mai poate fi formulată împotriva acesteia decât sub imperiul Legii insolvenţei, părţile având în continuare la îndemână posibilitatea promovării unor acţiuni pe calea dreptului comun.
Într-adevăr, art. 36 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Înalta Curte reține că reclamanta-intimată a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, Societatea B. S.R.L., Banca D. S.A. şi persoana fizică E., solicitând constatarea nulităţii parţiale a contractului de credit nr. 469/25.07.2008, în ceea ce priveşte clauzele prin care Societatea B. S.R.L. a garantat creditul acordat pârâtului E., constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă nr. 469/IPO/01/25.07.2008 privind instituirea ipotecii în valoare de 180.000 euro în favoarea creditoarei Banca D. S.A. asupra imobilului sediu administrativ P+1E, înscris în CF nr. 20250 Constanţa, precum şi radierea ipotecii şi a interdicţiilor înscrise în baza contractului de ipotecă mai sus menţionat.
În primul rând, se impune a fi reţinut că actele juridice a căror nulitate se solicită a fi constatată de către instanţa de judecată au fost încheiate de societatea debitoare anterior deschiderii procedurii insolvenţei, care a avut loc prin sentinţa civilă nr. 2064 din 21 octombrie 2013 pronunţată de judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Constanţa în dosarul nr. x/118/2013. În prezent, Societatea B. S.R.L. se află în faliment, potrivit încheierii nr. 1211 din 18 septembrie 2018 a aceluiaşi tribunal.
În al doilea rând, trebuie relevat faptul că procedura insolvenţei, dar în special procedura falimentului, este o procedură specială, caracterizată prin celeritate şi care are drept scop protejarea patrimoniului debitorului şi reîntregirea acestuia, în cazurile în care a fost diminuat prin acte juridice frauduloase, urmărind, în acelaşi timp, valorificarea cu eficienţă sporită a activelor debitorului, în vederea satisfacerii într-o măsură cât mai mare a creanţelor creditorilor. Importanţa şi specificul procedurii insolvenţei determină instituirea unor reguli de competenţă, care sunt diferite de cele ale dreptului comun.
În acest sens, conform alin. 1 al art. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, competenţa exclusivă privind procedurile prevăzute de această lege cade în sarcina tribunalului, prin judecătorul-sindic: „Toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia apelului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secţie specială de insolvenţă sau un complet specializat de insolvenţă, acesteia/acestuia îi aparţine competenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege”.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 2 din acelaşi act normativ, atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. În schimb, atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea, deciziile manageriale putând fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.
Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii concursuale.
Soluţia aleasă de legiuitor este, pe de altă parte, şi restrictivă, în sensul că judecătorul-sindic nu are atribuţii în soluţionarea unor cereri ori acţiuni care exced procedurii insolvenţei, cum ar fi acţiuni pentru realizarea unor creanţe, acţiuni în constatarea nulităţii unor acte juridice în temeiul dreptului comun şi altele asemenea, operaţiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de dispoziţiile Legii nr. 85/2006, modificată.
Astfel, odată ce intimata-reclamantă invocă nulitatea contractului de credit, respectiv a celui de ipotecă, prezentând doar argumente care pun în discuție respectarea principiului specializării capacităţii de folosinţă, instituit de art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, a cărui nesocotire este nulitatea absolută expresă, conform alin. 2 al aceluiaşi articol, fără a invoca vreun motiv de nulitate fundamentat pe încălcarea prevederilor Legii insolvenţei, este fără îndoială că cererea are natura unui litigiu în materia nulităţii actelor juridice civile, iar nu a unei acţiuni date de lege în competenţa judecătorului-sindic.
În esenţă, pentru a determina competența judecătorului-sindic ori a altei instanțe (de drept comun) trebuie stabilit dacă o acțiune care implică debitorul aflat în procedura de insolvență, prin obiectul și temeiul ei juridic, poate fi calificată ca fiind un proces sau o cerere de natură judiciară aferentă procedurii insolvenței.
Prin decizia nr. 42/2021, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei supreme a statuat că, în interpretarea art. 123 alin. 1, 3 şi 9 din Legea nr. 85/2014, nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri.
Este real că această decizie obligatorie nu se aplică în mod direct litigiului de faţă, pentru că aspectele dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează altă situaţie – cea a rezilierii pe calea dreptului comun a contractelor civile cu executare succesivă menţinute de practicianul în insolvenţă pentru nerespectarea de către debitor a obligaţiilor constând în plata unor sume scadente anterior declanşării proceduri concursuale -, însă soluţia de principiu, prin raportare la argumentele instanţei supreme, poate fi avută în vedere, chiar dacă nu în sensul invocat prin cererile de recurs.
Astfel, în paragr. 106 şi 107 din motivare se arată că „Menţinerea contractului aflat în curs la data deschiderii procedurii insolvenţei este opţiunea legiuitorului şi se încadrează în sfera dispoziţiilor exprese invocate de instanţa de trimitere. Această menţinere este urmată în procedura insolvenţei de evaluarea administratorului/lichidatorului judiciar, opţiunea acestuia în sensul denunţării anumitor contracte putând fi supusă controlului, pe calea contestaţiei, în faţa judecătorului-sindic, în aplicarea dispoziţiilor art. 59 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, existând, aşadar, acces la o instanţă şi, din acest punct de vedere, în condiţiile în care pentru creanţele neexecutate anterior deschiderii procedurii există oricum un remediu, respectiv posibilitatea înscrierii la masa credală. Orice nerespectare ulterioară de către debitor a obligaţiilor contractuale poate atrage sancţiunile prevăzute de lege, inclusiv pe cele vizând rezilierea contractului. (…)
107. Examinarea reglementării supuse analizei prin solicitarea pronunţării unei hotărâri prealabile a relevat faptul că o acţiune formulată pe calea dreptului comun în rezilierea unor contracte cu executare succesivă menţinute de administratorul/lichidatorul judiciar ulterior deschiderii procedurii insolvenţei pentru neplata prestaţiilor periodice anterioare acestui moment este incompatibilă cu scopul urmărit de legiuitor, dar şi contravine măsurilor prevăzute de acesta în realizarea scopului. (…) Astfel, contractul aflat în derulare a fost menţinut prin efectul legii, fără nicio distincţie sau vreo prevedere legată de modul în care contractul a fost executat anterior deschiderii procedurii şi, ulterior, în procedura insolvenţei prin nedenunţarea lui de către niciuna dintre părţi. Odată declanşată această procedură, ea este obligatorie, concursuală, execuţională şi colectivă, creditorii fiind ţinuţi să respecte dispoziţiile acestui act normativ în realizarea oricăror drepturi în legătură cu creanţele ce le sunt datorate de debitor. Măsura menţinerii contractului în derulare, luată în scopul maximizării averii debitorului şi redresării acestuia, este urmată de alte măsuri menite să garanteze creditorilor că drepturile şi interesele lor sunt, de asemenea, urmărite şi respectate în procedură. Aşa fiind, este stabilită o perioadă relativ scurtă (de 3 luni) în care să se stabilizeze raportul contractual, sunt prevăzute măsuri pentru asigurarea executării exemplare pe viitor a contractului, în măsura menţinerii şi de către administratorul/lichidatorul judiciar, se prevede posibilitatea modificării clauzelor contractuale în vederea reechilibrării contractului, sunt prevăzute remediile atât pentru neexecutările anterioare (executarea silită colectivă prin înscrierea creanţelor restante la masa credală), cât şi pentru cele ulterioare (posibilitatea introducerii unei acţiuni în reziliere ce urmează a fi soluţionată în cadrul procedurii insolvenţei de judecătorul-sindic). (…)”.
De asemenea, prin decizia RIL nr. 17/2020, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 41 alin. 1 şi art. 45 alin. 2 teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, art. 260 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură fiscală, art. 651 alin. 1, art. 714 alin. 1 şi art. 719 alin. 1 şi 7 C.proc.civ., competenţa materială de soluţionare a contestaţiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispoziţiilor art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 aparţine judecătorului-sindic învestit cu procedura de insolvenţă în care se formulează respectivele contestaţii, potrivit art. 45 alin. 1 lit. r) şi alin. 2 din Legea nr. 85/2014.
Chiar dacă nici această decizie obligatorie nu este direct aplicabilă în speţă, pentru că, pe de o parte, vizează noua Lege a insolvenţei (nr. 85/2014), iar, pe de altă parte, priveşte alte categorii de cereri (contestaţiile privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispoziţiilor art. 143 alin. 1 teza finală din acest act normativ), în considerente se arată următoarele:
„193. În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că executarea silită reglementată de art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 este o procedură subsumată procedurii de reorganizare judiciară. Ca atare, contestaţiile la executarea silită începută în temeiul art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 se circumscriu cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, în sensul art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014.
194. Totodată, se impun a fi evocate dispoziţiile art. 45 alin. 1 lit. r) din Legea nr. 85/2014, care stabilesc că judecătorul-sindic poate avea şi alte atribuţii prevăzute de lege, în afara celor reglementate la lit. a) – q) ale aceluiaşi alineat. În acest sens, pentru a stabili sfera de cuprindere a sintagmei «alte atribuţii prevăzute de lege» din textul legal invocat, se impune a fi făcută aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aceste dispoziţii legale permiţând a conchide, prin raportare la argumentele expuse în paragrafele 191 – 193 ale prezentei decizii, că soluţionarea contestaţiilor la executarea permisă de art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 intră în atribuţiile prevăzute de lege în competenţa judecătorului-sindic. (…).
197. În acest sens, plecând de la premisa caracterului unitar al procedurii insolvenţei, a cărei soluţionare nu poate fi divizată, procedură care atrage incidenţa cazului de prorogare legală de competenţă reglementat de art. 99 alin. 2 C.proc.civ., rezultă fără dubiu că soluţionarea contestaţiilor la executarea silită începută în temeiul art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 revine în competenţa judecătorului-sindic, întrucât acestea au natura unor cereri aferente procedurii insolvenţei, fiind indisolubil legate de creanţele curente ale creditorilor, născute în derularea acestei proceduri”.
În plus, în paragr. 35 din preambulul Regulamentului (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (reformare) se recomandă ca instanțele statelor membre pe teritoriul cărora au fost deschise procedurile de insolvență să aibă competență și în ceea ce privește acțiunile care decurg în mod direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Printre aceste acțiuni ar trebui să se numere acțiunile revocatorii introduse împotriva pârâților din alte state membre și acțiunile referitoare la obligațiile ce decurg în cursul procedurii de insolvență, precum avansurile de plată pentru cheltuielile de procedură. În schimb, acțiunile care vizează îndeplinirea obligațiilor în temeiul unui contract încheiat de debitor înaintea deschiderii procedurii nu decurg direct din procedură.
Şi Curtea de Justiţie de la Luxembourg a statuat că o acțiune se referă la o procedură de faliment dacă decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de administrare judiciară (26); intensitatea legăturii existente, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 22 februarie 1979, Gourdain, 133/78, p. 744, pct. 4 (cod ECLI:EU:C:1979:49), între o acțiune în justiție, precum cea din acțiunea principală, și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la art. 1 alin. 2 lit. b) din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabilă (29); or, trebuie să se constate că, într‑o situație precum cea în discuție în acțiunea principală, această legătură nu este nici suficient de directă, nici suficient de strânsă pentru ca aplicarea Regulamentului nr. 44/2001 să fie exclusă (30); acțiunea referitoare la respectiva clauză de rezervă a dreptului de proprietate constituie o acțiune autonomă, care nu își găsește temeiul în dreptul referitor la procedurile de insolvență și care nu impune nici deschiderea unei asemenea proceduri, nici intervenția unui lichidator (32); simplul fapt că lichidatorul este parte în litigiu nu este suficient pentru a califica procedura inițiată la Landgericht Braunschweig drept procedură care decurge în mod direct din faliment și care se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri (33) – Hotărârea German Graphics Graphische Maschinen GmbH, din 10 septembrie 2009, cauza C-292/08 (cod ECLI:EU:C:2009:544).
Într-o altă cauză, aceeaşi Curte a statuat că intensitatea legăturii existente, în sensul jurisprudenței Gourdain, menţionată anterior, între o acțiune în justiție precum cea din acțiunea principală și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la art. 1 alin. 2 lit. b) din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabilă (25); cu alte cuvinte, cesiunea în litigiu în acțiunea principală și acțiunea în revendicare căreia i‑a dat naștere reprezintă consecința directă și care nu poate fi disociată de exercitarea de către lichidator, respectiv un subiect de drept care nu intervine decât ca urmare a deschiderii unei proceduri colective, a unei prerogative care rezultă în mod specific din dispozițiile de drept național care reglementează acest tip de procedură (28) – Hotărârea SCT Industri AB i likvidation/Alpenblume AB, din 2 iulie 2009, cauza C-111/08 (OJ C 205, 29.08.2009).
În concluzie, de vreme ce acțiunea în constatarea nulității unor acte juridice civile încheiate de debitorul insolvent anterior deschiderii procedurii insolvenţei, pentru pretinsa încălcare a principiului specializării capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, instituit de art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, cerere promovată de un terț care deţine şi calitatea de creditor în procedură, nu decurge în mod direct din administrarea procedurii insolvenţei și nu se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri, neidentificându-se nicio strânsă legătură între acțiunea în justiție și procedura de executare colectivă, este lipsit de relevanţă juridică, sub aspectul instanţei competente, că o eventuală soluţie de admitere a cererii de chemare în judecată ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferinţă a creanţelor înscrise în tabelul definitiv consolidat.
Aceasta, şi în considerarea faptului că legiuitorul român a reglementat situaţia ivirii unor asemenea consecinţe şi în alte ipoteze, cum ar fi contestaţiile administrative formulate de debitorul insolvent în condiţiile Codului de procedură fiscală împotriva actelor administrative care stabilesc creanţele bugetare – decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, contestaţii care sunt de competenţa exclusivă a instanţei de contencios administrativ.
Or, şi în această ipoteză, dacă la finalul procesului de contencios administrativ se pronunţă o hotărâre care are efecte directe asupra masei credale, administratorul sau lichidatorul judiciar, după caz, au obligaţia de a actualiza tabelul de creanţe.
În acest sens, se impune a fi menţionate alin. 4 şi 5 ale art. 64 din Legea nr. 85/2006, modificată, potrivit cu care creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege; titularii creanţelor sub condiţie suspensivă la data deschiderii procedurii, inclusiv creanţele a căror valorificare este condiţionată de executarea în prealabil a debitorului principal, vor fi îndreptăţiţi să voteze şi să participe la distribuiri numai după îndeplinirea condiţiei respective.
De asemenea, prezintă relevanţă şi art. 128 din aceeaşi lege, care arată că pentru creditorii cu creanţe înscrise în tabelul consolidat definitiv de creanţe, cărora li s-au alocat sume numai parţial sau cu creanţe sub condiţie suspensivă şi care au luat parte la distribuire, sumele cuvenite vor fi păstrate la bancă, într-un cont special de depozit, până ce situaţia lor va fi lămurită. Creanţele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiţie nu vor participa la ultima distribuire (alin. 3 al art. 129 din lege).
Nu în ultimul rând, aspectele legate de interesul procesual al reclamantei-intimate urmează a fi analizate de instanţa de judecată competentă, în cadrul verificării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile promovate pe dreptul comun.
În consecință, pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondate ambele recursuri.
Notă: Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 începând cu data de 1 octombrie 2011.
