Procedura specială notarială reglementată de art. 118 din Legea nr. 36/1995, pentru cazul vacanţei succesorale, nu este obligatorie ori exclusivă, în sensul excluderii posibilităţii ca aceasta să poată fi cerută instanţelor de judecată, în raport chiar de dispoziţiile art. 110 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, potrivit cu care succesibilul sau altă persoană interesată poate sesiza direct instanţa judecătorească în vederea dezbaterii unei succesiunii.
Existenţa unei succesiuni vacante şi a componenţei masei succesorale se poate constata, în urma verificărilor necesare, şi de către instanţă, în lipsa certificatului de vacanţă succesorală eliberat ca urmare a parcurgerii procedurii notariale. Aceasta întrucât interesul general impune a se recunoaşte statului calitatea de a sta în justiţie în legătură cu acea succesiune, chiar înainte de eliberarea certificatului de vacanţă succesorală, atât certificatul eliberat de notar, cât şi hotărârea judecătorească neavând, sub acest aspect, decât un efect declarativ, iar nu constitutiv, întrucât statul dobândește moştenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale şi neavând un drept de opţiune succesorală. În atare condiţii, nu se poate susţine că legiuitorul ar fi instituit o competenţă absolută şi exclusivă în favoarea notarilor publici, cu privire la constatarea vacanţei succesorale, aspect ce rezultă și din prevederile art. 193 alin. (3) din Codul de procedură civilă, întrucât dacă s-ar apreciaîn acest sens şi în lipsa interesului reprezentantului statului de a solicita constatarea vacanţei succesorale, pot fi vătămate drepturile sau interesele legitime ale unor persoane cu privire la anumite bunuri pentru simplul motiv că statul, prin reprezentanţii săi, nu depune diligenţele necesare pentru constatarea vacanţei succesorale.
Din perspectiva admisibilităţii cererii de constatare a vacanţei succesorale, o asemenea acțiune poate fi primită în condiţiile existenţei unui interes legitim al reclamanților, care, fără a pretinde că ar avea vreo vocaţie succesorală, tind la realizarea în justiţie a drepturilor pe care le afirmă, încercând să le opună statului, o soluţie contrară contravenind dreptului de acces liber la justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin acţiunea înregistrată la data de 11.04.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, Secţia a II-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului C., decedat în anul 1989, cu ultimul domiciliu cunoscut în Bucureşti, (conform adresei nr. C 11.03.2015, eliberată de Camera Notarilor Publici Bucureşti având în vedere că din verificările efectuate în evidenţele succesorale informative aferente perioadei 1989 – la zi, rezultă că procedura succesorală privind pe defunctul C. nu a fost înregistrată pe rolul fostului Notariat de Stat sau al vreunui Birou Notarial Public; să se constate că masa succesorală de pe urma defunctului C. se compune din imobil – teren în suprafaţă de 244 mp din acte (iar din măsurători 234 mp), situat în Bucureşti şi a construcţiilor edificate pe acest teren; să se constate vacantă moştenirea de pe urma defunctului C., decedat în anul 1989, şi că are calitatea de unic moştenitor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care culege moştenirea vacantă, respectiv că nu există moştenitori de pe urma defunctului C. (iar în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea unităţilor administrate teritoriale -Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, respectiv în a cărui circumscripţie se află imobilul – Decizia nr. 2/2011 a Î.C.C.J. – RIL); să se constate că reclamanţii au dobândit prin efectul prescripţiei achizitive, dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 244 mp, iar din măsurători 234 mp, şi asupra construcţiilor edificate pe acest teren, imobil identificat în baza Planului de amplasament şi delimitare a imobilului avizat de O.C.P.I. Sector 5 Bucureşti.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1846, art. 1847, art. 1890, art. 488 – art. 492 C.civ., art. 21 din Decretul nr. 167/1958, art. 109 şi art. 111 C.proc.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 404/2019, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Sectia a II-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă din 13.12.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a respins cererea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă; a admis în parte
cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti; a constatat deschisă succesiunea de pe urma defunctului C., cu ultimul domiciliu în Bucureşti; a constatat că din masa succesorală a defunctului C. a făcut parte imobilul teren din str. X în suprafaţă de 232 mp; a constatat vacanţa succesorală de pe urma defunctului C. şi calitatea pârâtului Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, de moştenitor; a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 232 mp situat în Bucureşti, str. X, imobil identificat prin raportul de expertiză topo (cu completare) efectuat de expert D. care face parte din prezenta sentinţă, urmând ca după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, un exemplar să fie comunicat OCPI -BCPI sector 5 şi organului administrativ fiscal aferent; ajutorul public judiciar acordat prin încheierea din 26.07.2018 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti urmând să rămână în sarcina statului.
Prin decizia civila din 9.02.2021, Curtea de Apel Bucuresti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B., şi de către apelantul-pârât Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 2814/2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă; a luat act ca apelanţii-reclamanţi nu solicită cheltuieli de judecată aferente fazei procesuale a apelului.
Împotriva deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III- a civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti. Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată.
Printr-o primă critică, sub aspectul nelegalităţii deciziei atacate, reiterând excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea succesiuni vacante, prin raportare la dispozițiile art. 680 C.civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, care instituie o procedură specială privind constatarea vacanței succesorale, la inițiativa reprezentantului statului, după expirarea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, procedură ce se finalizează cu eliberarea certificatului de vacanță succesorală de către notarul public. Or, simplul fapt că succesiunea unei persoane nu a fost dezbătută nu echivalează, din punct de vedere juridic, cu faptul că succesiunea respectivă este vacantă, atât timp cât, în virtutea legii, această stare de fapt se constată printr-un certificat de vacanță succesorală ce are efect declarativ, consecința fiind că statul ar dobândi moștenirea chiar de la data deschiderii succesiunii defunctului.
Cu alte cuvinte, pentru a se produce dobândirea moștenirii de către stat, ope legis, de la deschiderea succesiunii defunctului C., este obligatorie eliberarea unui certificat de vacanță succesorală de către notarul public, în procedura strict reglementată de lege, care să constate lipsa oricăror moștenitori legali sau testamentari [art. 116 alin. (1) din Legea nr. 36/1995].
O altă critică, în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, a avut în vedere soluția de admitere a capătului de cerere referitor la dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, sens în care recurentul-pârât a învederat neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 1890 C.civ., având în vedere că bunurile, care au aparținut statului și unităților administrativ-teritoriale, nu puteau fi dobândite prin uzucapiune, întrucât făceau parte din domeniul public, fiind astfel insesizabile, inalienabile și imprescriptibile până în anul 1989, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincție între domeniul și cel privat al statului, proprietatea privată a statului fiind consacrată legislativ abia prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998.
Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În combaterea căii de atac, au arătat că cererea formulată de reclamanţi îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a opera uzucapiunea de lungă durată, iar pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Totodată, au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de constatare a vacanţei succesorale, având în vedere considerentele hotărârii primei instanţe, iar în ceea ce priveşte criticile cu referire la utilitatea posesiei, au susţinut că instanţa de apel s-a raportat la decizia nr. 4 din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în sensul în care dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi cele ale art. 44 din Legea nr. 59/1974 nu au determinat nicio modificare esenţială în ceea ce priveşte cursul prescripţiei achizitive începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor legi, câtă vreme nu au fost scoase din circuitul civil, ca urmare a transformării naturii ori destinaţiei, ci doar au fost restrânse modalităţile de transmitere şi dobândire a acestora, păstrându-şi apartenenţa la domeniul proprietăţii private. Drept urmare, constatarea prescripţiei achizitive implică intervalul înainte şi după intrarea în vigoare a celor două legi anterior menţionate, încheiată după abrogarea acestor legi prin Decretele- lege nr. 1/1989 şi nr. 9/1989, soluţie ce este în concordanţă cu dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Printr-un prim motiv de recurs ce pune în discuţie incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a reiterat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect constatarea vacanţei succesorale, apreciind, în esenţă, că acest demers judiciar nu putea fi primit atâta timp cât Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 instituie o procedură specială pentru constatarea vacanţei succesorale, soldată cu emiterea unui certificate de vacanță succesorală.
Înalta Curte reţine că inadmisibilitatea, ca sancţiune de ordin material, intervine în cazul introducerii unei acţiuni greşit îndreptate la instanță în condițiile în care legea reglementează o altă cale obligatorie și prealabilă sesizării instanței sau sau în cazul exercitării unui drept la acţiune inexistent, stins ori deja epuizat într-o altă modalitate prevăzută de lege. Aspectul pus în discuţie de către recurentul-pârât pe calea recursului vizează o atare situaţie prin prisma dispoziţiilor art. 85 din Legea nr. 36/1995 referitoare la constatarea vacanţei succesorale, la iniţiativa reprezentantului statului, după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală.
Sub acest aspect, se constată că în mod legal instanţa de apel a avut în vedere, pe de o parte, dispoziţiile art. 118 din Legea nr. 36/1995, text de lege în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată – 11 aprilie 2018, conform cărora în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, când în masa succesorală există bunuri, notarul public, sesizat în condiţiile art. 103, constată că succesiunea este vacantă şi eliberează certificat de vacanţă succesorală, în condiţiile legii.
Înalta Curte reţine că existenţa unei succesiuni vacante şi a componenţei masei succesorale se poate constata, în urma verificărilor necesare, şi de către instanţă, în lipsa certificatului de vacanţă succesorală eliberat ca urmare a parcurgerii procedurii notariale, întrucât interesul general impune a se recunoaşte statului calitatea de a sta în justiţie în legătură cu acea succesiune, chiar înainte de eliberarea certificatului de vacanţă succesorală, atât certificatul eliberat de notar, cât şi hotărârea judecătorească neavând, sub acest aspect, decât un efect declarativ, iar nu constitutiv, întrucât statul dobândește moştenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale şi neavând un drept de opţiune succesorală.
În atare condiţii, nu se poate susţine că legiuitorul ar fi instituit o competenţă absolută şi exclusivă în favoarea notarilor publici, cu privire la constatarea vacanţei succesorale, aspect ce rezultă și din prevederile art. 193 alin. (3) C.proc.civ., întrucât dacă s-ar aprecia în acest sens şi în lipsa interesului reprezentantului statului de a solicita constatarea vacanţei succesorale, pot fi vătămate drepturile sau interesele legitime ale unor persoane cu privire la anumite bunuri pentru simplul motiv că statul, prin reprezentanţii săi, nu depune diligenţele necesare pentru constatarea vacanţei succesorale.
Or, din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut în mod corect, că procedura reglementată de Legea nr. 36/1995 pentru eliberarea certificatului de succesiune vacantă nu este una prealabilă și obligatorie sesizării instanţei de judecată, ci reprezintă o procedură alternativă, neexistând, aşadar, niciun impediment pentru ca părţile interesate să solicite direct instanţei de judecată constatarea vacanţei succesorale, dar cu respectarea art. 193 alin. (3) C.proc.civ., anterior evocat.
Din perspectiva admisibilităţii cererii de constatare a vacanţei succesorale, reţinând că sesizarea instanţei s-a făcut de către persoane care, fără a pretinde că ar avea vreo vocaţie succesorală, tind la realizarea în justiţie a drepturilor pe care le afirmă, încercând să le opună statului, în temeiul dispoziţiilor art. 680 C.civ., potrivit cărora: „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a statuat că o asemenea cerere de constatare a vacanţei succesorale poate fi primită în condiţiile existenţei unui interes legitim al solicitanţilor, o soluţie contrară contravenind dreptului de acces liber la justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Înalta Curte apreciază a fi nefondate şi criticile referitoare la nerespectarea prevederilor art. 1890 C.civ., recurentul-pârât, în dezvoltarea acestui motiv întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., invocând nerespectarea cerinţei legale ca bunul imobil să se afle în circuitul civil, întrucât, în opinia sa, în perioada anterioară consacrării proprietăţii private a statului, prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, ar fi avut loc o întrerupere a termenului prescripţiei achizitive invocate. În conformitate cu prevederile art. 645 C.civ., proprietatea se poate dobândi şi prin prescripţia achizitivă, iar, conform art. 1845 din acelaşi act normativ, domeniul privat al statului este supus prescripţiei achizitive ca şi domeniul privat al particularilor.
Împrejurarea că proprietatea publică este inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă este lipsită de relevanţă în speţă atât timp cât s-a reţinut că, în perioada de referinţă, imobilul-teren în litigiu nu a făcut obiectul dreptului de proprietate publică, ci s-a aflat în proprietatea unei persoane fizice de drept privat, adică în proprietatea defunctului C., până la decesul acestuia în anul 1989, iar în tot acest răstimp, până la constatarea vacanţei succesiunii fostului proprietar, autorităţile statale nu au manifestat preocupare în a declara, potrivit cerinţei evocate a legii, imobilul vizat ca devenind parte efectivă a proprietăţii publice (proprietăţii socialiste, în termenii epocii).
Înalta Curte constată, totodată, că, potrivit art. 1864 pct. 2 din Codul civil de la 1864, întreruperea naturală a prescripţiei achizitive operează „când lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale‟, adică atunci când este scos din circuitul civil, iar potrivit art. 1844 din acelaşi act normativ sunt scoase afară din comerţ bunurile care, prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată.
Dându-se o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor art. 1864 pct. 2 C.civ. în cauza dedusă judecăţii, corespunzător situaţiei de fapt deplin stabilite pe baza probatoriului administrat, susţinerile recurentului-pârât vizând întreruperea cursului prescripţiei achizitive înainte de anul 1989 nu au, deci, nicio legătură sub aspectul analizat cu împrejurarea că nu exista în legislaţie distincţia dintre proprietatea publică şi cea privată a statului, relevant fiind doar faptul că imobilul-teren nu servea unui interes public şi nici nu se încadra între bunurile din domeniul public, astfel cum sunt arătate de dispoziţiile art. 475 – 478 C.civ. ori de cele ale art. 1844 C.civ., anterior evocate.
Pentru argumentele expuse, nefiind incident în speţă motivul de nelegalitate invocat, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 212A/2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
