În conformitate cu dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență, la cerere urmând să fie atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței.
În condiţiile în care cererea debitorului de a fi supus procedurii insolvenţei are o fizionomie juridică proprie, distinctă de cea a altor cereri necontencioase, este evident că acestei reglementări legale aparte nu‑i pot fi aplicate, în completare, alte reguli din dreptul comun.
Astfel, chiar dacă avem de-a face cu o procedură de insolvenţă voluntară, declanşată la solicitarea debitorului însuşi, nu înseamnă că pentru simplul motiv că, potrivit alin. (6) al art. 66 din Legea nr. 85/2014, fiind vorba de o procedură judiciară necontencioasă, acesteia i s-ar aplica, urmare faptului că normele de drept material ale instituţiei simulaţiei, în reglementarea de lege lata, nu au prevăzut expres excluderea simulării unui proces civil, respectiva instituţie juridică.
Ceea ce este comun întregii reglementări a simulaţiei este faptul că aceasta priveşte şi poate privi doar categoria actelor juridice civile, excepţie făcând cele nepatrimoniale, numai astfel putând fi înţeleasă atât reglementarea unitară din noul Cod civil, cât şi faptul că legiuitorul a inclus, în mod logic şi firesc cele 6 articole în cadrul secţiunii dedicate efectelor contractului faţă de părţi.
Prin urmare, în cazul în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea existenței unui proces simulat al procedurii de insolvență al unei societăți, în mod corect instanţa a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând că există o incompatibilitate între simulație (instituţie de drept civil) şi procesul civil.
1. Prin cererea înregistrată în data de 23.12.2020 pe rolul Tribunalului Galați, Secția a II-a civilă, sub nr. x/121/2020, reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L., D. S.A., E. S.A. şi F. S.A., constatarea existenţei unui proces simulat al procedurii de insolvență a societății G. S.A., care face obiectul dosarului nr. x/121/2017. De asemenea, reclamantele au solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 193, 1237 şi 1289 şi urm. C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 895 din data de 25 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Galați, Secția a II-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale şi a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cererea de chemare în judecată fiind respinsă ca inadmisibilă.
Totodată, au fost obligate reclamantele la plata către pârâta D. S.A. a sumei de 17.415,89 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și către pârâta E. S.A. a sumei de 11.610,59 lei, cu același titlu.
2. Împotriva acestei sentințe reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L. au formulat apel, prin care au solicitat anularea în parte a hotărârii atacate, din perspectiva soluției de admitere a excepției inadmisibilităţii acțiunii.
Prin decizia nr. 48/A din 9 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă, au fost respinse apelurile societăţilor reclamante.
De asemenea, au fost obligate apelantele, în solidar, la plata către intimata E. S.A. a sumei de 8.833,79 lei, iar către intimata D. S.A. a sumei de 8.833,79 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.
3. Împotriva acestei decizii reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L. au formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În dezvoltarea motivului de casare invocat au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1289 alin. (1) şi art. 1293 C.civ., întrucât procesul civil a fost doar forma sub care s-a materializat actul public.
Având în vedere că cererea de deschidere a procedurii insolvenţei la solicitarea debitorului se soluţionează în procedură necontencioasă, potrivit art. 66 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, recurentele susţin că încheierile pronunţate în dosarul de insolvenţă nu au autoritate de lucru judecat.
Prin urmare, actele procesuale individuale pentru care au solicitat constatarea simulaţiei, respectiv deschiderea procedurii insolvenţei şi tabelul de creanţe, sunt obţinute de părţi în procedură necontencioasă, fiind, astfel, compatibile cu instituţia simulaţiei.
Articolul 1294 C.civ. prevede o singură excepţie de la aplicarea simulaţiei, respectiv actele nepatrimoniale, iar prin extinderea acestor cazuri de către instanţa de apel, în lipsa unei prevederi exprese, s-ar crea o lex tertia.
Mai arată recurentele că simulaţia poate interveni în cadrul unui proces civil în care printr-o hotărâre s-a consfinţit învoiala părţilor, situaţie în care simulată este învoiala părţilor şi nu hotărârea judecătorească care o consfinţeşte.
Aşadar, în situaţia de faţă este cu atât mai mult admisibilă analogia cu contractul de tranzacţie, deoarece instanţa nu a dezbătut un proces, ci a acordat autorizare în sensul susţinerii părţii-debitor, care a opus calitatea de creditor a unicului său acţionar, prin alte entităţi juridice, utilizate în configurarea sancţionată de art. 193 C.civ.
În aprecierea recurentelor, efectul simulaţiei ar fi acela că starea de insolvență a debitoarei C. S.R.L., constatată prin hotărârea judecătorului-sindic de deschidere a procedurii colective, nu le este opozabilă.
În continuare, se susţine că aplicarea dispoziţiilor art. 193 C.civ. ar fi condus la concluzia că acţiunea în declararea simulaţiei procesului este admisibilă, întrucât nu are relevanţă forma sub care actul public se transpune în circuitul juridic.
Relativitatea efectelor hotărârilor judecătoreşti nu contrazice simulaţia, mai mult materia insolvenţei induce alte efecte în privinţa opozabilităţii hotărârii de deschidere a procedurii concursuale, din perspectiva art. 117 şi urm. din Legea nr. 85/2014. În condiţiile în care starea de insolvenţă se analizează prin raportare la creditorii debitorului subiect al procedurii insolvenţei, dispoziţiile art. 193 C. civ. permit acţiunea în declararea simulaţiei dacă, în realitate, debitorul a simulat raporturile juridice pentru a obţine beneficii din manipularea procedurii judiciare.
Prin adresa din 25 octombrie 2022, administratorul judiciar al recurentei B. S.R.L. a comunicat că nu-şi însuşeşte recursul declarat de reprezentantul convenţional.
Prin notele scrise, depuse la 14 noiembrie 2022, intimatele D. S.A. și E. S.A. au solicitat respingerea ca nefondat al recursului formulat de A. S.R.L. şi anularea recursului declarat de B. S.R.L., prin avocat H.
De asemenea, prin precizările înregistrate la data de 18 noiembrie 2022, administratorul judiciar C.I.I. I. al intimatei D. S.A. a confirmat mandatul acordat S.C.P.A. J., precum şi actele procesuale efectuate în cauză.
Referitor la recursul reclamantei B. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată din oficiu, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Cererea de recurs a fost semnată, în numele reclamantei B. S.R.L., societate aflată în procedura de insolvenţă, de dl avocat H.
Având în vedere prevederile art. 82 C.proc.civ., coroborat cu art. 155 alin. (1) pct. 5 şi art. 412 pct. 6 din acelaşi cod, raportat la art. 56 şi 85 din Legea nr. 85/2014 modificată, din a căror interpretare sistematică rezultă că debitorul faţă de care s-a deschis procedura de insolvenţă este reprezentat prin administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, după caz, desemnat de judecătorul-sindic, precum și faptul că, prin adresa transmisă la dosar în data de 25 octombrie 2022, practicianul în insolvență K. S.P.R.L., numit în calitate de administrator judiciar al acestei recurente (prin sentinţa civilă nr. 6451/16.12.2021 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/3/2019) a arătat că nu-şi însuşeşte recursul declarat de avocat, excepţia invocată din oficiu se impune a fi admisă.
Este de necontestat că excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este o excepție de procedură absolută și peremptorie, dată fiind necesitatea de a se realiza o judecată între părți corect reprezentate. Instituția reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte de procedură în numele și pe seama unei părți din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct față de parte.
Articolul 80 alin. (1) C.proc.civ. stabilește regula potrivit căreia părțile își pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant și enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convențională sau judiciară.
Chiar dacă, în conformitate cu dispoziţiile art. 87 alin. (2) din cod, avocatul care a reprezentat partea în faţa primei instanţe poate să exercite fără împuternicire în acest sens calea de atac împotriva hotărârii date, acest act de conservare menit să păstreze dreptul la exercitarea căii de atac trebuie însuşit de către parte, deoarece nu se încadrează în limitele mandatului acordat avocatului.
Prin urmare, deşi dl avocat H., care a reprezentat Societatea B. S.R.L. şi în faţa instanţei de apel, avea posibilitatea, conform normei mai sus citate, să declare recurs împotriva soluţiei primei instanţe de control judiciar, câtă vreme anterior depunerii cererii de recurs această societate a intrat în procedura insolvenţei, pentru a se putea considera că recursul este al părții, raportat la situaţia juridică actuală a acesteia – debitor supus procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 85/2014 – s-ar fi impus ca practicianul în insolvenţă desemnat în dosarul de sindic să ratifice recursul depus în numele debitorului insolvent.
Or, dacă reprezentantul legal al reclamantei nu şi-a însuşit calea de atac declarată de avocatul societăţii, angajat în ciclul procesual anterior, este întemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, recursul impunându-se a fi anulat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:
Această recurentă a criticat decizia instanței de apel prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., reproşând încălcarea dispoziţiilor de drept material cuprinse în art. 1289 alin. (1), art. 1292-1294 C.civ., prin raportare la art. 193 alin. (2) din același cod.
În esenţă, partea susţine că demersul său judiciar prin care a urmărit să se constate existenţa unui proces simulat al procedurii de insolvență privind Societatea G. S.A., care face obiectul dosarului nr. x/121/2017, este unul admisibil, în mod nelegal instanţele de fond stabilind incompatibilitatea instituţiei de drept material a simulaţiei în raport de procesul civil – ca act public, dar nereal, în condiţiile în care procesul civil reprezintă doar forma sub care actul juridic al părţilor este introdus în circuitul juridic, ad solemnitatem, existând o tradiţie doctrinară în susţinerea admisibilităţii simulării procesului civil.
Criticile recurentei nu sunt întemeiate, urmând să fie înlăturate, soluţia instanţelor de fond fiind în acord cu regulile de drept aplicabile litigiului.
Astfel, chiar dacă avem de-a face cu o procedură de insolvenţă voluntară, adică declanşată la solicitarea debitorului însuşi, nu înseamnă că pentru simplul motiv că, potrivit alin. (6) al art. 66 din Legea nr. 85/2014, fiind vorba de o procedură judiciară necontencioasă, acesteia i s-ar aplica, urmare faptului că normele de drept material ale instituţiei simulaţiei, în reglementarea de lege lata, nu au prevăzut expres excluderea simulării unui proces civil, respectiva instituţie juridică.
Într-adevăr, procedura de insolvenţă începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor, de către unul sau mai mulți creditori ori de către persoanele sau instituțiile prevăzute expres de lege, Autoritatea de Supraveghere Financiară având dreptul să introducă cerere împotriva entităților reglementate și supravegheate de aceasta care, potrivit datelor de care dispune, îndeplinesc criteriile prevăzute de dispozițiile legale speciale pentru inițierea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014.
În conformitate cu dispoziţiile art. 66 din această lege, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență, la cerere urmând să fie atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței.
În acord cu prevederile art. 71 din acelaşi act normativ, dacă cererea debitorului corespunde condițiilor prevăzute la art. 66, judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii generale, iar dacă prin declarația făcută potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) lit. g) debitorul își arată intenția de a intra în procedura simplificată ori se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2), judecătorul va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii simplificate, minuta încheierii de deschidere a procedurii insolvenței urmând a fi comunicată, de îndată, administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu.
Nevoia sporită de protecţie a creditului în activitatea comercială, în general, dar nu numai, a fost cea care a indus ideea formulării cererii debitorului privind deschiderea procedurii la momentul potrivit, sub sancţiunea răspunderii acestuia pentru prejudiciile pricinuite prin introducerea prematură, cu rea‑credinţă (prin efectul suspensiv al acţiunilor pentru realizarea creanţelor contra debitorului şi al curgerii dobânzilor şi al penalităţilor) sau tardivă a cererii (prin agravarea stării de insolvenţă).
În ipoteza în care debitorul nu introduce o astfel de cerere în termenul stabilit de lege sau o introduce cu întârziere, adică peste termenul stabilit de lege, el este pasibil de răspundere penală, în condiţiile art. 240 C.pen. (care incriminează bancruta simplă), iar în cazurile în care debitorul introduce prematur, cu rea‑credinţă, o cerere de deschidere a procedurii, poate fi atrasă răspunderea sa patrimonială pentru prejudiciile cauzate.
În acest sens, trebuie făcută precizarea că legea sancţionează acţiunea debitorului nu numai atunci când promovarea cererii introductive s‑a făcut cu rea‑credinţă, ci şi atunci când cererea a fost formulată tardiv. Totodată, legiuitorul sancţionează şi inacţiunea debitorului aflat în insolvenţă, dar care nu introduce o cerere de deschidere a procedurii colective.
Cel care a fost păgubit prin introducerea prematură, cu rea‑credinţă, de către debitorul persoană juridică, a unei cereri de deschidere a procedurii are posibilitatea de a acţiona fie numai împotriva subiectului colectiv de drept, fie şi împotriva persoanelor fizice din conducerea persoanei juridice care au formulat respectiva cerere.
În ceea ce priveşte mijlocul procesual pe care‑l au la dispoziţie persoanele prejudiciate de introducerea, cu rea‑credinţă, de către debitor a unei cereri premature, actualul cadru legislativ nu permite ca în procesul de deschidere a procedurii iniţiat de debitor să poată interveni orice persoană care are interes, ceea ce ar imprima caracter contencios cererii debitorului, raportat la prevederile art. 531 şi art. 534 alin. (4) C.proc.civ.
Deşi regulile generale de procedură prevăd posibilitatea ca orice persoană care justifică un interes legitim, serios şi actual să poată interveni într‑o cerere graţioasă iniţiată de altcineva şi, prin aceasta, să o schimbe într‑una contencioasă ori să atace cu apel încheierea prin care a fost „dezlegată” cererea respectivă, nu înseamnă că automat aceste reguli sunt aplicabile şi în materie de insolvenţă, ci trebuie analizat dacă legiuitorul, prin reglementarea specială dată acesteia, a avut în vedere ca norma generală analizată să se aplice şi în procedura de executare colectivă, alin. (1) al art. 342 din Legea nr. 85/2014 statuând ritos că „Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil”.
Or, în condiţiile în care cererea debitorului de a fi supus procedurii insolvenţei are o fizionomie juridică proprie, distinctă de cea a altor cereri necontencioase, este evident că acestei reglementări legale aparte nu‑i pot fi aplicate, în completare, alte reguli din dreptul comun.
Chiar dacă procedura de deschidere voluntară a insolvenţei este una graţioasă, reglementată aparte de Legea-cadru a insolvenţei, nu înseamnă că legislatorul român nu a asigurat creditorilor mecanisme eficiente să contracareze un demers judiciar abuziv al debitorului lor, de vreme ce prin alin. (2) al art. 71 din acelaşi act normativ s-a prevăzut că, prin încheierea de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar/lichidatorului judiciar să efectueze notificările prevăzute la art. 100. În cazul în care, în termen de 10 zile de la primirea notificării, creditorii se opun deschiderii procedurii, judecătorul-sindic va ține, în termen de 5 zile, o ședință la care vor fi citați administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, debitorul și creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluționa deodată, printr-o sentință, toate opozițiile. Admițând opoziția, judecătorul-sindic va revoca încheierea de deschidere a procedurii.
Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, evident, nu se mai poate vorbi de o procedură necontencioasă, pentru că debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar [art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014], după cum același act normativ reglementează o serie întreagă de contestaţii, respectiv calea de atac a apelului, care pot fi formulate de participanţii la procedura insolvenţei, iar în condiţiile legii, chiar şi de alte persoane interesate, inclusiv faţă de tabelul de creanţe, cu privire la creanţele şi drepturile trecute sau, după caz, netrecute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în tabel (solicitarea subsidiară a reclamatelor fiind, potrivit celor menționate în par. 3 al pag. 4 din cererea de recurs, „declararea simulaţiei tabelului preliminar de creanțe al pârâtei C., constând în creanţele afiliate deținute de pârâții D. S.A., E. S.A. și F. S.A., în cuantum total de 2.755.462 lei”).
Neformularea, în dosarul de insolvenţă al debitoarei intimate C. S.R.L., a vreunei contestaţii la tabelul de creanţe nu constituie un argument solid şi suficient pentru acoperirea pretinsului prejudiciu cauzat recurentei, aceasta având deschisă calea legală, așa cum s-a arătat anterior. De asemenea, afirmatul scop ilicit – introducerea, în cadrul dosarului de sindic, a unei acţiuni în revocarea unui act juridic încheiat în perioada suspectă – nu poate determina concluzia contrară, tocmai pentru că şi această cerere de chemare în judecată va fi soluţionată de tribunalul de faliment, cu respectarea tuturor principiilor procesului civil român, procedura judiciară fiind, evident, una contencioasă. De altfel, în dosarul asociat constituit pentru soluționarea cererii de anulare acte frauduloase întemeiat pe art. 117 și urm. din Legea nr. 85/2014, reclamantele recurente au fost părți, după cum o arată intimatele, putând formula, așadar, orice fel de apărări necesare pentru a-și proteja interesele.
Pe de altă parte, se impune a fi menţionat faptul că simulaţia, reglementată de pct. IV al subsecţiunii a 2-a (Efectele faţă de terţi) din cadrul secţiunii a 6-a – Efectele contractului, în cuprinsul art. 1289-1294 C.civ., reprezintă operaţiunea juridică care creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public şi nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial de un al doilea secret şi adevărat, care conţine în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.
Deşi, de regulă, simulaţia priveşte actele juridice bi- sau multilaterale, pentru că nu este exclusă aplicabilitatea acestei instituţii şi în materia actelor unilaterale, prin art. 1293 din cod s-a prevăzut expres că „Dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod corespunzător şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său”. Ulterior, legiuitorul a făcut o singură excludere, menţionând că dispoziţiile referitoare la simulaţie nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale.
Însă, ceea ce este comun întregii reglementări a simulaţiei este faptul că aceasta priveşte şi poate privi doar categoria actelor juridice civile, excepţie făcând cele nepatrimoniale, numai astfel putând fi înţeleasă atât reglementarea unitară din noul Cod civil, cât şi faptul că legiuitorul a inclus, în mod logic şi firesc cele 6 articole în cadrul secţiunii dedicate efectelor contractului faţă de părţi.
Aşadar, argumentul recurentei, potrivit căruia câtă vreme legiuitorul nu a exclus simularea unui proces civil demersul său judiciar este unul admisibil, nu poate fi primit, în mod corect prima instanţă de control judiciar reţinând că există o incompatibilitate între simulație (instituţie de drept civil) şi procesul civil, cu atât mai mult cu cât însăşi reclamanta a arătat că nu există hotărâri judecătorești simulate, ci doar procese simulate.
Simulaţia nu este afectată de nulitate pentru simplul fapt al intenţiei părţilor de a ascunde faţă de terţi adevăratele raporturi dintre ele. Dar aceasta nu înseamnă că ea nu este sancţionată în niciun fel, sancţiunea specifică simulaţiei fiind inopozabilitatea actului secret faţă de terţi: contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent; terţii, însă, pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când le sunt vătămate drepturile.
Pe lângă această sancţiune specifică pentru simulaţie, dreptul pozitiv prevede atât sancţiunea nulităţii absolute sau relative, după caz, atunci când prin simulaţie sunt încălcate norme juridice edictate pentru valabila încheiere a actului juridic civil (spre ex., art. 992, 1033, 1653, 1654 C.civ.), cât şi, în anumite condiţii, sancţiuni penale (atunci când, prin intermediul său, se ascunde valoarea reală a unui act juridic pentru neplata obligaţiilor fiscale, conduită care poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală).
Însă toate aceste sancţiuni specifice privesc exclusiv actele juridice civile, iar nu procesele civile, simulaţia, din punctul de vedere al modului în care ia naştere, având o natură convenţională, fiind născută din manifestarea de voinţă concordantă a mai multor subiecte de drept. Altfel spus, este un complex de acte juridice, alcătuit din actul public şi actul secret, acesta conţinând în sine şi acordul simulatoriu.
Un act juridic poate simula realitatea, creând aparenţa că el există când, în realitate, între părţi nu există raporturi juridice reale (act fictiv). Un act juridic poate disimula un alt act sau raport juridic, singurul raport juridic real fiind cel din urmă (act deghizat). De asemenea, un act juridic este încheiat între anumite persoane dar, în realitate, el generează, în tot sau în parte, raporturi juridice între alte persoane (interpunere de persoane).
Nici analogia cu hotărârea de expedient nu poate fi primită, pentru că hotărârea judecătorească ce cuprinde în dispozitiv însăși învoiala părților reprezintă un contract intervenit între părți prin mijlocirea justiției, așadar un contract judiciar, care trebuie să respecte condițiile de fond și de formă pentru validitatea actelor juridice civile.
Prin urmare, împrejurarea că, potrivit art. 2278 C. civ., tranzacţia care, punând capăt unui proces început, constatată printr-o hotărâre judecătorească, poate fi desfiinţată prin acţiune în nulitate sau acţiune în rezoluţiune ori reziliere, precum orice alt contract, ea putând fi atacată și cu acţiune revocatorie sau cu acţiunea în declararea simulaţiei, nu demonstrează admisibilitatea demersului judiciar, tocmai pentru că premisa pronunțării unei hotărâri în temeiul art. 438 și urm. C.proc.civ. o constituie însăși convenția părților litigante, și anume contractul prin care acestea sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Oricum, chiar și în situația reglementată de teza finală a primului alineat al art. 2278 C.civ., acţiunea în declararea simulației vizează tranzacţia părților şi nicidecum hotărârea de expedient care o consfinţeşte.
Înalta Curte constată că, în deplin acord cu normele de drept material pretins încălcate, instanţele devolutive au ajuns la concluzia comună că o eventuală constatare a simulaţiei, aşa cum au solicitat reclamantele, ar însemna ca o nouă hotărâre să stabilească contrariul celor stabilite printr-o altă hotărâre judecătorească, şi anume faptul că debitoarea-intimată nu se regăseşte în stare de insolvenţă, ceea ce nu poate fi acceptat.
Nu în ultimul rând, nici critica referitoare la interpretarea greşită a art. 193 C.civ. nu este justificată.
Astfel, norma de care se prevalează recurenta, având titlul marginal – Efectele personalităţii juridice – stabileşte că persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.
Consecinţa acestei dispoziţii este că, faţă de persoana de bună-credinţă care a intrat în raporturi juridice cu persoana juridică, membrii sau asociaţii vinovaţi de fraudă, abuz sau de atingerea ordinii publice, toate acestea ascunse sub paravanul personalităţii juridice a entităţii colective, vor fi responsabili patrimonial alături de sau în locul persoanei juridice. În alte cuvinte, în situaţiile care se încadrează în ipoteza normei de la alin. (2) al art. 193, mai sus redat, creditorii persoanei juridice devin creditori ai fondatorilor sau membrilor persoanei juridice care s-au folosit de paravanul personalităţii juridice.
În speță însă, nu aceasta este ipoteza dedusă judecăţii, pentru că reclamantele nu au solicitat instanțelor devolutive să aplice respectiva dispoziţie normativă, în sensul să oblige fondatorii/asociaţii societăţii cu răspundere limitată să răspundă cu propriul patrimoniu pentru că s-ar fi folosit de personalitatea juridică a debitoarei intimate pentru o fraudă, un abuz sau o atingere adusă ordinii publice.
Referitor la cererea intimatelor D. S.A. și E. S.A. privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 452 C.proc.civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, potrivit art. 494 C.proc.civ., Înalta Curte, verificând factura fiscală seria X nr. 2408/30.05.2022, emisă de S.C.P.A. J. pentru suma de 14.705,13 lei, precum şi ordinul de plată nr. 1/02.06.2022, constată că intimatele nu au făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată în cauză, în sensul că în factura fiscală depusă client este intimata E. S.A., dar lipseşte dovada plăţii facturii, în timp ce pe documentul de plată emis pentru suma de 2.941 lei, aferentă facturii fiscale seria X nr. 2407/30.05.2022, apare plătitor intimata D. S.A., fără, însă, să fie depusă la dosar această din urmă factură.
Prin urmare, Înalta Curte a respins cererea intimatelor privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
