Ministerul Sănătăţii are atribuţii privind asigurarea sănătăţii publice şi de control şi supraveghere a activităţii instituţiilor sanitare, constituind autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice, conform art. 2 alin. (5) din Legea nr. 95/2006. De asemenea, alin. (6) al aceluiaşi text de lege stabileşte că asistenţa de sănătate publică este supusă coordonării de către Ministerul Sănătăţii şi se efectuează prin toate tipurile de unităţi sanitare de stat sau private. Totodată, art. 2 alin. (7) din lege prevede că responsabilitatea pentru asigurarea sănătăţii publice incumbă Ministerului Sănătăţii, (alături de direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, alte structuri de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, Casa Naţionale de Asigurări de Sănătate, structuri de specialitate din cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, precum şi autorităţii din administraţia publică locală).
Astfel, faptele cu caracter ilicit ce sunt imputate unităţilor sanitare se răsfrâng şi faţă de autoritatea centrală, Ministerul Sănătăţii, în considerarea calităţii acestuia de coordonator şi de persoană responsabilă cu asigurarea sănătăţii publice, calitate consacrată legislativ de art. 2 alin. (7) din Legea nr. 95/2006, răspunderea sa fiind una obiectivă.
Prin urmare, deși, conform art. 655 din Legea nr. 95/2006, unităţile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament când acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale, această răspundere nu înlătură răspunderea Ministerului Sănătăţii pentru aceste prejudicii.Prin cererea de chemare în judecată înregistrată re rolul Tribunalului Galaţi, Secţia I civilă la data de 1.03.2018, reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâţii Spitalul Municipal B. şi Ministerul Sănătăţii, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.000 de euro reprezentând daune materiale, la care se adaugă şi diferenţele salariale ca urmare a concediului medical prelungit.
Totodată a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 750.000 euro reprezentând daune morale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 644 din Legea nr. 95/2006, art. 1349 şi 1357 C.civ.
La termenul de judecată din data de 3.10.2018 instanţa a încuviinţat în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Spitalul Municipal B. şi a dispus introducerea în cauză a chematei în garanţie C. S.A.
Prin sentinţa civilă nr. 519 din data de 31.03.2020, Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Sănătăţii şi a admis în parte cererea privind pe reclamanta A. şi pe pârâţii Spitalul Municipal B. şi Ministerul Sănătăţii.
Astfel, tribunalul a obligat pârâţii în solidar la plata sumei de 9.119 lei cu titlu de daune materiale şi 300.000 de euro cu titlu de daune morale. Tot în solidar pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 5.750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. In acelaşi timp, pârâţii au fost obligaţi la plata către stat a sumei de 17.496 de lei cu titlu de ajutor public judiciar de care a beneficiat reclamanta. Conform art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, suma de 20.936 lei reprezentând cotă parte taxă judiciară de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar a rămas în sarcina statului.
Prima instanţă a admis şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Spitalul Municipal B. şi a obligat pe chemata în garanţie C. S.A. să plătească paratului Spitalul B. suma de 9.119 lei cu titlu de daune materiale şi 300.000 de euro cu titlu de daune morale, precum şi 23.246 lei contravaloarea cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 96A din data de 28.06.2021, Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Spitalul Municipal B. şi Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 519/2020 a Tribunalului Galaţi, Secţia I civilă.
A schimbat în parte hotărârea apelată, numai în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale şi a sumei de plată către stat cu titlu de ajutor public judiciar (cu consecinţe şi asupra cererii de chemare în garanţie).
A obligat pe pârâţii Spitalul Municipal B. şi Ministerul Sănătăţii, în solidar, la plata către reclamanta A. a sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale.
A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către stat a sumei de 8.748 lei cu titlu de ajutor public judiciar de care a beneficiat reclamanta. Restul sumei pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar a rămas în sarcina statului.
A obligat pe chemata în garanţie C. S.A. la plata către pârâtul Spitalul Municipal B. la plata sumei de 150.000 euro reprezentând contravaloare daune morale şi a sumei de 14.498 lei reprezentând contravaloare cheltuieli de judecată.
A înlăturat menţiunile contrare acestei decizii.
A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
A respins ca nefondată cererea accesorie a apelantului pârât Spitalul Municipal B. de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată din apel.
A admis cererea accesorie a apelantei chemate în garanţie C. S.A. şi a obligat pe intimata-reclamantă A. la plata către această apelantă a sumei de 4.576,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise.
Împotriva deciziei nr. 96A/2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă, au declarat recurs recurenţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi Spitalul Municipal B., precum şi chemata în garanţie C. S.A.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii:
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii, în esenţă, a susţinut următoarele:
– tabloul general al reglementărilor aplicabile răspunderii civile delictuale este alcătuit din două categorii de dispoziţii legale: unele sunt cuprinse în textele noului C.civ., dintre care multe au caracter general, şi altele care îşi au sediul în legislaţia dezvoltatoare, care au caracter special şi derogator de la regimul juridic comun;
– curtea de apel a reţinut că apelantul Ministerul Sănătăţii a omis faptul că acţiunea cu care instanţa a fost învestită în dosarul de faţă este o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, reclamanta invocând prin acţiune o răspundere solidară, întemeiată în privinţa pârâtului Ministerul Sănătăţii pe normele de drept comun – art. 1349 şi art. 1357 C.civ., iar în privinţa pârâtului Spitalul Municipal B. pe normele speciale prevăzute de art. 644 din Legea nr. 95/2006, completate cu normele de drept comun din Codul civil;
– art. 1349 şi art. 1357-1380 C.civ. reglementează trei ipoteze de răspundere civilă delictuală: răspunderea pentru prejudiciul cauzat pentru fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri şi de ruina edificiului; art. 1357 C.civ. coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) consacră regula de principiu potrivit căreia obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, se naşte direct şi nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte;
– în cauză, nu se arată care este fapta ilicită, săvârşită cu vinovăţie direct şi nemijlocit de către Ministerul Sănătăţii;
– ca atare, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii întemeiată pe prevederile art. 2 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 95/2006 a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material;
– prevederile art. 2 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 95/2006 sunt prevederi de ordin general care nu pot fi extrase din context, respectiv din Titlul I al Legii nr. 95/2006 care reglementează sănătatea publică, obiectiv de interes social major;
– răspunderea pentru adoptarea ansamblului măsurilor politico-legislative, al programelor şi strategiilor adresate determinanţilor stării de sănătate, precum şi prin organizarea instituţiilor pentru furnizarea tuturor serviciilor necesare ce revine, conform legii, Ministerului Sănătăţii nu poate fi circumscrisă noţiunii de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, nefiind nici indicat şi nici dovedit în cauză care este fapta ilicită, săvârşită cu vinovăţie direct şi nemijlocit de Ministerul Sănătăţii raportat la infectarea cu boală nosocomială a reclamantei;
– în cauză nu poate fi atrasă răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia atât timp cât consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică prin existenţa unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabile şi persoana chemată de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste relaţii speciale există atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a persoanei răspunzătoare;
– între Spitalul Municipal B. şi Ministerul Sănătăţii nu există nicio relaţie specială de autoritate; Spitalul Municipal B. are managementul asistenţei medicale la Consiliul Local Tecuci, autoritate a administraţiei publice locale;
– faţă de relaţia specială de autoritate dintre spital şi Consiliul Local Tecuci, stabilită de O.U.G. nr. 162/2008, act normativ cu putere de lege, la nivelul administraţiei publice locale, sunt eronate cele reţinute de instanţa de apel de la pag. 15 alineatul 6 din decizie, potrivit cărora spitalul se află sub coordonarea ministerului pârât;
– instanţa de fond se află în eroare când reţine că faptele ilicite imputabile unităţilor sanitare se răsfrâng şi faţă de autoritatea centrală, minister, în virtutea calităţii acestuia de coordonator şi persoană responsabilă cu asigurarea asistenţei medicale;
– niciunul din spitalele prevăzute în anexele H.G. nr. 529/2010 şi H.G. nr. 144/2010 nu se află în coordonarea Ministerului Sănătăţii;
– singura responsabilitate de coordonare pe care o are Ministerul Sănătăţii asupra reţelei de asistenţă medicală este prevăzută la art. 16 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 95/2006, potrivit căruia Ministerul Sănătăţii, ca autoritate centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică coordonează din punct de vedere ştiinţific şi metodologic, prin comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, reţeaua de asistenţă medicală;
– în lipsa oricărei relaţii speciale de autoritate între Ministerul Sănătăţii şi spitalul pârât, menţinerea soluţiei instanţei de fond de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material;
– unităţile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale; acestea răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta;
– prevederile art. 665 din Legea nr. 95/2006 instituind un regim special, derogator de la dreptul comun, sunt de strictă interpretare şi exclud orice răspundere a Ministerului Sănătăţii pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Sănătăţii şi respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Recursul declarat de pârâtul Spitalul B.:
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurentul-pârât Spitalul Municipal B. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, doar în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere privind obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantum de 150.000 euro pentru prejudiciul moral, şi trimiterea cauzei instanţei de apel, în vederea rejudecării căii ordinare de atac.
În esenţă, a susţinut următoarele:
– hotărârea recurată este lovită de nulitate absolută parţială, doar în ceea ce priveşte soluţia data capătului de cerere având ca obiect despăgubirile pentru prejudiciul nepatrimonial;
– prin hotărârea recurată instanţa a extins obiectul cererii de chemare în judecată, fără să fi fost învestită şi a acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat nu doar de durerea resimţită de reclamantă (pretium doloris), aşa cum se solicitase prin cererea de chemare în judecată, ci şi de: impactul psihic pe care 1-a avut asupra reclamantei starea de incertitudine generată de inexistenţa unui diagnostic aferent stării de sănătate care se înrăutăţea progresiv; împrejurarea că, ulterior analizei efectuate la Spitalul din Focşani, a fost refuzată de diferite unităţi sanitare dată fiind gravitatea diagnosticului; faptul că reclamanta s-a izolat social după externare, refuzând să comunice cu cei din jur; un impact negativ sub aspect socio-profesional, în sensul că reclamanta a fost împiedicată să acceadă la anumite funcţii; faptul că, în prezent, reclamanta şchiopătează;
– ca atare, instanţa a acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral compus şi din alte elemente, diferite de pretium doloris, ce nu au fost cerute prin cererea de chemare în judecată; instanţa a acordat despăgubiri şi pentru categorii de prejudicii nepatrimoniale nesolicitate de reclamantă (prejudiciu estetic – mersul şchiopătat sau prejudiciul de agrement – pretinsa autoizolare de după externare şi refuzul de comunicare, prejudiciul profesional – faptul că nu s-a mai prezentat la diferite concursuri pentru ocuparea unui post/funcţii);
– prejudiciul constând în neprezentarea reclamantei la diferite concursuri pentru ocuparea unui post/funcţii nici măcar nu poate fi calificat drept prejudiciu moral (aşa cum procedează prima instanţă), ci constituie un veritabil prejudiciu material pentru pierderea unei şanse, prevăzut de art. 1385 C.civ. şi art. 1532 C.civ., nesolicitat prin cererea de chemare în judecată, dar acordat de instanţă;
– deşi instanţa a fost investită strict cu o cerere de despăgubire a prejudiciului moral constând în suferinţa resimţită de victimă ca urmare a durerilor pricinuite de procedurile medicale prin care a trecut, instanţa a acordat şi alte categorii de a despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă sub alte aspecte decât durerea şi suferinţa fizică, nesolicitate de către aceasta prin cererea de chemare în judecată;
– instanţa a soluţionat cererea cu depăşirea limitelor învestirii sale şi cu nesocotirea principiilor enunţate prin art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C.proc.civ.;
– în cazul de faţă, nulitatea invocată este o nulitate absolută virtuală şi parţială ce rezultă din următoarele: art. 1532 C.civ.; există o încălcare a unor dispoziţii legale – art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C.proc.civ.; dispoziţiile legale încălcate au caracter imperativ – aceste prevederi au caracterul de norme prin care se ocroteşte un interes public, ele având rolul de a se aplica în toate procesele şi de a contribui la înfăptuirea justiţiei privită ca serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, aplicarea legii şi garantarea supremaţiei acesteia [art. 1 alin. (2) C.proc.civ.]; respectarea acestor prevederi este impusă în mod explicit de către legiuitor prin prevederile art. 20 C.proc.civ.; încălcarea acestor norme imperative ce urmăresc protecţia unui interes general dă naştere unei nulităţi absolute virtuale, ce va afecta hotărârea judecătorească pronunţată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil;
– hotărârea judecătorească pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale îi produce o vătămare evidentă, în condiţiile în care a fost obligat la plata unor despăgubiri civile în cuantum deosebit de ridicat pentru o categorie de prejudicii nepatrimoniale nesolicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată;
– dacă prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C.proc.civ. ar fi fost respectate, soluţia instanţei ar fi fost alta, cu consecinţe asupra întinderii obligaţiei de plată pe care 1 ar fi trebuit să o îndeplinească faţă de reclamantă.
Recursul declarat de chemata în garanţie C. S.A.
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., recurenta-chemată în garanţie C. S.A. a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Totodată, în cazul în care se va dispune desfiinţarea titlului executoriu reprezentat de decizia civilă criticată, având în vedere prevederile art. 723 alin. (1) C.proc.civ., a solicitat să se dispună întoarcerea executării silite.
Astfel, a susţinut că:
– hotărârea atacată nu este motivată, potrivit exigenţelor art. 425 alin. (I) lit. b) C.proc.civ. coroborat cu art. 6 par. I din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil; motivarea hotărârii recurate reflectă fie faptul că aceasta nu a stabilit corect situaţia de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii; or, aşa cum constant statuează jurisprudenţa în ipoteza în care casează hotărârile pe astfel de motive, o asemenea situaţie face imposibilă chiar exercitarea controlului judiciar
– calificarea greşita a cererii de chemare în judecată – situaţie în care instanţa de fond competenta nu ar fi Tribunalul Galaţi, ci Judecătoria Galaţi;
– instanţa de apel a făcut o greşita interpretare a prevederilor Legii nr. 95/2006 întrucât vătămarea reclamantei putea fi rezultatul unui act de malpraxis; de altfel, legătura directă de cauzalitate dintre infecţia spitalicească şi artrita septică nu a fost stabilită prin nicio probă clară – a se vedea în acest sens raportul de expertiză medico-legală care concluzionează în sensul că „este posibil” ca să existe o legătură între infecţia contractată în spital şi artrita acesteia;
– cu privire la obligarea sa la plata daunelor morale, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor privitoare la încheierea poliţei de asigurare de răspundere civilă-în speţă prevederile art. 1349, respectiv art. 1357 C.civ.;
– instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1270 alin. (1) C.civ. neţinând seama de clauzele de excludere din cadrul poliţei de asigurare MA-2000198491 din data de 15.12.2016; deşi a depus în apel atât clauza suplimentară MA (13) ediţia 1 revizia 1/12 cât şi condiţiile generale privind asigurarea de răspundere civilă faţă de terţi – aceste înscrisuri nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel;
– instanţa de apel a reţinut că „aceste condiţii generale nu poartă semnătura asiguratului şi asigurătorului”, însă la capitolul „bazele contractuale” din poliţă este specificat faptul că această poliţă se completează cu condiţiile generale de asigurare şi cererea chestionar;
– dacă ar fi fost valabile alte condiţii generale, persoana interesată le-ar fi putut evoca în instanţă;
– este greşită aprecierea instanţei asupra daunelor morale, precum şi a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1357 şi art. 1349 C.civ.;
– este neclară legătura de cauzalitate directă a urmărilor contractării de către reclamantă a infecţiei spitaliceşti – infecţie care ar fi cauzat artrita respectivă;
– daunele trebuie stabilite în mod raţional şi echilibrat;
– în cauză dedusă judecăţii, instanţele de fond şi de apel nu s-au raportat deloc la jurisprudenţa relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective, fără o raportare concretă la toate deciziile jurisprudenţiale invocate în apărare.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ..
Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea celor trei recursuri, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C.proc.civ., şi, în subsidiar, respingerea acestora ca neîntemeiate.
Recurentul-pârât Spitalul Municipal B. a depus întâmpinare la recursul formulat de chemata în garanţie C. S.A. solicitând respingerea acestuia.
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.
Recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii
Prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii, critică, în esenţă, soluția de respingere a calității sale procesuale pasive, arătând că tabloul general al reglementărilor aplicabile răspunderii civile delictuale este alcătuit din două categorii de dispoziţii legale, și anume unele care sunt cuprinse în textele noului C.civ., dintre care multe au caracter general, şi altele care au caracter special şi derogator de la regimul juridic comun; că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii, întemeiată pe prevederile art. 2 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 95/2006 a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
Motivul invocat nu poate fi primit, în mod just instanța de apel a interpretat și aplicat prevederile art. 36 C.proc.civ. privind calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Sănătăţii, coroborat cu art. 2 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 95/2006.
Prin calitate procesuală se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă într-un anumit raport juridic, îndreptăţind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic, verificată în cauză în privința Ministerul Sănătăţii.
Astfel, corect s-a considerat că Ministerul Sănătăţii are atribuţii privind asigurarea sănătăţii publice şi de control şi supraveghere a activităţii instituţiilor sanitare, constituind autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice, conform art. 2 alin. 5 din Legea nr. 95/2006. De asemenea, alin. 6 al aceluiaşi text de lege reglementează că asistenţa de sănătate publică este supusă coordonării de către Ministerul Sănătăţii şi se efectuează prin toate tipurile de unităţi sanitare de stat sau private,. Pe de altă parte, art. 2 alin. 7 prevede că responsabilitatea pentru asigurarea sănătăţii publice incumbă Ministerului Sănătăţii, direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi altor structuri de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, structurilor de specialitate din cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, precum şi autorităţilor din administraţia publică locală.
Pe de altă parte, corect se conchide de Curtea de apel că faptele cu caracter ilicit ce sunt imputate unităţilor sanitare au efecte şi faţă de autoritatea centrală, minister, în temeiul calităţii acestuia de coordonator şi persoană responsabilă cu asigurarea sănătăţii publice, calitate consacrată legislativ de art. 2 alin. 7 din Legea nr. 95/2006.
Susținerile recurentului privind natura acţiunii în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie (răspundere solidară), cu care reclamanta a învestit instanța, cele privind regula de principiu consacrată de art. 1357 C.civ. coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2), potrivit căreia obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, se naşte direct şi nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte, nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Și aceasta deoarece art. 1349 C.civ. reglementează cadrul general al răspunderii, instituția răspunderii civile delictuale și dispune ca, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Așadar, răspunderea delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, pentru angajarea răspunderii civile delictuale fiind necesare îndeplinirea cumulativă a unor condiții, anume existența unui prejudiciu cert, nereparat, existența unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției, pe deplin dovedite în cauză.
Nu se pot reține astfel nici criticile recurentului privind neindicarea şi nedovedirea în cauză a faptei ilicite, care să fi fost săvârşită cu vinovăţie direct şi nemijlocit de Ministerul Sănătăţii raportat la infectarea cu boală nosocomială a reclamantei, sau cele ce vizează neîncadrarea răspunderii recurentului pentru adoptarea ansamblului măsurilor politico-legislative, al programelor şi strategiilor adresate determinanţilor stării de sănătate, precum şi prin organizarea instituţiilor pentru furnizarea tuturor serviciilor necesare ce revine, conform legii, Ministerului Sănătăţii, în cadrul noţiunii de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, deoarece tocmai reglementarea prin art. 2 alin (7) din Legea 95/2006 a responsabilității pentru asigurarea sănătăţii publice ce îi revine Ministerului Sănătăţii (alături de direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, alte structuri de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, Casa Naţionale de Asigurări de Sănătate, structuri de specialitate din cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, precum şi autorităţii din administraţia publică locală), determină acest tip de răspundere obiectivă a Ministerului Sănătăţii.
Se mai consideră că în cauză nu poate fi atrasă răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia, or, instanța de apel a reținut în mod just că faptele ilicite imputate unităţilor sanitare se răsfrâng şi faţă de autoritatea centrală, Ministerul Sănătăţii, în considerarea calităţii acestuia de coordonator şi de persoană responsabilă cu asigurarea sănătăţii publice.
Pe de altă parte, nu subzistă criticile privind lipsa unei relaţii speciale de autoritate dintre Spitalul Municipal B. şi Ministerul Sănătăţii, în opoziție cu relaţia specială de autoritate dintre spital şi Consiliul Local Tecuci, stabilită de O.U.G. nr. 162/2008, act normativ cu putere de lege, la nivelul administraţiei publice locale, soluția instanței fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material mai sus indicate.
În conformitate cu dispozițiile articolului 655 din Legea 95/2006 « Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința:
a) infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție …»
Daca avem în vedere si dispoziţiile Ordinului MS 1101/2016, precum si Directiva 2012/506/UE o infecție apărută în timpul sau după tratamentul aplicat pacientului (dar perioada de incubatie coincide cu perioada tratamentului) și care nu era prezentă și nici în stadiul de incubare la începutul tratamentului trebuie considerată ca având un caracter nosocomial cu excepția cazului în care se stabilește că are o altă origine decât tratamentul.
Răspunderea furnizorului de servicii medicale este prevăzută de către art. 166 (2) din legea 95/2006 “(1) Spitalul asigura condiţii de investigaţii medicale, tratament, cazare, igiena, alimentaţie si de prevenire a infecţiilor nosocomială, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice; (2) Spitalul răspunde, în conditiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igiena, alimentaţie si de prevenire a infectiilor nosocomială, precum si pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor”.
Răspunderea institutiei de sănătate este o răspundere obiectivă, în temeiul unei obligaţii de securitate, de rezultat.
Astfel, deși unităţile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale și răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta, așa cum susține și recurentul, totuși această răspundere nu înlătură răspunderea recurentului Ministerului Sănătăţii, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale.
Drept urmare, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii nu este fondat.
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurentul-pârât Spitalul Municipal B. a susţinut că hotărârea recurată este lovită de nulitate absolută parţială, doar în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere având ca obiect despăgubirile pentru prejudiciul nepatrimonial deoarece prin hotărârea recurată instanţa a extins obiectul cererii de chemare în judecată, fără să fi fost învestită şi a acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat nu doar de durerea resimţită de reclamantă (pretium doloris), ci şi de impactul psihic pe care l-a avut asupra reclamantei starea de incertitudine generată de inexistenţa unui diagnostic aferent stării de sănătate care se înrăutăţea progresiv.
Motivul nu este fondat, nu se poate reține în cauză incidența art. 488 pct. 5 C.proc.civ. deoarece, pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța să fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.
Or, recurentul susține că în mod eronat instanța a acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral compus şi din alte elemente, diferite de pretium doloris, ce nu au fost cerute prin cererea de chemare în judecată, că instanţa a acordat despăgubiri şi pentru categorii de prejudicii nepatrimoniale nesolicitate de reclamantă, precum prejudiciu estetic – mersul şchiopătat sau prejudiciul de agrement – pretinsa autoizolare de după externare şi refuzul de comunicare, prejudiciul profesional – faptul că nu s-a mai prezentat la diferite concursuri pentru ocuparea unui post/funcţii, aspecte neverificate în cauză.
Corect curtea de apel a reținut că, în temeiul dispoziţiilor art. 1381 C.civ., coroborate cu ale art. 1391 C.civ. s-a considerat că, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, cuantumul daunelor morale stabilindu-se, urmare a aprecierii probelor administrate, a aplicării de către instanţă a criteriilor relative la consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială.
Or, reclamanta a solicitat, prin cererea sa introductivă, obligarea pârâților la plata despăgubirilor morale, a adus argumente şi indicii din care rezultă afectarea sa, pe mai multe planuri, susceptibilă a conduce la concluzia existenței prejudiciului moral, fiind evidentă suferinţa emoţională a reclamantei ce a urmat stării de sănătate precare, incerte şi în degradare odată cu infectarea cu pseudomonas aeruginosa.
Curtea de apel a luat în considerare dificultăţile de deplasare, mersul şchiopătat, ajutorul primit de la familie şi prieteni, de asemenea, faptul că durerile resimţite de reclamantă şi efortul fizic şi emoţional ce a urmat infectării au trecut peste limita superioară nivelului rezonabil de așteptare în cazul unei intervenţii chirurgicale la genunchi care ar fi presupus oricum dificultăţi de deplasare până la vindecare şi tratament recuperator. În planul suferinței psihice, s-a conchis că reclamanta a resimţit emoţii negative datorită reducerii vieţii profesionale şi sociale,
Or, se poate constata că instanța de apel nu a extins obiectul cererii de chemare în judecată, instanța soluționând cauza în limitele învestirii sale, și anume obligarea pârâților la plata contravalorii prejudiciului suferit, dar şi cu socotirea principiilor disponibilității și al rolului judecătorului în aflarea adevărului, enunţate prin art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C.proc.civ.
Nu poate fi primită nici critica privind prejudiciul constând în neprezentarea reclamantei la diferite concursuri pentru ocuparea unui post/funcţii care ar constitui un veritabil prejudiciu material pentru pierderea unei şanse, prevăzut de art. 1385 C.civ. şi art. 1532 C.civ., deoarece instanța reține în mod just că va avea în vedere la acordarea daunelor și afectarea deciziei de participare la concursuri pentru schimbarea locului de muncă.
Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale s-au stabilit în mod corect prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezat, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării produse reclamantei prin infectarea cu pseudomonas aeruginosa, toate aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
Nu se poate reține deci susținerea recurentului potrivit căreia hotărârea judecătorească pronunţată îi produce o vătămare evidentă, în condiţiile în care ar fi fost obligat la plata unor despăgubiri civile în cuantum deosebit de ridicat pentru o categorie de prejudicii nepatrimoniale nesolicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, deoarece, pe de o parte, reclamanta a solicitat aceste despăgubiri, iar pe de altă parte, se observă că de fapt se critică întinderea obligaţiei de plată, aspecte ce nu pot face obiect al controlului instanței de recurs, fiind veritabile critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., recurenta-chemată în garanţie C. S.A. a susţinut că hotărârea atacată nu este motivată, potrivit exigenţelor art. 425 alin. (I) lit. b) C.proc.civ. coroborat cu art. 6 par. I din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că motivarea hotărârii recurate reflectă fie faptul că aceasta nu a stabilit corect situaţia de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii, susțineri nefondate.
Instanța de apel, contrar susținerilor recurentei chemata în garanţie C. S.A., a calificat corect cererea de chemare în judecată, ceea ce a atras competența de soluționare a Tribunalului Galaţi, a făcut justă interpretare a prevederilor Legii nr. 95/2006, reținând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv a legăturii directe de cauzalitate dintre infecţia spitalicească şi artrita septică, condiție a răspunderii civile delictuale, contestată în mod nejustificat de recurentă.
Nu se pot reține nici criticile recurentei, privind o eventuală apreciere greşită a instanţei asupra daunelor morale, precum şi a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1357 şi art. 1349 C.civ., în fapt, criticându-se de fapt cuantumul daunelor morale, că acestea se impuneau a fi stabilite în mod raţional şi echilibrat, aspecte asupra căruia am menționat anterior că nu pot face obiect al recursului, constituind critici de netemeinicie, nu de nelegalitate.
Mai arată recurenta, în mod nejustificat, că instanţele de fond şi de apel nu s-au raportat deloc la jurisprudenţa relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective, fără o raportare concretă la toate deciziile jurisprudenţiale invocate în apărare, critici nefondate, pentru argumentele expuse în cadrul analizei respingerii recursului pârâtului Spitalul Municipal B.
Astfel, a reținut curtea în mod just că, în situația vătămărilor fizice şi morale cauzate de o infecţie nosocomială, la evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale, pentru a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu avea ca efect o îmbogăţire fără just temei, trebuie să se aibă în vedere suferinţele fizice şi morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate de acea infecţie, precum şi toate consecinţele acesteia, probate prin actele medicale ori cu alte mijloace de probă, avându-se în vedere și repere jurisprudențiale.
Nu se pot primi criticile recurentei chemate în garanție, conform cărora instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1270 alin. (1) C.civ. neţinând seama de clauzele de excludere din cadrul poliţei de asigurare MA-2000198491 din data de 15.12.2016 deoarece Curtea de apel corect a conchis că acele condiţiile generale prezentate de chemata în garanţie în apel poartă nr. MAcond 12_12 şi indicativele MA (13) Ediţia 1 Revizia 2/12, diferă sub aspectul ediţiei de condiţiile generale menţionate în poliţa MA 2000198491, respectiv MA cl E11_12 (adică ediţia nerevizuită 1), de asemenea, acele condiţii generale nu poartă semnătura asiguratului şi asiguratorului, ceea ce conduce la concluzia neînsuşirii lor de către părţile obligate prin contractul de asigurare.
Drept urmare, în contextul operațiunii de interpretare și aplicare a prevederilor legale, corect se concluzionează de Curtea de apel Galați că daunele morale nu sunt exceptate în cauză de la tipul de prejudicii pentru care asiguratorul preia răspunderea furnizorului de servicii medicale.
Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ., au fost respinse recursurile declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Spitalul Municipal B. şi de chemata în garanţie C. S.A. împotriva deciziei nr. 96/A din data de 28.06.2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă.
