Obligaţia de a păzi şi conserva bunul indisponibilizat prin instituirea sechestrului asigurător, precum şi de a lua măsurile corespunzătoare pentru păstrarea sa în bune condiţii revine custodelui numit prin ordonanţa procurorului, diligenţa cerută fiind cea a unui depozitar.
Prin urmare, întrucât bunul mobil prezenta o stare bună la data instituirii măsurii asigurătorii, astfel cum rezultă din procesul-verbal de aplicare a sechestrului, iar la data ridicării acestuia, potrivit procesului-verbal de predare-primire, se afla în stare de uzură, rezultă, fără dubiu, că aceasta se datorează neglijenţei custodelui de a lua măsurile necesare de conservare a bunului pe perioada cât a fost reţinut, iar încălcarea acestei obligaţii reprezintă o faptă ilicită de natură să angajeze răspunderea sa civilă delictuală.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 12.03.2021, reclamanţii SC A. SRL şi B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de către D.G.F.P. Craiova, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mehedinţi – Poliţia oraşului Drobeta-Turnu Severin şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin au formulat cerere de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 271.300 lei, compusă din sumele de 15.300 lei reprezentând valoare prejudiciu ca urmare a degradării tehnice, 250.000 lei reprezentând venituri din închiriere pe care reclamantul nu le-a putut obţine şi 6.000 lei reprezentând contravaloarea impozitului auto, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1349, 1357, 1373, 1381, 1385, 1386 C.civ., art. 45, 52, 53 din Constituţie, art. 194, 254, 451 raportat la 453 C.proc.civ., CEDO.
Prin sentinţa nr. 47 din data de 21.10.2021, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
S-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Parchetului de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
S-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului B.
S-a respins cererea formulată de acesta ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesual activă.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
S-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesul pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesul pasive a Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Mehedinţi.
S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii SC A. SRL şi B., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mehedinţi – Poliţia Oraşului Drobeta-Turnu Severin, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de către DGFP Craiova, având ca obiect acţiune în răspundere delictuală.
S-a dispus obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mehedinţi să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L. suma de 42.581 lei reprezentând valoarea uzurii cauzată de depozitarea necorespunzătoare a autoutilitarei înregistrată sub nr. 000.
S-a respins în rest acţiunea.
S-a respins acţiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor.
A fost obligat pârâtul, către reclamantă, la plata sumei de 3387,43 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru 1887,43 lei, onorariu expert 1000 lei şi 500 lei onorariu avocat.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mehedinți şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
Prin decizia civilă nr. 54 din data de 17.02.2022 a Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanţii SC A. SRL şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mehedinţi, împotriva sentinţei civile nr. 47/2021, pronunțate de Tribunalul Mehedinţi, Secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant B., intimaţii-pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
A fost admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 47/2021, pronunțate de Tribunalul Mehedinţi, Secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SRL, intimatul-reclamant B. si intimaţii-pârâţi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mehedinţi, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin.
A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca inadmisibilă.
Au fost înlăturate dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, excepţie subsecventă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei.
A fost respinsă cererea apelantei-reclamante SC A. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
Împotriva deciziei Curții de Apel Craiova – Secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mehedinţi, care a solicitat admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii şi exonerării IPJ Mehedinţi de la plata sumei de 42.581 lei reprezentând contravaloarea uzurii, precum şi de la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3387,43 lei.
În ceea ce priveşte respingerea apelului formulat cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin şi respingerea excepţiei lipsei calității procesuale pasive a IPJ Mehedinţi, recurentul-pârât a susţinut următoarele:
Prin ordonanța de luare a măsurilor asigurătorii din 05.12.2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în dosarul penal cu nr. x/P/2014, a dispus măsura asiguratorie a sechestrului asupra autocamionului marca X cu nr. 0000, seria de șasiu 0000. Astfel, a apreciat că, în lipsa ordonanţei procurorului, sechestrul asupra autocamionului marca X cu nr. 0000 nu ar fi avut loc.
Având în vedere acest aspecte, recurentul-pârât a susţinut că Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin are calitate procesuală pasivă, din moment ce prin actul emis de către această instituție s-a dispus instituirea măsurii sechestrului, IPJ Mehedinți acționând strict în baza dispoziţiilor procurorului.
În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin şi admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a IPJ Mehedinţi.
În ceea ce priveşte suma de 42.581 lei, reprezentând valoarea uzurii, cauzată prin depozitarea necorespunzătoare, s-a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii, având în vedere următoarele:
IPJ Mehedinți nu a dispus măsura sechestrului asigurator în dosarul penal x/P/2014, astfel că nu se poate reţine în sarcina sa nici vinovăția și nici existența vreunei fapte ilicite atâta timp cât, în cauza penală, titularul dreptului de dispoziție a fost Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
De asemenea, a susţinut că pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a Inspectoratului de Poliție Județean Mehedinți, în baza art. 1357 alin. 1 C.civ., trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe condiții, respectiv: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției în comiterea faptei ilicite.
Pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită să ia naștere și să poată fi ridicată o pretenție la repararea daunei suferite, se impune ca prejudiciul să fie cert.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, recurentul-pârât a susţinut că reclamantul trebuie să dovedească, în acord cu dispozițiile art. 249 din Legea 134/2010, fapta ilicită comisă de Inspectoratul de Poliție Județean Mehedinți, întrucât din motivarea acțiunii nu reiese care ar fi aceasta. Or, IPJ Mehedinți nu a săvârșit nicio fapta ilicită, acesta nefăcând altceva decât să se conformeze dispozițiilor cuprinse în ordonanța procurorului, instituția parchetului fiind cea care a dispus măsurile care au fost luate în cauză, iar nu IPJ Mehedinți.
Referitor la existența vinovăției, s-a precizat faptul că IPJ Mehedinți nu a acționat cu vinovăție, întrucât nu a făcut altceva decât să se supună ordonanței procurorului, acesta neacționând în mod liber și deliberat, ci a acționat ca urmare a dispozițiilor procurorului care a instrumentat dosarul penal nr. x/P/2014.
Din economia textelor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 364/2004 şi art. 56 alin. 1 C.proc.pen. rezultă că procurorul este cel care controlează și conduce activitatea desfășurată în dosarele penale, acesta fiind singurul în drept a dispune măsuri în dosarele penale instrumentate, organele de poliție fiind obligate să ducă la îndeplinire dispozițiile acestuia. Or, atâta timp cât IPJ Mehedinți nu a dispus măsura sechestrului asigurator în dosarul penal x/P/2014, rezultă că în sarcina sa nu pot fi reţinute nici vinovăţia si nici existenta vreunei fapte ilicite atâta timp cât, în cauza penală, titularul dreptului de dispoziție a fost Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
Prin urmare, a considerat că în prezenta cauză nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite sau a vinovăției ca și elemente ale răspunderii civile delictuale, în condițiile în care probele existente la dosarul penal privind pe numitul B., au creat convingerea procurorului de caz cu privire la vinovăția inculpaților, achitarea acestora fiind rezultatul modului de interpretare a probelor de către instanţa de judecată.
S-a mai susţinut de recurentul-pârât că prin modificările ulterioare aduse Codului de procedură penală, respectiv art. 2521 alin. (1) și (2) C.proc.pen., art. 2522 alin. 1 C.proc.pen. și art. 2523 alin. 1 C.proc.pen., procurorul, instanţa de judecată sau partea interesată – în cazul de faţă proprietarul, puteau solicita valorificarea autocamionului dacă apreciau că acesta poate suferi deprecieri de valoare, însă proprietarul a rămas în pasivitate, fapt pentru care și aceasta are o culpă în ceea ce privește starea în care a fost găsit autocamionul la momentul ridicării sechestrului.
În subsidiar, în cazul în care instanța apreciază că IPJ Mehedinți se face vinovat chiar și de cea mai ușoară culpă, recurentul-pârât a susţinut că poate răspunde, cel mult, în solidar cu parchetul de pe lângă judecătoria Drobeta Turnu Severin și doar în ceea ce privește degradarea tehnică a autovehiculului. Totodată, a apreciat că suma de 42.581 lei, stabilită de expert, nu se justifică.
Potrivit ordonanței parchetului de luare a sechestrului asigurator din 05.12.2014, autovehiculul a fost indisponibilizat la sediul IPJ Mehedinți prin aplicare de sigilii, custodele răspunzând de integritatea acestuia. Prin „integritate” se înțelege însușirea de a fi sau a rămâne intact. Or, autocamionul, la momentul restituirii, era integru, nu îi lipsea niciun geam, portieră, roată, elemente de caroserie sau alte asemenea pentru a putea fi angajată răspunderea IPJ Mehedinți.
În ceea ce privește degradarea tehnică, recurentul-pârât a susţinut că nicio dispoziție legală nu-l obligă să fi procedat la schimbarea filtrelor, uleiului și alte asemenea activități, în condițiile în care autovehiculul era sigilat, orice activitate asupra sigiliului aplicat constituind infracțiune. Prin urmare, IPJ Mehedinți a asigurat integritatea fizică a autovehiculului.
Mai mult, așa cum s-a arătat și în cererea de apel, instanța de fond a sesizat că reclamantul are o culpă, în sensul că acesta putea formula contestație împotriva măsurii asigurătorii instituite de către parchet, lucru pe care nu l-a făcut, astfel că acesta nu este îndrituit să solicite repararea întreagă a degradării tehnice a autovehiculului din moment ce a rămas în pasivitate.
Faţă de cele expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi schimbarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii si exonerării IPJ Mehedinti de la plata sumei de 42.581 lei reprezentând contravaloarea uzurii, precum şi de la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3387,43 lei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea recursului, schimbarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii şi exonerării IPJ Mehedinţi de la plata sumei de 42.581 le reprezentând contravaloarea uzurii, precum şi de la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3387,43 lei.
Totodată, a susţinut că, prin motivele de recurs, nu au fost aduse critici care să vizeze admiterea de către instanţă a apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, toate criticile recurentului-pârât fiind axate asupra calităţii sale procesuale pasive, cât şi a îndeplinirii condiţiilor răspunderii acestuia.
De asemenea, a susţinut că hotărârea atacată a intrat în puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului Statului Român prin Ministerul Finanţelor.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului formulat ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.
În combaterea recursului, intimata-reclamantă a susţinut că recurentul-pârât nu a invocat motive de nelegalitate, ci a invocat motive care privesc fondul dedus judecăţii şi care sunt incompatibile cu recursul.
Intimata-reclamantă a susţinut că autoutilitara s-a degradat din cauza condiţiilor necorespunzătoare în care a fost ţinută, astfel că recurentul-pârât are calitate procesuală pasivă, iar nu Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, intimata-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că, în lipsa măsurilor de conservare a bunului, nu poate fi angajată răspunderea Parchetului nici singular, nici în solidar cu Inspectoratul de Poliţie. Or, cum custodele bunului sechestrat a fost numit recurentul-pârât, răspunderea pentru daunele cauzate de neîndeplinirea obligaţiilor privind paza şi conservarea obiectului sechestrului revine custodelui, neputând fi transferată asupra celui care a instituit sechestrul sau să fie partajată cu acesta.
Intimata-reclamantă a mai învederat că recurentul-pârât a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 2521 şi art. 2522 C.proc.pen., întrucât valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale reprezintă doar o opţiune, nicidecum o obligaţie pentru proprietarul bunului.
Referitor la criticile cu privire la suma de 42.581 lei, intimata-reclamantă a apreciat că acestea sunt neîntemeiate şi tardive, având în vedere că recurentul-pârât nu a contestat raportul de expertiză în faţa primei instanţe, instanţa de fond acordându-i chiar un termen pentru a observa raportul şi a formula obiecţiuni.
De asemenea, a susţinut că recurentul-pârât a fost în eroare când a susţinut că intimata-reclamantă nu a contestat măsura asigurătorie instituită de parchet. Or, intimata-reclamantă a formulat atât contestaţie (dosar nr. x/225/2014 – Judecătoria Drobeta Turnu Severin), cât şi cerere de restituire (dosar nr. x/225/2015 – Judecătoria Drobeta Turnu Severin).
Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă a reluat susţinerile din cererea de recurs, solicitând admiterea recursului.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În susţinerea motivelor de recurs, recurentul-pârât a invocat ipoteza de nelegalitate prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cerere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
O primă critică vizează soluţia de respingere a apelului prin care s-a criticat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin şi respingerea excepţiei lipsei calității procesuale pasive a IPJ Mehedinţi, susţinându-se că pârâtul Ministerul Public are calitate procesuală pasivă, întrucât prin actul emis de către această instituție s-a dispus instituirea măsurii sechestrului, IPJ Mehedinți acționând strict în baza dispoziţiilor procurorului.
Această critică nu poate fi primită şi urmează a fi respinsă pentru motivele ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 C.proc.civ. „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.
Aşadar, pe baza acestor elemente, calitatea procesuală pasivă poate fi definită ca fiind aptitudinea persoanei de a sta în proces în calitate de pârât şi se verifică prin identitatea dintre persoana pârâtului şi persoana titulară a obligaţiei corelative dreptului litigios dedus judecăţii sau, mai exact, cel care este ţinut să răspundă civilmente.
În speţă, din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond rezultă că, prin ordonanța de luare a măsurilor asigurătorii din data de 05.12.2014, emisă în dosarul penal nr. x/P/2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin a dispus, în temeiul art. 249 alin. 1 şi alin. 3 C.proc.pen., măsura asiguratorie a sechestrului asupra autocamionului marca X cu nr. 0000, prin aplicare de sigilii şi indisponibilizare la sediul IPJ Mehedinţi, precum şi că de integritatea acestuia răspunde custodele.
De asemenea, Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantei a fost respinsă în mod definitiv cu privire la aspectul legat de răspunderea pentru instituirea sechestrului asupra bunului, în discuţie rămânând doar aspectul legat de repararea prejudiciului cauzat de recurent ca urmare a degradării autocamionului reţinut.
Mai reţine Înalta Curte că acţiunea îndreptată împotriva IPJ Mehedinţi are ca fundament fapta ilicită de a omite a se lua măsurile necesare de conservare din punct de vedere tehnic a autocamionului pe perioada cât a fost reţinut.
Prin urmare, cum supus analizei a rămas doar aspectul legat de degradarea autocamionului sechestrat şi cum aceste degradări sunt imputate IPJ Mehedinţi, în calitatea sa de custode, în mod corect curtea de apel a reţinut că există identitate între persoana chemată să răspundă pentru daunele cauzate de neîndeplinirea obligaţiilor privind paza şi conservarea bunului supus sechestrului – IPJ Mehedinţi – şi subiectul pasiv al raportului dedus judecăţii.
Corespunzător, pentru prejudiciul constând în degradarea bunului nu se poate reţine legitimarea pasivă a unităţii de parchet care a instituit măsura sechestrului, pentru că prin cererea de chemare în judecată nu se impută acestui pârât o acţiune sau inacţiune ilicită care să fi cauzat prejudiciul reclamat.
O a doua critică se referă la faptul că nu se poate reţine în sarcina recurentului-pârât IPJ Mehedinți nici vinovăția și nici existența vreunei fapte ilicite, întrucât măsura instituirii sechestrului a fost dispusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin, iar pârâtul doar s-a conformat dispoziţiilor cuprinse în ordonanţa procurorului. Nici această critică nu poate fi primită.
Astfel, condiţiile răspunderii sunt reglementate de dispoziţiile art. 1357 C.civ., potrivit cărora “(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
Din analiza acestui text rezultă că angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate presupune existenţa a patru condiţii sau elemente constitutive cumulate: existenţa unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse şi vinovăţia făptuitorului. Astfel, de esenţa răspunderii civile delictuale este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, condiţii obiective în absenţa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare în sarcina persoanei responsabile. Vinovăţia, definită ca fiind latura subiectivă a răspunderii delictuale, are rolul de a delimita conduita care poate fi imputabilă făptuitorului, în vederea sancţionării sale, prin angajarea obligaţiei de despăgubire a victimei.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Fapta ilicită poate fi o acţiune constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor morale şi juridice sau o inacţiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că trebuia şi putea fi făcut.
În cauza pendinte, fapta ilicită reclamată de proprietarul bunului sechestrat constă într-o inacţiune, respectiv în omisiunea recurentului-pârât, în calitatea sa de custode, de a lua măsurile necesare de conservare din punct de vedere tehnic al bunului cu privire la care s-a instituit sechestrul.
Astfel, recurentul-pârât, în calitate de custode, calitate pe care acesta nu o contestă, avea obligaţia de a păzi şi conserva bunul reţinut (obligaţie rezultată şi din dispoziţiile art. 252 alin. 7 C.proc.pen.: „Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului”), precum şi de a lua măsurile corespunzătoare pentru păstrarea sa în bune condiţii, diligenţa cerută acestuia fiind cea a unui depozitar. Încălcarea acestei obligaţii reprezintă o faptă ilicită de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală.
Recurentul-pârât nu poate susţine că nu a săvârşit nicio faptă ilicită, pentru că doar s-a conformat dispoziţiilor cuprinse în ordonanţa procurorului, întrucât, pe de o parte, potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 364/2004 este obligat să ducă la îndeplinire dispoziţiile procurorului, iar pe de altă parte în această ordonanţă s-a dispus şi faptul că, în calitatea sa de custode, este răspunzător pentru integritatea bunului reţinut. Or, aşa cum reiese din faptele consemnate de instanţele de fond, din raportul de expertiză efectuat în cauză, starea rea de întreţinere tehnică s-a datorat depozitării necorespunzătoare şi neefectuării operaţiunilor tehnologice de conservare prevăzute de normele legale şi normative tehnice.
Prin urmare, având în vedere cele deja reţinute de instanţe, şi anume că autoutilitara prezenta o stare bună la data instituirii sechestrului, astfel cum rezultă şi din procesul-verbal de aplicare a sechestrului, iar la data ridicării acestuia autoutilitara se afla în stare de uzură, aşa cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire, dar cum s-a constatat şi prin raportul de expertiză efectuat în dosarul primei instanţe, a rezultat fără dubiu că aceste aspecte se datorează neglijenţei custodelui.
În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, dispoziţiile art. 16 alin. 2 şi alin. 3 C.civ. prevăd forma intenţiei şi forma culpei, iar cele ale art. 1357 alin. 2 C.civ. prevăd răspunderea şi pentru cea mai uşoară culpă, cu referire la acea neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.
Or, pentru a se apăra de răspundere, recurentul-pârât putea să invoce o cauză care înlătură răspunderea sa, cum ar fi, de exemplu, intervenţia faptei unui terţ a unei împrejurări imprevizibile şi de neînlăturat, ce îmbracă caracteristicile forţei majore. Însă, în cauza pendinte, recurentul-pârât nu a invocat o astfel de cauză.
Referitor la susţinerea recurentului-pârât, în sensul că şi proprietarul autocamionului are o culpă în ceea ce priveşte starea în care a fost găsit autocamionul la momentul ridicării sechestrului, întrucât a rămas în pasivitate, deşi putea solicita valorificarea acestuia dacă aprecia că acesta poate suferi deprecieri de valoare, Înalta Curte constată că acest aspect a fost tranşat de instanţa de apel care a reţinut că valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale reprezintă doar o opţiune şi nicidecum o obligaţie pentru proprietarul bunului. De asemenea, constată că recurentul-pârât nu aduce nicio critică cu privire la această dezlegare dată de instanţa de apel.
Înalta Curte nu poate primi nici susţinerile din subsidiarul cererii de recurs, considerând că acestea reprezintă chestiuni de apreciere a probatoriului administrat, care nu se pot circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ. Astfel de critici nu reprezintă motive de nelegalitate care pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs; modalitatea de interpretare a probatoriilor reprezintă o chestiune de fapt, analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.
Totodată, Înalta Curte constată că aceste aspecte din cererea de recurs sunt redate aproape fidel din cererea de apel, astfel că apreciază că nu este învestită cu veritabile critici de recurs, având în vedere că instanţa de apel a răspuns argumentat tuturor chestiunilor invocate de pârâtul IPJ Mehedinţi.
În consecinţă, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC A. SRL prin întâmpinarea depusă la dosar, Înalta Curte constată că aceste cheltuieli au fost solicitate formal, fără a fi făcută dovada existenţei şi întinderii lor.
Prin urmare, cum acordarea cheltuielilor de judecată nu se poate face decât în măsura în care se demonstrează efectuarea acestora şi cum în cauza pendinte nu s-a făcut o astfel de dovadă, Înalta Curte, în temeiul art. 452 C.proc.civ., a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă.
