Potrivit dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., „prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă”.
Dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu impun cerinţa ca a doua cerere să fie identică cu prima, şi, prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, pentru a opera întreruperea prescripţiei, se impune ca cea de-a doua cerere să fie o cerere identică, privind aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Prin cererea înregistrată la data de 13 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Bacău, sub nr. x/110/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bacău, solicitând să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 881.441,02 lei, constând în lucrări executate şi neachitate, conform facturii seria INS nr. 168 din 21.11.2014, plus dobânda legală de la 29 decembrie 2014 până la data plăţii efective.
B. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 214/2019 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/110/2019, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău, având ca obiect un litigiu cu privire la achiziţiile publice.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., anularea hotărârii şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
D. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 686/2019 din 14 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă, în dosarul nr. x/110/2019, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta- reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 214 din 3 aprilie 2019 a Tribunalului Bacău, în contradictoriu cu intimatul Municipiul Bacău.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bacău a reţinut, în esenţă, următoarele:
În speţă, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 13 august 2014, aspect de altfel necriticat de apelantă. Aplicând regulile de calcul ale termenului, statuate de art. 2544 C. civ. raportat la art. 2551 şi urm. C. civ., acesta s-a împlinit la 13 august 2017.
În calea de atac, singurele critici ale apelantei vizează întreruperea termenului de prescripţie, critici apreciate ca fiind neîntemeiate de Curte.
Efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată este provizoriu şi condiţionat de admiterea cererii de chemare în judecată. Dacă însă cererea este respinsă, anulată, perimată sau s-a renunţat la judecată, efectul întreruptiv de prescripţie dispare cu efect retroactiv. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la respingerea sau anularea cererii anterioare, introduce o nouă cerere, prescripţia este întreruptă prin cererea precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.
În speţă, anterior, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, la 29 iunie 2016, în dosarul nr. x/110/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău obligarea acestuia la plata sumei de 881.441,02 lei constând în lucrări executate şi neachitate, conform facturii seria INS nr. 168 din 21 noiembrie 2014, plus dobânda legală de la data de 29.12.2014 până la data plăţii efective, invocând răspunderea civilă contractuală. Prin sentinţa civilă nr. 547 din 14.05.2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1483 din 13.12.2018, instanţa a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Or, în aceste condiţii, întrucât cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/110/2016 a fost respinsă, faţă de prevederile art. 2537 pct. 2 raportat la art. 2539 alin. (2) teza I C. civ., nu a operat întreruperea prescripţiei prin cererea de chemare în judecată anterioară.
Deşi, în interiorul termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a acţiunii anterioare, reclamanta a introdus o nouă acţiune, nu se poate reţine că prescripţia a fost întreruptă prin cererea precedentă, în condiţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.
Astfel, premisa actului de întrerupere a prescripţiei constă în anularea sau respingerea primei cereri, fără ca legea să facă vreo distincţie între respingerea pe cale de excepţie şi respingerea ca urmare a analizei pe fondul cauzei. Însă, întrucât textul de lege vorbeşte de introducerea unei noi cereri, instanţa a apreciat că se impune a fi o cerere identică, privind aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Or, în speţă, nu au fost cereri identice, cauza fiind diferită. În ipoteza în care s-ar aprecia că poate fi introdusă orice cerere pentru a opera întreruperea prescripţiei raportat la cererea anterioară, s-ar eluda scopul pentru care a fost edictată norma, devenind un instrument de perpetuare a situaţiei litigioase la dispoziţia creditorului. În ceea ce priveşte decizia nr. 2288/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de apelantă prin răspunsul la întâmpinare, s-a reţinut că este o decizie de speţă, prin care nu s-a statuat asupra aspectelor ce fac obiectul cenzurii în prezenta cauză.
Totodată, instanţa a înlăturat şi susţinerile apelantei că prin cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/110/2016, întrucât reprezintă un act de punere în întârziere, a operat întreruperea prescripţiei, conform art. 2537 pct. 4 C. civ. Astfel, legiuitorul a reglementat ca şi caz de întrerupere a prescripţiei extinctive la pct. 2 al art. 2537 C. civ. introducerea unei cereri de chemare în judecată. Prin urmare, aceeaşi împrejurare, respectiv introducerea unei cereri de chemare în judecată, nu poate fi reţinută, din perspectiva altui text de lege, drept alt caz de întrerupere a termenului. Introducerea cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/110/2016 nu poate avea relevanţă din perspectiva a două cazuri de întrerupere a termenului de prescripţie, cum în mod superficial afirmă apelanta. Astfel, întreruperea prescripţiei prin punerea în întârziere vizează orice alte forme de punere în întârziere, cu excepţia cererii de chemare în judecată, ce este reglementată ca şi caz expres la pct. 2 al art. 2537 C. civ. În acest sens este şi art. 2540 C. civ. care statuează că prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, confirmând astfel raţionamentul expus anterior.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bacău a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Decizia recurată este nelegală pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material” privind începutul prescripţiei extinctive – art. 2523, art. 2528 alin. (2) C. civ.
Termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.
La stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie trebuie avut în vedere faptul că actio de in rem verso are caracter subsidiar şi poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite, cu alte cuvinte, însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului.
În speţă, recurenta a uzat de un alt mijloc juridic pentru repararea pagubei, respectiv acţiunea grefată pe răspunderea civilă contractuală, acţiune ce derivă din contractul de lucrări nr. 69112 din 28 decembrie 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 547/2018 pronunţată de Tribunalul Bacău, menţinută de Curtea de Apel Bacău prin decizia nr. 1483 din 13 decembrie 2018, s-a stabilit în mod definitiv faptul că recurenta-reclamantă nu are la îndemână acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală şi că singurul mijloc juridic de care mai poate uza este acţiunea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Recurenta susţine că la 13 decembrie 2018 s-a născut dreptul său la acţiunea de in rem verso, astfel că acţiunea formulată la 13 februarie 2019 respectă termenul de prescripţie.
În cauză au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material care reglementează întreruperea prescripţiei extinctive prin recunoaşterea dreptului – art. 2537 pct. 1, art. 2538 C. civ.
În speţă, ambele instanţe au reţinut că prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 6137 din 13 august 2014 s-a stabilit că valoarea declarată a investiţiei este de 6.121.563,33 lei fără TVA, din care 1.275.362,19 lei fără TVA reprezintă lucrări suplimentare, acesta fiind momentul care marchează începutul prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune împlinindu-se, astfel, la 13 august 2017. Recunoaşterea făcută de pârâtă la 6 februarie 2015, prin reconfirmarea celor cuprinse în procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi atestarea faptului că, în calitate de agent economic, recurenta a avut o conduită corectă în raport cu Primăria Municipiului Bacău, are ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie de 3 ani, până la 6 februarie 2018.
Până la împlinirea acestui termen a intervenit o nouă recunoaştere făcută prin întâmpinarea depusă de pârât în dosarul nr. x/110/2016, care la rândul său are ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie de 3 ani, astfel că acţiunea este formulată în termen.
În cauză au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material care reglementează întreruperea prescripţiei extinctive prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, respectiv prin punerea în întârziere – art. 2537 pct. 2 şi pct. 4, art. 2539 C. civ. Întrucât s-a formulat cerere de chemare în judecată în dosarul nr. x/110/2016 este incident şi cazul de întrerupere prevăzut de art. 2537 alin. (4) C. civ., conform căruia prescripţia se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. Prescripţia a fost întreruptă prin introducerea unei noi cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data când hotărârea anterioară a rămas definitivă. Legea nu impune cerinţa unei acţiuni identice, respectiv cerinţa aceleiaşi cauze.
Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat că acesta este fondat şi l-a admis pentru următoarele considerente:
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Motivul arătat presupune că instanţa de apel a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a aplicat greşit. Astfel, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. În speţă, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 13 august 2014 şi s-a împlinit la 13 august 2017. Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-recurentă la 29 iunie 2016 în dosarul nr. x/110/2016 având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 881.441,02 lei, constând în lucrări executate şi neachitate, plus dobânda legală de la 29 decembrie 2014 până la data plăţii efective a avut ca temei juridic răspunderea civilă contractuală.
Prin sentinţa civilă nr. 547 din 14 mai 2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1483 din 13 decembrie 2018, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., potrivit cărora: „Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă”.
Instanţa de apel a aplicat greşit aceste dispoziţii legale, reţinând că cea de-a doua cerere se impune a fi o cerere identică, privind aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. În speţă, nu au fost cereri identice, cauza fiind diferită, cea de-a doua cerere având ca temei juridic îmbogăţirea fără justă cauză.
În realitate, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu impun o astfel de cerinţă. Privitor la acest caz de întrerupere, se observă faptul că legiuitorul conferă o a doua şansă creditorului pentru realizarea dreptului său. Raţiunea nu poate fi decât aceea că, în realitate, reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acţiune, dar, din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă.
Legea nu face distincţie între respingerea primei cereri pe cale de excepţie şi respingerea ei ca urmare a unei analize pe fondul cauzei.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ.:
„(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.
Aşa fiind, în măsura în care cea de-a doua cerere ar fi identică în ceea ce priveşte obiectul, părţile şi cauza s-ar opune autoritatea de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat este reglementată prin norme de ordine publică. Dimpotrivă, dispoziţiile privind prescripţia extinctivă au un caracter de ordine privată. Din concursul de aplicare a celor două norme, este evident că instanţa va acorda prioritate celor de ordine publică, datorită interesului general ocrotit: securitatea juridică.
Aşadar, în niciun caz, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu impun ca a doua cerere să fie identică cu prima.
Invocarea acestui caz de întrerupere a prescripţiei extinctive presupune întrunirea următoarelor condiţii: prima cerere de chemare în judecată a fost respinsă; a doua cerere a fost formulată în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a primei hotărâri; a doua acţiune a fost admisă pe fond.Existenţa cazului de întrerupere analizat este condiţionat, aşadar, de admiterea cererii subsecvente. Numai după soluţionarea pe fond a pricinii se poate şti dacă prima cerere este sau nu un act întreruptiv de prescripţie.
Celelalte critici invocate de recurentă în susţinerea întreruperii prescripţiei privitoare la recunoaşterea şi introducerea unei cereri de chemare în judecată, care ar reprezenta un act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere sunt nefondate. Curtea de Apel Bacău a răspuns în mod corect acestora, reţinând că nu a fost întrerupt cursul prescripţiei în temeiul art. 2537 C. civ.
Faţă de aceste considerente, având în vedere faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele prevăzute de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul a fost admis, decizia recurată a fost casată, iar cauza a fost trimisă Curţii de Apel Bacău spre o nouă judecată.
