Instituţia validării de poprire are o reglementare distinctă, specificul popririi fiind determinat de caracterul triunghiular al acestei operaţiuni juridice procesuale care, în principal, presupune participarea indispensabilă a trei părţi: creditorul popritor, debitorul poprit şi terţul poprit.
Operaţiunea juridică a popririi implică existenţa a două operaţiuni juridice distincte: prima între creditor şi debitorul său, iar a doua între debitorul urmărit şi terţul poprit; pe calea popririi se naşte un al treilea raport juridic, între creditorul popritor şi terţul poprit, în conţinutul căruia intră obligaţii diferite de cele ale debitorului urmărit. În aceste condiţii, dacă creditorul popritor ca titular al unui titlu executoriu face dovada celor două raporturi juridice iniţiale, sumele datorate de terţ debitorului urmărit se vor indisponibiliza în măsura necesară pentru realizarea dreptului creditorului şi, dacă, în ciuda interdicţiei de plată, terţul plăteşte totuşi sumele datorate de el debitorului urmărit, se poate cere validarea, care constă în verificarea şi confirmarea popririi printr-o hotărâre judecătorească care constituie titlu executoriu pentru creditorul popritor faţă de terţul poprit, devenit astfel debitorul direct al creditorului popritor.
Potrivit dispozițiilor art. 81 şi 82 din Legea nr. 99/1999, modificată, în ziua primirii notificării banca este obligată să verifice dacă contractul de garanţie a fost înscris la arhivă, gradul de prioritate al acestuia şi conformitatea semnăturii debitorului de pe contractul de garanţie cu cea aflată în evidenţele sale. După blocarea contului, potrivit art. 81 alin. (2), banca va plăti din acest cont datoria debitorului garantat, potrivit cererii creditorului. Banca nu răspunde pentru plăţile astfel efectuate atât timp cât respectă cu stricteţe dispoziţiile prezentului titlu şi instrucţiunile primite de la creditor o dată cu notificarea.
În cazul în care reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, pentru acoperirea prejudiciului cauzat de banca pârâtă printr-o pretinsă faptă ilicită, cauza acțiunii fiind, aşadar, în mod neechivoc determinată, instanţa este datoare să soluţioneze cererea de chemare în judecată în limita acestei învestiri, respectând astfel principiul disponibilității, cu atât mai mult cu cât nu se punea problema unui proces tripartit, privit din perspectiva efectelor validării popririi.
Astfel, în cazul în care terțul poprit a acţionat cu respectarea prevederilor legale şi în baza instrucţiunilor primite de la societatea creditoare, care beneficia de o garanţie mobiliară, în mod corect a reținut instanța că nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite comise de terțul poprit, nefiind îndeplinită nici condiția existenței vinovăției acestuia.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a civilă, la data de 04.10.2013, sub nr. x/3/2013, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 3.416.392,3 lei, reprezentând despăgubiri, la care se adaugă dobânda legală din ziua plăţii acesteia către banca pârâtă şi până la data stingerii debitului, precum şi cheltuielile de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 26 iunie 2014, pronunţată de Tribunalului București, Secţia a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea pârâtei de calificare a acţiunii ca fiind o validare de poprire, constatându-se că legea procesuală aplicabilă este noul Cod de procedură civilă. De asemenea, s-au respins, ca rămase fără obiect, excepțiile de necompetență materială şi de tardivitate, respectiv ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, toate invocate de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 6076 din data de 3 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă.
Împotriva acestei sentințe apelanta-reclamantă A. S.A. a formulat apel principal, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. De asemenea, apelanta-pârâtă B. S.A. a formulat apel incident atât împotriva sentinţei, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 26.06.2014, solicitând anularea lor, respingerea cererii de chemare în judecată ca tardivă, iar, în subsidiar, ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 2189/2021 din 9 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2013, au fost respinse, ca nefondate, atât apelul principal, cât şi apelul incident. Totodată, a fost respinsă şi cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal recurenta-reclamantă A. S.A., precum și recurs incident recurenta-pârâtă B. S.A.
Prin recursul principal, reclamanta, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C.proc.civ., a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând următoarele:
Instanţa de apel a ignorat efectele lucrului judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C.proc.civ., ceea ce atrage incidenţa motivul de casare de la pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C.proc.civ., norma de drept încălcată fiind aceea că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
După ce a redat o parte semnificativă din motivarea încheierii judecătorului de cameră preliminată din cadrul Tribunalului București, Secţia I penală, pronunţate în dosarul nr. x/3/2020, recurenta concluzionează în sensul că, ignorând calificarea activităţii băncii pârâte ca fiind o prezumtivă activitate infracțională de înșelăciune împotriva reprezentanților societăţii reclamante, intrată în puterea lucrului judecat, instanţa de apel a apreciat că nu s-a produs nicio probă care să dovedească culpa funcționarilor bancari.
În cadrul aceluiaşi motiv de casare a susţinut şi încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului [art. 22 alin. (2) C.proc.civ.].
În contextul faptelor evidențiate, recurenta-reclamantă arată că în urma activităţii de cercetare penală a solicitat instanţei, la termenul din 28.10.2021, suplimentarea probatoriului în ceea ce priveşte culpa băncii pârâte, cu depunerea instrucțiunilor de lucru şi a procedurii angajaților B. privind demararea executării garanțiilor reale mobiliare de către un terț, în calitate de creditor gajist, iar la termenul anterior, completarea expertizei administrate în cauză cu noi obiective.
Instanţa de apel i-a respins cererile motivat de faptul că partea ar fi venit la fiecare termen cu solicitări noi de probatorii şi că prin cererea de apel nu s-ar fi indicat vreo dispoziţie legală care să permită funcționarilor toate aceste verificări, deşi, în conformitate cu art. 264 C.proc.civ., magistrații trebuiau să respecte procedurile legale, de vreme ce înscrisul care a stat la baza executării silite pașnice a Editurii C. S.R.L., cu concursul B. S.A., în conivență frauduloasă, nu mai avea putere doveditoare.
Aşadar, instanţa nu numai că nu a dispus probe din oficiu pentru aflarea adevărului, dar a respins toate probele solicitate de reclamantă, în condiţiile în care judecarea cauzei avea loc după repunerea pe rol și emiterea unei ordonanțe de către procurorul de caz, precum și a unei hotărâri de cameră preliminară. Prin urmare, încălcarea unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, trebuie să fie analizată din perspectiva art. 488 pct. 5 C.proc.civ., reprezentând un motiv de casare.
Existau indicii care impuneau o analiză mai detaliată de către instanţa de apel a documentelor solicitate a fi depuse în probațiune de către banca pârâtă şi care puteau conduce la aflarea adevărului şi refuzul executării silite, din toată corespondenţa purtată de executorii judecătoreşti cu angajații băncii intimate rezultând o conivenţă în executarea silită a sumelor în favoarea D. Ltd. Cipru.
Concluzia este una singură: banca a aprobat plăţi curente ale Editurii C. S.R.L., deşi contul era poprit, iar suplimentul de expertiză prin care recurenta-reclamantă a dorit să dovedească toate aceste lucruri nu i-a fost admis, deşi o astfel de dovadă era utilă şi relevantă soluţionării cauzei, instanţa nesocotind prevederile art. 22 alin. (2) C.proc.civ.
Recurenta-reclamantă a susţinut, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., încălcarea prevederilor art. 104 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, instanţa omiţând faptul că la data executării (07.11.2011), Titlul VI al Legii nr. Legii nr. 99/1999 era abrogat, astfel că el nu mai putea recunoaşte calitatea de titlu executoriu contractului de garanţie reală mobiliară, acesta trebuind să fie în prealabil învestit cu formulă executorie.
Mai mult, deşi instanţa apreciază că în speţă sunt incidente dispozițiile Noului Cod civil (în principal art. 2465), iar nu cele ale Legii nr. 99/1999, în evaluarea caracterului de titlu executoriu al contractului de garanție mobiliară şi de cesiune de creanţă, aceasta reţine ca temei juridic art. 17 din Titlul VI din Legea nr. 99/1999. În contextul în care D. Ltd. Cipru nu a notificat anterior banca pârâtă în baza art. 2400 şi 2401 Noul C. civ., creanța sa nu a dobândit caracter cert, lichid şi exigibil. Prin urmare, creditorul urmăritor nu ar fi putut să iniţieze executarea în temeiul art. 2465 din acelaşi cod.
Aşadar, este evidentă culpa reprezentanților pârâtei-intimate, care nu au respectat normele legale în vigoare la data prezentării contractului de garanţie, ei trebuind să solicite creditorului gajist un titlu executoriu valabil, pentru a putea da curs cererii de executare împotriva debitorului gajist.
De asemenea, este eronată şi concluzia instanţei de apel, în sensul că reprezentanții B. nu au încălcat nicio norma legală în activitatea lor şi că, de fapt, nici nu aveau obligaţia verificării înscrisurilor prezentate de către creditorul gajist, în condiţiile în care, potrivit art. 81 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în ziua primirii notificării banca este obligată să verifice dacă contractul de garanție a fost înscris la arhivă, gradul de prioritate al acestuia şi conformitatea semnăturii debitorului de pe contract cu cea aflată în evidenţele sale. Or, în cuprinsul ordonanței de clasare s-a reţinut că actul de garanție mobiliară nu a fost semnat de reprezentanţii legali ai părţilor la data menționată în cuprinsul contractului.
Intimata-pârâtă B. S.A., la data de 15 aprilie 2023, a depus întâmpinare prin care, în principal, pe cale de excepţie, a invocat lipsa de interes a recurentei (care a fost respinsă la termenul de dezbateri), excepţia inadmisibilităţii motivelor 1 şi 3 de recurs, constând în pretinsa încălcare a art. 431 alin. (2) C.proc.civ. şi, respectiv, a art. 104 din Legea nr. 71/2011, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., cu consecinţa respingerii acestor motive ca fiind inadmisibile, precum şi excepţia nulităţii celui de-al doilea motiv de recurs, prin raportare la art. 489 alin. (2) C.proc.civ.; în subsidiar, în măsura în care se vor respinge excepțiile invocate, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În conformitate cu dispozițiile legale, pârâtă B. S.A. a formulat recurs incident, raportat la prevederile art. 488 alin. (l) pct. 5 C.proc.civ., solicitând casarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului incident declarat de bancă şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
După prezentarea parcursului litigios, în dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 22 alin. (4) şi (5) C.proc.civ., instanţa de apel nesocotind principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în dimensiunea sa legată de necesitatea calificării corecte, din punct de vedere juridic, a pretențiilor deduse judecăţii, ceea ce este sancționată cu nulitatea, după cum a conchis şi literatura de specialitate.
Cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă are natura unei cereri de validare a popririi, pe care partea a îmbrăcat-o sub forma unei acţiuni în răspundere civilă delictuală de drept comun în scopul eludării condiţiilor restrictive prevăzute de lege pentru cererile de validare de poprire, în special a termenului de formulare. De aceea, instanţa de apel era obligată să dea calificarea juridică exactă, această calificare fiind tocmai cea a validării de poprire, nefiind ţinută de normele indicate de A. S.A. – art. 998-1003 vechiul C. civ.
Dacă instanţa de apel ar fi dat calificarea corectă cererii de chemare în judecată, ar fi ajuns la concluzia că excepţia tardivității, invocată de banca pârâtă, era întemeiată şi, deci, ar fi trebuit să fie admis apelul incident, cu consecinţa anulării hotărârii primei instanţe pentru a se da eficienţă excepției amintite.
A mai susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 460 vechiul C.proc.civ., întrucât chiar dacă s-ar admite că acţiunea formulată de reclamantă nu este o cerere de validare de poprire, ci o acţiune fundamentată pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale, această cerere trebuia oricum respinsă ca inadmisibilă, iar hotărârea pronunţată pe fond ar fi trebuit anulată, deoarece are ca obiect pretenții pentru care legea (art. 460) prevede o cale procedurală specială şi obligatorie de valorificare, alta decât cea utilizată de parte.
Legiuitorul român a reglementat un „drept” special/particular şi derogatoriu al răspunderii civile delictuale a terțului poprit, concluzie care se extrage din sfera augmentată a titularilor dreptului la acţiune (e.g. executor, debitor poprit), din termenul de decădere de trei luni calculat în raport de un singur moment obiectiv (de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă), din atribuirea exclusivă de competenţă în soluţionarea cererilor de validare a instanţei de executare, dar şi din regimul particular al reparării prejudiciului („încheierea unui contract de cesiune de creanţă judiciar” în favoarea creditorului urmăritor, la care se adaugă posibilitatea aplicării unei amenzi terțului poprit).
Rezultă, așadar, că legiuitorul a stabilit, pe de-o parte, dreptul general al răspunderii civile delictuale în cadrul Codului civil, iar pe de altă parte, un drept special derogatoriu al răspunderii civile delictuale, analizabil şi aplicabil doar în procesul de validare a popririi.
Aceeaşi a fost şi concluzia instanţei de apel, dar în ciuda acestei concluzii instanţa a conchis că reclamantul are dreptul de a opta între procedura specială a validării de poprire şi formularea unei acţiuni fundamentate pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale, ceea ce contravine flagrant art. 460 vechiul C.proc.civ. De altfel, scopul procedurii validării popririi şi caracterul special al acesteia au fost subliniate de I.C.C.J. în cadrul Deciziei nr. 7/2013, prin care a fost soluţionat recursul în interesul legii cu privire la natura termenului de formulare a cererii de validare a popririi.
Analizând recursurile declarate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.
În esență, prin recursul principal societatea reclamantă a criticat decizia recurată, pe de o parte, pe motiv că instanţa de apel a ignorat efectele lucrului judecat, nesocotind astfel prevederile art. 431 alin. (2) C.proc.civ., iar pe de altă parte, pentru că judecătorii au încălcat principiului rolului activ, stabilit prin art. 22 alin. (2) din acelaşi cod, în sensul că nu doar că nu au dispus probe din oficiu pentru aflarea adevărului, dar i-au şi respins mai multe probe solicitate în faza de apel, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de pct. 5 şi 7 ale alin. (1) al art. 488 C.proc.civ.; de asemenea, a susţinut şi încălcarea prevederilor art. 104 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, instanţa aplicând un text de lege abrogat, respectiv art. 17 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 modificată, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C.proc.civ.
În schimb, banca pârâtă, prin recursul incident, a criticat tot încălcarea prevederilor art. 22 C.proc.civ., însă a alin. (4) și (5), prevalându-se de motivul de casare cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, prin prisma încălcării prevederilor art. 460 vechiul C.proc.civ., susținând că instanţa de apel era obligată să dea calificarea juridică exactă cererii de chemare în judecată, calificare care era cea a validării de poprire, nefiind ţinută de normele indicate de partea reclamantă, iar dacă ar fi procedat în mod legal ar fi ajuns la concluzia că excepţia tardivității cererii era întemeiată.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește faptul că recursul urmăreşte să supună instanței competente examinarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanţei de recurs fiind limitată de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond [pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 C.proc.civ.].
Față de aceste precizări, criticile recurentei-reclamante care urmăresc fie stabilirea unei alte situații de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în fața celor două instanțe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului, pentru că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, aşa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 C.proc.civ.
Primele două motive de recurs – art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 – nu sunt fondate, întrucât nu se identifică încălcarea efectelor lucrului judecat la care face referire societatea reclamantă.
Astfel, textul art. 431 alin. (2) din cod statuează că „Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă”.
Principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanţă, să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară. Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumției.
Prin încheierea din data de 27 noiembrie 2020, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, sesizat fiind de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., în temeiul art. 5491C.proc.pen., nu a dispus decât în sensul admiterii propunerii procurorului de caz şi desființarea înscrisurilor reprezentate de contractul nr. 48/03.09.2008, încheiat între Societatea D. Ltd. Cipru și Editura C. S.R.L., respectiv de contractul nr. 49/04.09.2008, încheiat între Editura C. S.R.L. şi Grupul Industrial E. S.A.
Aşadar, cum aspectele la care face referire recurenta, deşi reţinute printr-o încheiere de cameră preliminară (definitivă în procedura judiciară penală), vizează doar modul în care, în acord cu procedura specială referitoare la desființarea unui înscris în cazul clasării, legiuitorul a reglementat calea de urmat pentru desființarea unui înscris (în sensul de instrumentum) în acele situaţii în care instanța nu este învestită cu acțiunea penală, ci subsecvent unei soluții de clasare, nu se poate reţine incidenţa prevederilor art. 28 C.proc.pen.
Această normă, având denumirea marginală – Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal – statuează în primul alineat că „(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (…)”.
Or, deşi caracterul fals al celor două înscrisuri anulate de judecătorul de cameră preliminară nu mai poate fi readus în discuţie, prezintă relevanţă faptul că în cadrul procesual stabilit de art. 5491 C.proc.pen. nu au fost analizate aspectele cărora recurenta-reclamantă le conferă valenţe juridice sub aspectul puterii de lucru judecat, respectiv „o prezumtivă activitate infracţională de înşelăciune” săvârşită împotriva sa de către angajaţii B.
În atare situaţie, nu i se poate reproșa instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 431 alin. (2) C.proc.civ., în sensul că ar fi nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, care trebuia să se impună într-un al doilea proces, care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Oricum, trebuie avut în vedere şi faptul că desființarea înscrisurilor nu este o modalitate de reparare a prejudiciului și, ca atare, nu este o modalitate de soluționare a acțiunii civile, procedura desființării înscrisului neținând de latura civilă, ci de latura penală a procesului penal, însăşi partea reclamantă recunoscând în cuprinsul memoriului de recurs că „(…) în cadrul urmăririi penale nu au fost identificate acţiuni sau inacţiuni specifice tipicităţii infracţiunii de abuz în serviciu în sarcina angajaţilor B. (…)”.
În consecinţă, această critică nu poate fi primită, urmând să fie înlăturată, nefondată fiind şi apărarea pe inadmisibilitate invocată de recurenta-pârâtă B. S.A., raportat la prevederile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., întrucât nu ne aflăm în ipoteza acestei norme, de vreme ce recurenta-reclamantă a depus la dosarul de apel respectiva încheiere penală pentru ca instanţa de apel să o aibă în vedere la pronunţarea soluţiei în cauza civilă.
Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C.proc.civ., Înalta Curte relevă faptul că, în exercitarea rolului activ, judecătorul are obligaţia de a dispune completarea probelor neîndestulătoare şi de a pune în discuția părţilor necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona el însuşi, dacă le consideră lămuritoare sau absolut necesare pentru soluţionarea cauzei. Instanţa este îndreptățită să aprecieze asupra pertinenţei şi concludenţei probelor, neavând obligaţia să încuviinţeze automat toate probele propuse de părţi.
Or, instanţa de apel a procedat în mod legal, cu respectarea principiului mai sus enunţat, încuviinţând mai multe cereri de probațiune formulate de părţi, punându-i chiar în vedere băncii pârâte să depună la dosar mai multe înscrisuri aflate în evidenţele sale, respingând, însă, la termenul de dezbateri, unele probe, cum ar fi suplimentarea raportului de expertiză, precum şi depunerea unor noi înscrisuri de către bancă, cu motivarea că acestea nu sunt utile, argumentând irelevanța acestora faţă de teza probatorie propusă.
Aşa fiind, prima instanţă de control judiciar şi-a exercitat rolul activ, respectând obligaţia prevăzută de lege în sarcina sa, astfel încât societatea reclamantă să nu constate abia din lectura hotărârii judecătoreşti că instanţa socotea lămuritoare ori absolut necesare anumite dovezi pe care le-ar fi putut administra dacă ar fi avut cunoştinţă despre această situaţie. De altfel, respingerea motivată a unor cereri de încuviințare a unor probe suplimentare, raportat la situația concretă și la probatoriul deja administrat, nu reprezintă dovezi de încălcare a drepturilor părților. Dacă s-ar accepta argumentele recurentei ar însemna ca instanța de judecată să dea soluții favorabile tuturor cererilor formulate de părți, fără posibilitatea de a cenzura aceste solicitări, după caracterul util, pertinent și concludent, ceea ce ar lipsi de eficiență normele procedurale edictate în scopul bunei desfășurări a procesului civil.
Nici încălcarea dispoziţiilor art. 264 C.proc.civ. nu poate fi reţinută, întrucât critica recurentei-reclamante vizează, de fapt, aprecierea unor probe, partea susţinând că, de vreme ce instanţa de apel a fost sesizată imediat după suspendarea cauzei cu „înscrisul care a stat la baza executării paşnice a Editurii C., cu concursul B., în conivenţă frauduloasă”, aceasta „trebuia să se pronunţe cu privire la lipsa puterii doveditoare a acestui înscris”.
Într-adevăr, norma menționată prevede că instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul urmând să le aprecieze în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.
Nemulțumirea părţii rezidă, însă, în aceea că, în opinia sa, în speţă „erau indicii care impuneau la o analiză mai detaliată de către instanţă a acestor documente şi care puteau conduce la aflarea adevărului şi refuzul executării silite”, dar o asemenea analiză excede examenului de legalitate la care este limitată calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta, motivat de împrejurarea că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu şi asupra celor de drept. Or, calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, prin intermediul acesteia nu se devoluează în faţa judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin, alin. (3) al art. 483 C.proc.civ. statuând ritos că „Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.
Recurenta îşi expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive şi la reaprecierea probelor din dosar. Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei. Totodată, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicție şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.
Nu în ultimul rând, nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C.proc.civ. nu este fondat.
Recurenta a invocat, sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, nesocotirea prevederilor art. 104 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, întrucât instanţa de apel a omis să aibă în vedere faptul că la data demarării de către Societatea D. Ltd. Cipru a executării silite asupra conturilor bancare deţinute de Editura C. S.R.L., Titlul VI din Legea nr. 99/1999 era abrogat (excepţie făcând doar cap. IV), astfel că creditorul urmăritor nu mai deținea un titlu executoriu.
Mai mult decât atât, susţine că deşi instanţa a apreciat că în speţă sunt incidente dispozițiile Noului Cod civil (în principal art. 2465), iar nu cele ale Legii nr. 99/1999, în evaluarea caracterului de titlu executoriu al contractului de garanţie mobiliară şi de cesiune de creanţă a reţinut ca temei juridic art. 17 din Titlul VI din Legea nr. 99/1999.
Prin urmare, consideră că este evidentă culpa reprezentanților băncii pârâte sub aspectul nerespectării normelor legale în vigoare la data prezentării de către societatea creditoare a contractului de garanție, pentru a putea da curs cererii de executare împotriva debitorului gajist, aceștia având obligaţia de a-i solicita un titlu executoriu valabil.
Criticile recurentei-reclamante, pe de o parte, nu pot fi primite, pentru că sunt invocate omisso medio, iar pe de altă parte, sunt nefondate.
Astfel, Înalta Curte constată că prin recursul principal au fost aduse, pentru prima oară în calea extraordinară de atac, critici în legătură cu legea aplicabilă în materia executării garanțiilor mobiliare, ceea ce încalcă prevederile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., în conformitate cu care „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.
În altă ordine de idei, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă de control judiciar, nu a fost depusă nicio dovadă din care să rezulte că funcționarii bancari ar fi cunoscut sau ar fi putut prevedea caracterul fals al celor două contracte (de garanţie reală mobiliară, respectiv de cesiune de creanţă) ori că aceştia ar fi participat la falsificarea înscrisurilor.
Aşadar, concluzia justă a instanţei a fost că nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite comise de intimata B. S.A., nefiind îndeplinită nici condiția existenței vinovăției, întrucât aceasta a acţionat cu respectarea prevederilor legale şi în baza instrucțiunilor primite de la societatea creditoare, care beneficia de o garanție mobiliară.
Or, față de situația de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs, aceste condiții nu sunt întrunite în cauză, după cum legal a reținut instanța de apel. De altfel, art. 81 şi 82 din Legea nr. 99/1999 modificată, stabilesc că în ziua primirii notificării banca este obligată să verifice dacă contractul de garanţie a fost înscris la arhivă, gradul de prioritate al acestuia şi conformitatea semnăturii debitorului de pe contractul de garanţie cu cea aflată în evidenţele sale. După blocarea contului, potrivit art. 81 alin. (2), banca va plăti din acest cont datoria debitorului garantat, potrivit cererii creditorului. Banca nu răspunde pentru plăţile astfel efectuate atât timp cât respectă cu strictețe dispoziţiile prezentului titlu şi instrucţiunile primite de la creditor o dată cu notificarea.
În ceea ce privește recursul incident, se reţine faptul că banca pârâtă a criticat încălcarea alin. (4) şi (5) ale art. 22 C.proc.civ., prin raportare la art. 460 vechiul C.proc.civ., ceea ce ar constitui, în opinia sa, motivul de casare cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, întrucât instanţa de apel era obligată să dea calificarea juridică exactă cererii de chemare în judecată, respectiv pe aceea de validare de poprire.
Critica nu este întemeiată, deşi este real faptul că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat doar să pună în discuţie calificarea juridică exactă. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
Reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, prevalându-se de dispoziţiile art. 998-1003 vechiul C. civ., iar nu de instituţia validării de poprire care, are o reglementare distinctă, specificul popririi fiind determinat de caracterul triunghiular al acestei operaţiuni juridice procesuale care, în principal, presupune participarea indispensabilă a trei părţi: creditorul popritor, debitorul poprit şi terţul poprit.
Operațiunea implică, de asemenea, existenţa a două operaţiuni juridice distincte: prima între creditor şi debitorul său, iar a doua între debitorul urmărit şi terțul poprit; pe calea popririi se naşte un al treilea raport juridic, între creditorul popritor şi terțul poprit, în conţinutul căruia intră obligaţii diferite de cele ale debitorului urmărit. În aceste condiţii, dacă creditorul popritor ca titular al unui titlu executoriu face dovada celor două raporturi juridice inițiale, sumele datorate de terţ debitorului urmărit se vor indisponibiliza în măsura necesară pentru realizarea dreptului creditorului şi, dacă, în ciuda interdicției de plată, terțul plăteşte totuși sumele datorate de el debitorului urmărit, se poate cere validarea, care constă în verificarea şi confirmarea popririi printr-o hotărâre judecătorească care constituie titlu executoriu pentru creditorul popritor faţă de terţul poprit, devenit astfel debitorul direct al creditorului popritor.
Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este cel al disponibilităţii părţilor, conform căruia părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop; prin urmare, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a se pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
Prin urmare, dacă reclamanta a înţeles să solicite concursul instanţei pentru acoperirea unui prejudiciu cauzat de banca pârâtă printr-o pretinsă faptă ilicită, cauza acțiunii fiind, aşadar, în mod neechivoc determinată, instanţa era datoare să soluţioneze cererea de chemare în judecată în limita acestei învestiri, respectând astfel principiul enunţat anterior, cu atât mai mult cu cât nu se punea problema unui proces tripartit, privit din perspectiva efectelor validării popririi.
Procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, iar principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată.
De altfel, prin Decizia RIL nr. 7/2013, de care se prevalează recurenta-pârâtă, instanţa supremă nu a făcut decât să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 460 alin. (1) vechiul C.proc.civ., referitor la natura juridică a termenului de 3 luni, prevăzut la dispoziţia creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanţa de executare cu validarea popririi, statuând în sensul că acesta este un termen imperativ (peremptoriu), legal, fix şi absolut, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii.
Pe de altă parte, în condițiile în care dezlegarea dată de prima instanţă cererii reclamantei, păstrată în apel, urmează să fie confirmată, recursul principal nefiind fondat, autoarea căii de atac incidente nu mai justifică nici interes în reluarea judecății, după casare, pentru a obține reformarea sentinței, prin admiterea excepției tardivității.
Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată, ambele recursuri au fost respinse, ca nefondate.
